Răpire internaționala de minori

Sentinţă civilă **** din 27.09.2017


Dosar nr. ***

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREŞTI - SECŢIA A V A CIVILĂ

ÎNCHEIERE

Şedinţa publică din data de: 15.09.2017

Tribunalul constituit din:

PREŞEDINTE  : ***

GREFIER : ***

 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti este reprezentat de procuror  *** .

Pe rolul Tribunalului se află soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul  *** în contradictoriu cu pârâta  *** , având ca obiect „răpire internaţională de copii”.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă reclamantul personal şi asistat de avocat şi interpretul de limbă olandeză şi pârâta personal şi asistată de avocat.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:

Pârâta, prin avocat depune la dosarul cauzei raportul de anchetă socială întocmit de DGASPC  ***  şi înscrisuri privind modalitatea de închiriere a apartamentului din Belgia.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepţii de invocat, probe de administrat, Tribunalul constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe fond.

Reclamantul, prin avocat solicită admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, menţionând că în mod legal este tatăl minorei, neexistând nicio hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit că numai mama ar exercita autoritatea părintească. Cu privire la situaţia de fapt, arată că prin decizie unilaterală mama a decis să vină cu minora în România şi i-a interzis tatălui să aibă legături cu aceasta, astfel că sunt incidente disp. art. 3 din Convenţia de la Haga 1980. Despre minoră menţionează că s-a născut în Belgia, are dublă cetăţenie: română şi belgiană, iar înainte cu 3 luni de a părăsi ţara, părinţii încetaseră relaţiile, dar tatăl menţinea legătura cu fiica sa, fapt ce este dovedit că după 2 zile de la plecare, tatăl a constatat că au părăsit teritoriul. Învederează că pârâta a invocat faptul că reclamantul ar fi fost violent, însă nu există nicio probă la dosar că ar fi exercitat violenţe asupra mamei, cu atât mai puţin asupra copilului. Precizează că relaţia tensionată dintre cei doi are efecte şi asupra relaţiei cu minora, în sensul că mama interzice legăturile dintre aceştia. Arată că reclamantul şi-a petrecut toată vara pe teritoriul României şi i s-a permis să o viziteze pe fiica sa o singură dată, precum şi că acesta a cumpărat un apartament pentru copil fiind convins de către mamă. Menţionează că în Belgia, părţile au locuit împreună timp de 3 ani şi jumătate, însă nu îşi poate explica motivul pentru care se invocă faptul că reclamantul ar avea un comportament violent, deşi, copilul s-a născut după 2 ani şi jumătate. Arată că în măsura în care s-ar admite acţiunea, pârâta se poate întoarce cu minora în Belgia, urmând a locuit separat de pârât, care nici înainte nu pătrundea în locuinţa acestora fără acordul mamei, precum şi că până aceasta îşi va găsi un loc de muncă, reclamantul îi va pune la dispoziţie o sumă de bani pentru a se putea întreţine amândouă. Menţionează că pârâta doar se foloseşte de faptele penale săvârşite de reclamant pentru a-i contura acestuia un comportament violent. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea acţiunii cu toate capetele de cerere, inclusiv pronunţarea asupra onorariului în calitate de avocat din oficiu.

