Săvârsirea infractiunii de viol asupra unei minore. Nerespectarea principiului nemijlocirii. Desfiintarea hotărârii primei instante si trimiterea spre rejudecare în vederea solutionării cauzei cu respectarea tuturor garantiilor procesuale conferite părtil

Hotărâre 72/P din 22.01.2018


În art. 376 Cod procedură penală, aplicabil în cazul în care nu se recunoaşte învinuirea şi se contestă probele, se prevede că instanţa are obligaţia de a efectua cercetarea judecătorească, audiind inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, precum şi celelalte probe încuviinţate, în cazul de faţă fiind în discuţie martorii propuşi prin rechizitoriu.

Inculpatul  şi persoana vătămată nu au renunţat la dreptul de a solicita readministrarea mijloacelor de probă din faza de urmărire penală, dimpotrivă inculpatul a indicat explicit că nu doreşte să fie judecat pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, precizare ignorată de prima instanţă.

Modalitatea în care a procedat prima instanţă nu poate echivala cu o soluţionare efectivă  a cauzei, judecata având un caracter pur formal, care nu corespunde exigenţelor regulilor de bază ale procesului penal, astfel că se impune rejudecarea cauzei de prima instanţă. Totodată, în condiţiile în care legea procesual penală prevede două grade de jurisdicţie, este necesar ca judecata să parcurgă toate etapele procesuale, pentru a nu priva inculpatul de un grad de jurisdicţie, prin soluţionarea cauzei direct de instanţa de apel, după readministrarea probelor în apel.

Dublul grad de jurisdicţie este un drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acesta presupune că orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăţia de către o instanţă superioară ierarhic. Dublul grad de jurisdicţie vizează o judecare devolutivă a cauzei în faţa a două instanţe de judecată, una de fond, iar cea de-a doua, de control judiciar. În prima instanţă nu a avut loc o judecată cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale, astfel că în speţă primul grad de jurisdicţie nu poate fi luat în considerare, de aceea, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil şi asigurarea efectivă a două grade de jurisdicţie, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este justificată trimiterea cauzei spre rejudecare.

Art. 218 alin. 1 şi alin. 3 lit. c Cod penal, cu aplic. art. 113 şi urm. Cod penal

Art. 376 Cod procedură penală

CEDO - cauza Colozza contra Italia

Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Prin sentinţa penală nr. 1094/28.07.2017 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. [...]/212/2017 s-au hotărât următoarele:

1. Faţă de inculpatul - [...], la primul impact cu legea penală,

În baza art. 386 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică din infracţiunea de viol, prevăzută de art. 218 alin 1 şi alin. 3 lit. c Cod penal, cu aplicarea art. 113 şi urm. Cod penal în infracţiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 220 alin. 1 şi 2 Cod penal, cu aplic. art. 113 şi urm. Cod penal.

2. În baza art. 114 al. 1, 115 al. 1 pct. lit. b, 118 C. pen. dispune luarea măsurii educative neprivative de libertate a supravegherii pe o durată de 6 luni.

În baza art. 121 alin. 1 lit. e Cod penal impune inculpatului:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Constanţa la datele fixate de această instituţie.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 123 Cod penal.

3. Măsuri preventive

În baza art. 404 alin. 4 lit. i Cod penal constată că inculpatul a fost  reţinur şi arestat în cauză de la data de 10.06.2017 la zi.

În baza art. 241 alin. 1 ind. 1 lit. a C. proc. pen. constată încetată de drept măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpat.

În baza art. 404 alin. 4 lit. d C. proc. pen. rap. la art. 399 alin. 3 lit. b C. proc. pen. dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză, de sub puterea Mandatului de Arestare Preventivă nr. 86/UP/11.06.2017 de către Judecătoria Constanţa în dosarul nr. …/212/2017.

4. În baza art. 397 alin. 1 rap. la art. 19 alin. 3 C. proc. pen. ia act că persoana vătămată prin reprezentant legal (mama acesteia) nu s-a constituit parte civilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că inculpatul [...] a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 alin 1 şi alin. 3 lit. c C.pen, cu aplic. art. 113 şi urm. din Cod penal, întrucât începând din anul 2015 şi până în prezent a întreţinut raporturi sexuale cu sora sa vitregă, minora [...], în vârstă de 12 ani şi 2 luni împotriva voinţei acesteia, ultimul act sexual fiind consumat în data de 05.06.2017.

