Contestaţie decizie de impunere

Cu titlu prealabil Curtea reţine că soluţia primei instanţe cu privire la cererea de suspendare a actului atacat nu a făcut obiectul criticilor în recurs.

Recurentul  nu a contestat  posibilitatea organului fiscal de a emite o nouă decizie de impunere ca urmare a modificării bazei de impunere, cu respectarea termenului de prescripţie.

Ceea ce apare ca relevant în cauză este faptul că, potrivit art. 247 din Legea 571/2003 este atributul Consiliului Local să stabilească zonele din cadrul localităţii, în funcţie de poziţia terenului faţă de centrul localităţii, de reţelele edilitare, precum şi de alte elemente specifice fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, conform documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, registrelor agricole, evidenţelor specifice cadastrului imobiliar-edilitar sau altor evidenţe agricole sau cadastrale care pot afecta valoarea terenului.

Astfel, stabilirea zonei este o etapă prealabilă, obligatorie în vederea emiterii unei decizii de impunere iar în condiţiile în care s-a emis un asemenea act administrativ (care a produs efecte juridice şi a intrat în circuitul civil) este necesar ca actele ulterioare (cum este cazul deciziilor de impunere) să fie conforme cu Hotărârea de Consiliu Local.

Trimiterile intimatei la prevederile HG 44/2004 sunt nerelevate în cauză în condiţiile în care, normele metodologice detaliază modul de calcul al impozitului pe teren prin raportare la categoria de folosinţă şi de zone, identificate prin literele: A, B, C şi D,  cu trimitere la art. 258 Cod fiscal care la rândul său se referă la zona şi/sau categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de consiliul local.

Aşadar, dispoziţiile Codului fiscal dar şi ale Normelor Metodologice stabilesc un cadru general de calcul al impozitului pe teren, iar cuantumul concret al acestuia (element esenţial al unei decizii de impunere) depinde de încadrarea făcută de Consiliu Local.  Or, din această perspectivă, existenţa unei Hotărâri de Consiliu Local prin care s-a stabilit o anumită modalitate de încadrare a terenului extravilan nu poate fi ignorată la momentul emiterii deciziei de impunere. Astfel cum corect susţine recurentul, eroarea Consiliului Local în stabilirea zonei/categoriei de folosinţă, nu poate fi imputată contribuabilului ( căruia îi erau opozabile dispozițiile din hotărârea consiliului local privind delimitarea/zonarea greșită ) şi nici nu poate fi îndreptată prin emiterea unor decizii de impunere cu ignorarea propriului act administrativ.

Emiterea unei noi hotărâri privind delimitarea/zonarea nu poate produce efecte decât de al data aducerii acestei la cunoștință publică (art. 49 alin. 1 din Legea nr. 215/2001) şi nu poate constitui temei pentru recalcularea impozitului pe perioada anterioară în care şi-a produs efectele o altă hotărâre de Consiliu Local. A admite contrariul ar implica nu doar o încălcare a principiilor fundamentale care guvernează materia actelor administrative (limitele revocabilității actelor dar şi principiul legalităţii şi al executorialităţii actului neanulat) dar şi o încălcare a principiului certitudinii impunerii, astfel cum acesta a fost invocat de recurent.

Trimiterile judecătorului fondului la prevederile Normelor Metodologice de aplicare a art. 247 din Codul fiscal confirmă raţionamentul anterior, dispoziţiile legale citate aplicând în concret principiul neretroactivităţii şi stipulând că doar ulterior modificării modului de delimitare a zonelor este posibilă modificarea cuantumului impozitului pe teren şi doar pentru anul fiscal următor. Or, în cazul dedus judecăţii, în lipsa unei asemenea modificări (prin Hotărâre de Consiliu Local şi nu doar ca urmare a constatărilor Curţii de Conturi) nu putea fi recalculat în anul 2016 impozitul datorat de recurent pe perioada 2013-2015.

Având în vedere considerentele anterioare, Curtea reține că în cauză  este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct,. 8 Cod procedură civilă prin raportare la prevederile art. art. 247 din Legea 571/2003 astfel încât în baza art. 496, alin. 2 Cod proc.civ., recursul urmează a fi admis, sentinţa atacată va fi casată în parte şi în rejudecare, în limitele casării instanţa va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriul cu Municipiul şi va anula Decizia şi Nota de plată.

În temeiul art. 453 alineat 1 Cod procedură civilă, având în vedere soluţia dată în rejudecarea cauzei pe fond şi cererea de chemare în judecată, instanţa va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

Domenii speta

Spete similare