Pârâta, prin avocat solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, menţionând că scopul Convenţiei de Haga 1980 şi rolul magistratului conform jurisprudenţei Curţii şi Raportului Explicativ al Convenţiei de la Haga - Vera Perez este acela de a stabili interesul superior al minorului, în cauza de faţă de a rămâne în România sau de a o trimite în Belgia, deşi prin cererea de chemare în judecată nu sunt dovedite motivele pentru care copilul ar trebui să se întoarcă în Belgia. Învederează că returnarea nu ar avea loc la reşedinţa obişnuită, având în vedere că locuinţa este închiriată şi subînchiriată, conform art. 12 din contract rezultă că închirierea se face cu acordul expres al reclamantului, iar pentru închirierea în scopuri turistice are nevoie de o autorizaţie, pe care însă nu o deţine, având în vedere răspunsul comunicat de Primăria Bruges, din toate acestea rezultând că regimul locuinţei este nesigur. Mai arată că deplasarea nu este ilicită, la acel moment reclamantul nu exercita în mod efectiv autoritatea părintească, de 3 luni locuind la un alt domiciliu, ba mai mult având şi o interdicţie de la poliţie de a se apropia de acestea. Al doilea motiv pentru care deplasarea nu poate fi considerată ilicită îl reprezintă un caz de forţă majoră, respectiv pârâta nu a venit în România cu scopul de a încălca dreptul reclamantului, ci pentru că se aflau permanent în stare de pericol, neavând nici un mijloc efectiv de protecţie, din declaraţia martorei  *** rezultând că pârâta se prezenta la locul de muncă plină de vânătăi. Există dovada că în octombrie 2016 a fugit de acasă la un centru de protecţie. Menţionează că pârâta pentru a se putea întreţine în Belgia are nevoie de un loc de muncă, acest fapt fiind speculat de către reclamant care doreşte să fie dependentă de el din punct de vedere financiar, tocmai această stare de dependenţă denotă starea de pericol. Solicită a se observa că această stare de pericol rezultă din faptul că tocmai mama reclamantului a ajutat-o pe pârâtă să vină în România. Mai arată că deplasarea s-a făcut în scop licit urmărind să protejeze interesele minorei, iar eventuala decizie de returnare le-a pune pe mamă şi copil într-o relaţie de dependenţă faţă de reclamant, urmând a fi expuse aceloraşi violenţe, ţinând cont că a fost condamnat în propria ţară pentru agresiuni exercitate împotriva familiei şi a persoanelor apropiate, astfel că evenimentele din octombrie 2016 denotă grave tulburări de personalitate. Învederează că are 9 condamnări întrucât a condus sub influenţa băuturilor alcoolice, precum şi că pericolul viitor este şi mai accentuat din perspectiva scopului prezentei acţiuni, care nu este de a-l proteja pe copil, ci de a se răzbuna pe pârâtă având în vedere conţinutul mesajelor text trimise, respectiv „te distrug”. Apreciază că în măsura în care se va admite cererea, deşi este vinovat, instanţa română ar confirma comportamentul agresiv al reclamantului, iar pârâta ar fi descurajată atât în promovarea unei alte acţiuni, cât şi pentru că va fi nevoită să îşi găsească un loc muncă şi a locui alături de acesta. Învederează că nu există o dovadă că reclamantul a agresat-o pe minoră în mod direct, însă suferinţa fizică şi psihică la care a fost supusă mama în prezenţa copilului se transferă asupra acestuia. Referitor la sintagma reşedinţa obişnuită în sensul Convenţiei de la Haga, arată că nu trebuie raportat la o adresă anume, având în vedere că minora avea sub un an şi nu a locuit la domiciliul tatălui, ci trebuie raportat în funcţie de poziţionarea în spaţiu a mamei. Solicită acordarea de cheltuieli de judecată, sens în care depune factura fiscală la dosarul cauzei.

Având cuvântul în replică, reclamantul, prin avocat învederează că scopul Convenţiei de la Haga îl reprezintă procedura sumară de înapoiere a minorilor deplasaţi sau reţinuţi pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reşedinţa lor obişnuită. Referitor la nesiguranţa financiară şi locativă invocate de pârâtă, menţionează că timp de 3 ani şi jumătate clientul său a fost cel care le-a întreţinut, iar cu referire la forţa majoră invocată, cu excepţia câtorva e-mail-uri, toate celelalte sunt răspunsuri la provocările pârâtei. Solicită a se constata că la 3 zile după achiziţionarea apartamentului de către reclamant în Belgia, pârâta s-a dus la centrul de protecţie. Nu s-a făcut dovada că autorităţile i-au dat acordul pârâtei să părăsească ţara, anterior, timp de 3 ani de zile plimbându-se cu reclamantul prin Europa.

Apărătorul pârâtei învederează că a sfătuit-o personal pe clienta sa să îi dea posibilitatea reclamantului să o vadă pe minoră, însă trebuie avut în vedere că la momentul în care i-a permis tatălui să îşi vadă fiica într-un centru comercial din  ***  a avut loc o altercaţie între acesta şi tatăl pârâtei.

Reclamantul, prin avocat arată că în 9 luni de zile pentru a putea să îşi vadă copilul a trebuit să apeleze la organele poliţiei.

Ministerul Public prin reprezentant pune concluzii de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere că în ipoteza în care s-ar admite cererea, minorul ar fi expus unor riscuri grave, respectiv unor violenţe fizice şi psihice, chiar unei situaţii intolerabile.

TRIBUNALUL

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul disp. art. 396 C.pr.civ., urmează a amâna pronunţarea, sens în care,

DISPUNE

Amână pronunţarea la data de 18.09.2017.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15.09.2017.

Preşedinte , Grefier,

*** ***

ECLI:RO:TBBUC:***

 Dosar nr. ***

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREŞTI - SECŢIA A V A CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR.***

Şedinţa publică din data de: 18.09.2017

Tribunalul constituit din:

PREŞEDINTE  : ***

GREFIER : ***

 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti este reprezentat de procuror  *** .