S-a constatat că declaraţiile care se coroborează referitor la folosirea de către inculpat a unui cuţit şi a faptului că lega persoana vătămată în timpul întreţinerii raporturilor sexuale (ceea ce atrage şi încadrarea juridică a infracţiunii de viol) sunt ale martorelor minore [...] şi [...], audiate în prezenţa reprezentantului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului - Constanţa şi cele ale persoanei vătămate.

Din fişa UPU emisă de Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa din data de 10.06.2017 se constată că persoana vătămată ar fi fost victima unei infracţiuni de viol în urmă cu o săptămână. Data când a fost sesizat serviciul SNUAU 112 este tot la 10.06.2017. Conform procesului verbal de examinare preliminară medico - legală din data de 10.06.2017 rezultă că persoana vătămată nu prezintă urme de violenţă pe cap, trunchi sau membre şi prezintă o deflorare veche a cărei dată nu poate fi precizată.

Conform declaraţiei inculpatului, acesta a recunoscut că a întreţinut raporturi sexuale cu persoana vătămată, însă nu s-a folosit de cuţit, ci a fost o relaţie de comun acord, iar persoana vătămată a fost cea care la un moment dat a insistat în efectuarea unui astfel de activităţi. 

Deşi inculpatul şi persoana vătămată locuiau în acelaşi imobil împreună şi cu persoane majore, niciuna dintre acestea din urmă nu a observat şi nu a auzit vreun incident care să fi avut loc ?i în care inculpatul să fi folosit cuţit sau să o fi legat pe persoana vătămată în vederea forţării acesteia să întreţină raporturi de natură sexuală.

Conform declaraţiei martorei [...], inculpatul purta un cuţit tot timpul asupra sa. Cu toate acestea, se constată că nu au fost persoane care să atragă atenţia inculpatului să nu mai deţină acel cuţit (deşi se afirmă că „nu s-a luat nimeni de el până ce nu a fost dezarmat de cuţit”, însă nu se precizează de către cine), ceea ce creează presupunerea rezonabilă că niciuna dintre persoanele cu care locuia inculpatul nu se temea de acesta şi de faptul că există posibilitatea folosirii asupra vreunei persoane a cuţitului. La data de 09.07.2017, după ce martora [...] a aflat că inculpatul ar fi abuzat de minore, după ce inculpatul a fost lovit cu palma de către martora [...], acesta nu a folosit în scop de intimidare obiectul înţepător.

Faptul că inculpatul purta asupra sa cuţitul este confirmat şi de către martora [...] care a precizat că, la un moment dat, a anunţat-o pe mama acesteia despre relaţia celor doi, însă nu au fost persoane care să reacţioneze. 

Atât persoana vătămată, cât şi martorele minore, sunt la vârsta la care sunt uşor de influenţat şi de intimidate, ceea ce creează presupunerea rezonabilă că acestea într-adevăr au perceput reacţiile inculpatului ca acte de agresiune, însă nu rezultă din mijloacele de probă administrate că, în lipsa purtării de către inculpat a cuţitului, persoana vătămată ar fi refuzat să întreţină raporturi sexuale cu acesta cât timp ambii au recunoscut că au o relaţie de această natură de mai mult timp (persoana vătămată a precizat că de când avea vârsta de 7 - 8 ani), ce se desfăşura în lipsa părinţilor vreunuia dintre ei.

Inculpatul nu este o persoană instruită, este tânăr, uşor de influenţat la rândul său şi lipsit de supravegherea părinţilor, iar conform mijloacelor de probă administrate ar fi încercat să întreţină o relaţie de aceeaşi natură şi cu martorele minore, dar nu a reuşit (deşi au fost ameninţate cu un cuţit), ceea ce creează presupunerea că inculpatul şi-a creat o relaţie de apropiere cu persoana vătămată de natură a-i crea impresia că modalitatea în care procedează este normală.

Din declaraţia persoanei vătămate nu rezultă că aceasta ar fi întreţinut raporturi sexuale cu inculpatul ca urmare a temerii pe care o avea faţă de împrejurarea că inculpatul ar fi ameninţat-o cu cuţitul, ci  nu a anunţat despre incident, întrucât a fost ameninţată de către inculpat că dacă va spune “o va tăia în două”, acţiune ulterioară consumării actului sexual.

