Decizie de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă. Nelegalitate în ipoteza emiterii actului unilateral ulterior încetării contractului individual de muncă prin demisie, conform art. 81 al. 8 din c. muncii

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate, de probatoriul administrat la fond precum și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Curtea de Apel constată că apelul declarat de SC „Y.” SRL Satu Mare este nefondat.

Astfel, așa cum a reținut și instanța de fond, reclamantul-intimat A. a fost salariatul apelantei SC „Y.” SRL pe postul de manager zonă, pe perioadă nedeterminată, începând cu data de 21.05.2015. Totodată, deși în contractul de muncă se menționează ca loc al muncii punctul de lucru al societății din Satu Mare, așa cum a constatat și Tribunalul, acesta presta activitate efectiv pe zona Moldovei.

La data de 20 .01.2016, șeful direct al reclamantului înaintează către acesta din urmă, pe e-mail, solicitarea de încetare a raporturilor de muncă dintre părți , urmând ca reclamantul să semneze ,,cererea de desfacere a c.i.m.” (fila 20 dosar fond), iar aceasta ,,să intre în vigoare de mâine” (21.01.2016).

În conținutul cererii înaintate salariatului, angajatorul indică acordul părților, făcând referire la art. 81 al. 7 din C.muncii.

Ca atare, este fără echivoc că la acel moment, raportat la temeiul pe care societatea însăși l-a indicat în această solicitare (acordul părților), nu se punea problema unor abateri disciplinare ori a unei necorespunderi profesionale a reclamantului-apelant.

Intimatul a condiționat încetarea raporturilor de muncă de plata la zi a drepturilor salariale, apelanta înregistrând frecvent întârzieri în achitarea acestora, așa cum corect a reținut și prima instanță și cum rezultă din corespondența electronică de la fila 19 dosar fond.

Ulterior, la data de 02.02.2016 apelanta a declanșat procedura cercetării disciplinare prin înregistrarea referatului de sesizare a abaterii disciplinare nr. 158 din 02.02.2016 și a emis convocarea salariatului pentru data de 09.02.2016.

Deci, deși la momentul 20.01-21.01.2016 apelanta nu relevase nici un fel de reproșuri aduse activității salariatului (atât timp cât îi solicitase încetarea raporturilor de muncă prin acord), la o săptămână, respectiv la data de 27.01.2016 i s-au luat salariatului mijloacele de muncă : maşina de serviciu, laptop-ul, telefonul, iar la mai puțin de 2 săptămâni se declanșase deja o procedură de cercetare disciplinară, referatul anterior menționat făcând referire la fapte cu începere de la 16.10.2015.

Toate aceste împrejurări relevă că, practic, angajatorul, nemulțumit de faptul că salariatul condiționase încetarea raporturilor de muncă prin acord de achitarea salariilor la zi, a decis să procedeze la o concediere disciplinară.

La dosarul cauzei nu există nici un fel de înscrisuri anterioare întocmirii referatului din 02.02.2016 din care să rezulte că intimatul nu și-ar fi îndeplinit corect atribuțiile de serviciu până la acel moment.

Or, simplul referat al șefului direct B. (a cărui declarație de martor apare, în acest context ca subiectivă și nerelevantă în raport de circumstanțele anterior expuse și a fost corect înlăturată de prima instanță), necoroborat cu nici o altă probă, nu poate forma convingerea instanței privind legalitatea și temeinicia unei astfel de concedieri disciplinare.

La data de 10.02.2016, reclamantul-intimat comunică apelantei, prin e-mail, faptul că este în imposibilitate de a fi prezent în Satu Mare, justificat de faptul că nu primise salariile în ultimele două luni (aspect ce trebuia contradovedit de angajator, ca și cel al unei eventuale lipse de activitate a salariatului în acea perioadă - însă acesta nu au fost probate) și nu avea posibilități materiale de a suporta costul deplasării. Totodată, intimatul a comunicat angajatorului cererea sa de demisie în care arată că „Totodată înțeleg sa va solicit încetarea raporturilor de munca in temeiul articolului 81 aliniatul 8 din Codul Muncii, începând cu data de astăzi 10.02.2016 având in vedere neplata drepturilor salariale pentru ultimele doua luni lucrate, întârzierile repetate anterioare in plata drepturilor salariale si refuzurilor repetate privind decontarea costurilor de deplasare.”

Nu pot fi primite criticile apelantei conform cărora nu se putea constata încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 10.02.2016, conform art. 81 alin. 8 din Codul Muncii, deoarece societatea nu a acceptat acest lucru, fiind fără echivoc faptul că demisia este un act unilateral de voință al salariatului care nu este supus aprobării angajatorului.

Atât timp cât apelanta nu a făcut dovada plății drepturilor salariale la zi, salariul fiind un element esențial al contractului de muncă, și nici probe relevante din care să rezulte că intimatul nu ar prestat muncă anterior emiterii deciziei contestate,corect Tribunalul a circumscris situația sintagmei prev. de art. 81 al. 8 C. muncii ,,angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul individual de muncă,,

Totodată, Curtea constată că apelanta, care inițial convocase salariatul pentru data de 09.02.2016, a apreciat ulterior, prin procesul-verbal nr. 194/12.02.2016, că acesta nu avea un timp rezonabil pentru a se prezenta la sediu, prelungindu-i termenul la data de 12.02.2016. Reține instanța de control că a fost propria voință a angajatorului de a convoca salariatul pentru o dată ulterioară înaintării demisiei, și anume pentru 12.02.2016, și, în consecință, era ținut să ia act de demisia intimatului din 10.02.2016, decizia de concediere din 25.02.2016 fiind, în aceste condiții, așa cum corect a apreciat și judecătorul fondului, lovită de nulitate. În mod corect a dispus Tribunalul, raportat la soluția capătului principal de cerere și obligarea societății de a-i achita salariatului drepturile bănești pentru perioada solicitată prin acțiune, respectiv decembrie 2015 - 09.02.2016. Apelanta nu a depus înscrisuri (foi de pontaj, condică de prezență, fișe de activitate) din care să rezulte că intimatul ar fi fost pontat absent nemotivat, că nu ar fi prestat vreo activitate lucrativă pentru societate în această perioadă, că ar fi dispărut de la locul de muncă și nici state de plată ori extrase de cont cu care să probeze plata salariului, deși sarcina probei îi revenea conform art. 272 din C. muncii.

Pentru toate aceste argumente, văzând că sunt neîntemeiate criticile formulate, în baza art. 480 alin. 1 C.proc.civ., Curtea respinge apelul și păstrează sentința apelată, făcând și aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. 1 C.proc.civ. privind cheltuielile de judecată.

Domenii speta

Spete similare