Pe rolul Tribunalului se află soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul  *** în contradictoriu cu pârâta  *** , având ca obiect „răpire internaţională de copii”.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 15.09.2017 şi au fost consemnate în  încheierea de şedinţă de la acea dată, când Tribunalul, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 18.09.2017, când a hotărât:

TRIBUNALUL,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. ***  pe rolul acestui Tribunal la data de 19.05.2017, BAROUL BUCUREŞTI, pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, în numele reclamantului  *** , cu reşedinţa în Belgia, ***, în calitate de tată a minorei  *** , născută în Belgia, la data de ***, în oraşul *** Belgia, având cetăţenie Belgiană şi Română, cu reşedinţa obişnuită în Belgia, ***,  a solicitat în contradictoriu cu  *** , în temeiul art. 1, 3, 4, 5, 12, 22, 23, 25, 26 şi 28 din Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la 25 octombrie 1980; art. 11 din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti; art. 2, 3, 4, 5, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 28, 29 şi 30 alin. 2 din Legea nr. 369/2004 republicată, în temeiul art. 3 din Legea nr. 63/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 13 mai 2014, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, având caracter executoriu, potrivit art.15 din Legea nr. 369/2004, republicată, privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptate la Haga la 25.10.1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, să dispună înapoierea minorei  *** , născută în Belgia la data de  *** , cu reşedinţa obişnuită în Belgia,  *** , constatând că şederea copilului minor pe teritoriul României este ilicită, în sensul art. 3 din Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25.10.1980, astfel cum prevede art. 14 alin. 1 din Legea nr. 369/2004 republicată, privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptate la Haga la 25.10.1980 la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 468 din 25 iunie 2014;- să se fixeze, în cuprinsul hotărârii, termenul pentru executarea obligaţiei de înapoiere a copilului minor, care nu va putea fi mai mare de două săptămâni de la comunicarea hotărârii, termenul fixat fiind sub sancţiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, cuprinse între 2.500 lei şi 12.500 lei, în conformitate cu art. 14 alin. 2 din Legea nr. 369/2004;

- să se dispună, odată cu pronunţarea hotărârii de înapoiere, una din următoarele măsuri, în temeiul art. 14 alin. 3 din Legea nr. 369/2004 republicată a)predarea paşaportului minorei sau a documentului de călătorie, după caz, de către pârâtă părţii reclamante; b) obligarea părintelui pârât de a-şi da concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorei ori suplinirea acordului în acest sens; să îl autorizeze pe reclamant, în calitate de tată a minorei  ***  să preia minora personal sau, după caz, prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligaţiei de înapoiere în termenul stabilit, în baza ari 14 alin. 3 din Legea nr. 369/2004 republicată;

- să se dispună obligarea pârâtei  ***  la suportarea tuturor cheltuielilor (speze de călătorie, spezele de reprezentare judecătorească şi de înapoiere a copilului minor, precum şi toate cheltuielile şi plăţile făcute pentru localizarea copilului minor) ocazionate de demersurile întreprinse de reprezentantul legal în numele minorului, pentru înapoierea minorei  ***  la tatăl său  *** , ia domiciliul acestuia respectiv,  *** , în Belgia, în baza ari 14 alin. 4 din Legea nr. 369/2004 republicată, raportat la art. 26 alineatul ultim din Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii;

- să se dispună acordarea ajutorului public judiciar în formele prevăzute de art. 6 lit. a) şi c), art. 81 şi art. 26 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, modificată şi aprobată prin Legea nr. 193/2008, respectiv: plata onorariului de avocat; scutirea de la plata cheltuielilor privind întocmirea şi eliberarea documentelor justificative necesare; scutirea de la plata cheltuielilor privind traducerile cererilor şi a documentelor justificative anexate; scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru datorate în faza judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile în materie prevăzute de Noul Cod de procedură civilă, în baza următoarelor acte internaţionale: Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr, 100/1992; Legea nr. 369/2004, republicată în 2014, privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992; Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

În motivarea cererii, s-a arătat că din relaţia ce a existat şi a durat o perioadă de 3 ani şi jumătate între reclamantul  *** , cetăţean belgian, cu reşedinţa în Belgia,  ***  şi pârâta  *** , cetăţean român, cu reşedinţa în Belgia,  *** , s-a născut la data de  *** , în oraşul  *** , Belgia fiica lor  *** , aceasta fiind rezultată din relaţia de concubinaj a numiţilor sus menţionaţi. Minora a locuit o perioadă cu ambii părinţi în reşedinţa comună din Belgia, respectiv,  *** . Cei doi se despărţiseră în fapt cu trei luni înainte ca pârâta să părăsească în mod ilicit Belgia împreună cu minora  *** .

In data de 14 ianuarie 2017, într-o zi de sâmbătă, reclamantul a încercat să ia legătura cu pârâta pe parcursul întregii zile pentru a o întreba ce face fiica lor  *** , sens în care i-a trimis pârâtei nenumărate mesaje telefonice la care aceasta nu i-a răspuns.

Seara târziu, pârâta i-a comunicat reclamantului, prin intermediul unui mesaj, faptul că era deja în România împreună cu fiica lor  *** , iar la întrebarea reclamantului dacă se va mai întoarce în Belgia, nu a mai răspuns.