Nefiind dovedit faptul că raportul sexual a avut loc prin constrângerea persoanei vătămate, prin punerea acesteia în imposilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, instanţa nu a reţinut în sarcina inculpatului infracţiunea de viol faţă de lipsa întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii.

S-a constatat că fapta inculpatului [...] care, începând din anul 2015 şi până în prezent, a întreţinut raporturi sexuale cu sora sa vitregă, minora [...], în vârstă de 12 ani şi 2 luni, împotriva voinţei acesteia, ultimul act sexual fiind consumat în data de 05.06.2017, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de Act sexual cu un minor prevăzută de art. 220 alin. 1 şi 2 Cod pen.

La individualizarea sancţiunii aplicată inculpatului, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen. şi dispoziţiile art. 115 alin. 2 C. pen.,

Împotriva sentinţei penale nr. 1094/28.07.2017 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. [...]/212/2017 a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa, care a criticat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de act sexual cu un minor,  cu motivarea că probele administrate dovedesc că a fost comisă infracţiunea de viol, raporturile sexuale având loc prin constrângerea persoanei vătămate; s-a mai criticat individualizarea măsurii educative, apreciată că nu reflectă gravitatea faptei şi comportamentul inculpatului, fiind necesară o măsură educativă privativă de libertate.

Din oficiu, s-a pus în discuţie respectarea principiului nemijlocirii de către prima instanţă, în condiţiile în care nu au fost readministrate probele din faza de urmărire penală, deşi au fost contestate de inculpat.

Examinând sentinţa penală apelată prin prisma criticilor formulate de apelant, precum şi din oficiu, conform art. 420 Cod procedură penală, Curtea constată că apelul este fondat.

Inculpatul [...] a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. 1 şi alin. 3 lit. c C.pen, cu aplic. art. 113 şi urm. Cod penal, întrucât începând din anul 2015 şi până în prezent a întreţinut raporturi sexuale cu sora sa vitregă, minora [...], în vârstă de 12 ani şi 2 luni împotriva voinţei acesteia, ultimul act sexual fiind consumat în data de 05.06.2017.

Atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată inculpatul [...] a negat săvârşirea infracţiunii de viol, susţinând că raporturile sexuale au avut loc cu consimţământul persoanei vătămate minore.

Curtea constată că prima instanţă nu a readministrat integral mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală, limitându-se la audierea inculpatului şi a persoanei vătămate, cu toate că prin rechizitoriu fuseseră nominalizaţi cinci martori, audiaţi în cursul urmăririi penale.

La termenul din 26.07.2017 inculpatul [...] a precizat explicit că înţelege să conteste declaraţiile persoanei vătămate [...] şi ale martorilor audiaţi în faza de urmărire penală şi a solicitat readministrarea acestor mijloace de probă, însă prima instanţă a respins această solicitare (cu referire la martorele [...] şi [...] s-a invocat vârsta mică a acestora, iar în legătură cu ceilalţi faptul că nu sunt martori oculari).

Curtea constată că prima instanţă a administrat într-o foarte mică măsură probele din faza de urmărire penală, deşi acestea au fost contestate, iar din considerentele hotărârii rezultă că prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea inclusiv pe declaraţiile martorilor audiaţi în cursul urmăririi penale, dar a căror audiere nemijlocită a fost refuzată, deşi declaraţiile sunt analizate în considerentele hotărârii.

Conform art.  374 alin. 7 Cod procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti; acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.

Conform art. 8 Cod procedură penală, organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata, cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.

În art. 376 Cod procedură penală, aplicabil în cazul în care nu se recunoaşte învinuirea şi se contestă probele, se prevede că instanţa are obligaţia de a efectua cercetarea judecătorească, audiind inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, precum şi celelalte probe încuviinţate, în cazul de faţă fiind în discuţie martorii propuşi prin rechizitoriu.

Curtea constată că în mod greşit prima instanţă nu a procedat la readministrarea tuturor mijloacelor de probă administrate în faza de judecată, afectând substanţial dreptul la apărare al inculpatului [...], dar şi al persoanei vătămate [...], în condiţiile în care readministrarea probelor în cursul cercetării judecătoreşti constituie o componentă a dreptului la un proces echitabil, principiu care este consacrat de art. 8 Cod procedură penală şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

În art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii, care include şi readministrarea în faţa instanţei a probelor administrate în cursul urmăririi penale.

În numeroase hotărâri pronunţate împotriva României (de exemplu cauzele Beraru împotriva României, Cutean împotriva României) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenţa judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat”.

Necesitatea respectării principiului nemijlocirii şi readministrarea probelor în faţa instanţei a fost subliniată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În cauza Colozza contra Italia s-a precizat că „deşi acest lucru nu este în mod expres menţionat în paragraful 1 al articolului 6, obiectul şi scopul articolului în ansamblu arată că o persoană „acuzată în materie penală" are dreptul să ia parte la audieri. Mai mult, subparagrafele (c), (d) şi (e) ale paragrafului 3 garantează „oricărui acuzat" dreptul de a se apăra „el însuşi", „de a întreba sau solicita audierea martorilor" şi „de a fi asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere" şi este dificil de stabilit cum îşi poate exercita persoana în cauză aceste drepturi fără a fi prezentă”.

Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecata publică sau termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cazul Albert şi Le Compte contra Belgiei), însă, în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de “proces echitabil”, acesta neexistând în absenţa lor. Astfel este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa.

Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu poate fi considerată validă.

Din analiza hotărârilor Deweer contra Belgie; Neumeister contra Austria; Le Compte, Van Leuven şi De Meyere; Albert şi Le Compte; Colozza contra Italiei se constată că două sunt cerinţele pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le consideră necesare pentru ca o astfel de renunţare să poată produce efecte: prima dintre ele vizează libertatea actului de voinţă, în sensul de a nu fi fost exercitată nici o constrângere asupra beneficiarului dreptului, iar cea de-a doua, lipsa echivocului. Potrivit jurisprudenţei stabilite de Curte, renunţarea la exercitarea unui drept garantat de Convenţie trebuie stabilită într-o manieră neechivocă, această condiţie interesând cauza de faţă.

Inculpatul [...] şi persoana vătămată [...] nu au renunţat la dreptul de a solicita readministrarea mijloacelor de probă din faza de urmărire penală, dimpotrivă inculpatul a indicat explicit că nu doreşte să fie judecat pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, precizare ignorată de prima instanţă. În apel persoana vătămată [...] a solicitat audierea martorilor [...], [...], [...] şi [...], ceea ce indică dorinţa de readministrare a probelor.

Prima instanţa trebuia să judece cauza potrivit procedurii de drept comun, cu parcurgerea tuturor etapelor judecăţii în primă instanţă şi cu respectarea tuturor principiilor specifice acestei faze procesuale, consacrate de art. 351 Cod procedură penală.

Potrivit art. 351 Cod procedură penală judecata cauzei se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu. Aceste principii care guvernează faza de judecată îşi găsesc aplicarea în reglementarea judecăţii cauzei în primă instanţă. Astfel, instanţa are obligaţia de a proceda la audierea inculpatului şi a martorilor, în acest fel fiind respectate principiile nemijlocirii şi contradictorialităţii.

Modalitatea în care a procedat prima instanţă nu poate echivala cu o soluţionare efectivă  a cauzei, judecata având un caracter pur formal, care nu corespunde exigenţelor regulilor de bază ale procesului penal, astfel că se impune rejudecarea cauzei de prima instanţă. Totodată, în condiţiile în care legea procesual penală prevede două grade de jurisdicţie, este necesar ca judecata să parcurgă toate etapele procesuale, pentru a nu priva inculpatul de un grad de jurisdicţie, prin soluţionarea cauzei direct de instanţa de apel, după readministrarea probelor în apel.

Instanţa de apel nu ar putea substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, deoarece o astfel de soluţie ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale inculpaţilor, pentru care legislaţia procesuală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicţie.

Neregularitatea constatată de Curte nu se regăseşte printre cele prev. de art. 281 C. pr. pen. care, conform art. 421 pct. 2 lit. b C. Pr. Pen, permit trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Cu toate acestea, în condiţiile în care nu a avut loc o judecată propriu-zisă în faţa primei instanţe, pentru a nu priva inculpaţii de un grad de jurisdicţie prin judecarea cauzei de instanţa de apel, după readministrarea tuturor probelor, se impune desfiinţarea sentinţei penale şi rejudecarea cauzei de prima instanţă, în vederea soluţionării fondului cauzei cu respectarea garanţiilor procesuale conferite părţilor de Codul de procedură penală. Hotărârea instanţei de apel este definitivă, potrivit art. 552 Cod procedură penală şi, prin urmare, nu există o altă instanţă de judecată care poate examina legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de apel care a administrat şi interpretat probele administrate nemijlocit pentru prima oară, în condiţiile în care instanţa de fond nu a administrat nemijlocit toate probele necesare.

Dublul grad de jurisdicţie este un drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acesta presupune că orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăţia de către o instanţă superioară ierarhic. Dublul grad de jurisdicţie vizează o judecare devolutivă a cauzei în faţa a două instanţe de judecată, una de fond, iar cea de-a doua, de control judiciar. În primă instanţă nu a avut loc o judecată cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale, astfel că în speţă primul grad de jurisdicţie nu poate fi luat în considerare, de aceea pentru respectarea dreptului la un proces echitabil şi asigurarea efectivă a două grade de jurisdicţie, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este justificată trimiterea cauzei spre rejudecare.

De altfel, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a Cod Pr. Pen. obligă instanţa de apel să pronunţe o nouă hotărâre şi să procedeze potrivit dispoziţiilor privind judecată în fond, ceea ce duce la concluzia că noua hotărâre a instanţei de apel poate fi pronunţată numai pentru a substitui hotărârea anterioară a primei instanţe, dar care a fost pronunţată după desfăşurarea unei judecăţi ce a respectat dispoziţiile art. 349 şi urm. din Codul procedură penală. Hotărârea primei instanţe nu a urmat regulile menţionate, tocmai de aceea ar fi contrar spiritului legii în a impune instanţei de control judiciar să judece direct în apel o cauză care nu a parcurs toate etapele judecăţii în prima instanţă.

Curtea constată că inexistenţa unui al doilea grad de jurisdicţie sub aspectul interpretării şi administrării nemijlocite a probelor aduce atingere dreptului la un proces echitabil al inculpatului prev. de art. 6 par.1 din Convenţie pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dreptul la un proces echitabil fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală.

Având în vedere aceste considerente, curtea reţine că prima instanţă trebuie să soluţioneze cauza conform procedurii de drept comun, cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii, inclusiv sub aspect probator, ceea ce implică reaudierea martorilor ale căror declaraţii sunt considerate relevante şi necesare în stabilirea stării de fapt.

În ceea ce priveşte audierea martorelor minore [...] şi [...], Curtea constată că vârsta acestora nu poate constitui un motiv pentru a nu fi audiate, dat fiind faptul că declaraţiile acestora sunt importante pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, însă la audiere se va ţine seama de vârsta martorelor şi se vor aplica dispoziţiile art. 124 Cod procedură penală, care permit adaptarea tehnicii de ascultare a martorului minor la situaţia sa particulară.

Drept urmare, se impune cu necesitate desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru a soluţiona cauza cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale conferite părţilor, respectiv audierea nemijlocită a părţilor şi a martorilor, în măsura în care mijloacele de probă sunt pertinente, concludente şi utile cauzei. Prima instanţă nu este obligată să readministreze integral mijloacele de probă din faza de urmărire penală, dacă nu le apreciază pertinente, concludente şi utile cauzei, respectiv nu este obligată să reaudieze toţi martorii audiaţi în faza de urmărire penală, dar în acest caz nu se poate folosi de declaraţiile acestora din faza de urmărire penală, dacă sunt contestate în faza de judecată.

La rejudecarea cauzei urmează a se avea în vedere şi celelalte critici formulate în apel de procuror, ce vizează fondul cauzei şi care nu se impune a mai fi analizate în apel.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, Curtea va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa împotriva sentinţei penale nr. 1094/28.07.2017 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. [...]/212/2017.

În baza art. 423 alin. 1 Cod procedură penală, se va desfiinţa sentinţa penală apelată şi se va dispune rejudecarea cauzei de prima instanţă - Judecătoria Constanţa.