Văzând că nu mai poate lua legătura cu pârâta, reclamantul s-a deplasat luni 17 ianuarie 2017 la sediul Poliţiei locale din  *** pentru a formula o plângere la adresa pârâtei, ocazie cu care a fost sfătuit să urmeze o procedură sumară, care durează doar două săptămâni, pentru obţinerea custodiei minorei  ***  în Belgia, fiind informat că dacă fosta sa parteneră va fi apoi condamnată în absenţă, va obţine în Belgia custodia exclusivă asupra minorei.

Reclamantul a dorit să evite alte neînţelegeri cu pârâta şi a decis să meargă mai întâi în România pentru a vorbi personal cu aceasta şi a încerca să ajungă la o înţelegere amiabilă în privinţa fiicei lor. Astfel că, în cursul zilei de joi 19.01.2017 acesta a ajuns la locuinţa părinţilor pârâtei din municipiul  *** ,  *** jud. Mehedinţi, însă nu i-a răspuns nimeni la uşă. Reclamantul a încercat să ia legătura cu fratele pârâtei, dar nici acesta nu i-a răspuns la uşă.

Văzând că nici pârâta nu îi răspunde la telefon, a luat legătura cu poliţia locală şi a cerut să îl ajute să o vadă pe fosta sa parteneră  ***  şi pe fiica sa  *** .

La insistenţele poliţiei, pârâta a venit singură la poliţie şi a declarat că nu este de acord ca reclamantul să o mai vadă pe fiica lor  *** . Poliţia a convins-o că este dreptul reclamantului să o vadă pe fiica sa, astfel că reclamantul a reuşit să o vadă pe minoră circa 15 min. După aceasta, poliţia i-a recomandat reclamantului să urmeze calea legală pentru a încerca să obţină custodia copilului, reclamantul urmând să iniţieze procedura în Belgia.

În data de 22 ianuarie 2017, pârâtul a iniţiat procedurile pentru obţinerea custodiei şi a contactat serviciul răpire minori pentru iniţierea procedurii pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, fiind convins că pârâta nu mai vrea să se întoarcă în Belgia cu fiica sa.

De când pârâta a plecat cu fiica sa în România, reclamantul nu a mai putut avea legături personale cu fiica aceasta.

S-a învederat că reclamantul are venituri suficiente pentru a se îngriji de fiica sa şi are o locuinţă stabilă.

Reşedinţa obişnuită a minorei este în Belgia, ***, potrivit Certificatul de atestare a domiciliului, eliberat la data de 09.03.2017,eliberat de oraşul  *** , de către Ofiţerul stării civile.

Conform legislaţiei belgiene si române în materie, cei doi părinţi exercită în comun autoritatea părintească.

Prin decizia sa unilaterală de a părăsi teritoriul Belgiei împreună cu minora şi prin mutarea acesteia la locuinţa bunicii materne împreună cu pârâta, situată în municipiul  *** ,  *** , jud. Mehedinţi, pârâta  ***  a încălcat principiul interesului superior al minorului, având în vedere că înainte ca pârâta să se deplaseze în mod ilicit cu minora în România,  ***  era în contact cu ambii părinţi, reclamantul ocupându-se de fiica sa atunci când pârâta era la serviciu.

La începutul acestui an pârâta a părăsit în mod intempestiv domiciliul din Belgia, s-a mutat împreună cu minora  ***  în România şi nu i-a mai permis reclamantului să ia legătura cu fiica sa.

Pentru a nu-1 afecta şi mai mult pe copilul minor, reclamantul a încercat de nenumărate ori să soluţioneze problemele conjugale pe cale amiabilă, dar, întrucât acest lucru nu a mai fost posibil, pârâta interzicând în totalitate legăturile dintre reclamant şi minoră, acesta a apelat la ajutorul autorităţilor.

Pe durata şederii în România pârâta nu l-a lăsat niciodată pe reclamant singur cu fiica lor.

Este neclar când va fi readus copilul în Belgia. Reclamantului îi este teamă că fosta sa parteneră nu va mai aduce copilul înapoi în Belgia sau că, dacă acesta va fi readus în Belgia, îl va duce pe copilul minor în altă parte fără acordul său.

Întrucât demersurile reclamantului, efectuate pentru rezolvarea pe cale amiabilă a situaţiei create nu au avut un rezultat favorabil, acesta a fost nevoit să formuleze o cerere de înapoiere din România la reşedinţa obişnuită din Belgia a copilului minor  *** .

Potrivit informaţiilor puse la dispoziţie de către reclamant, Serviciul de cooperare judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, a localizat-o pe minoră pe teritoriul României,aceasta locuind împreună cu pârâta la bunica maternă în municipiul  *** , ***, jud. Mehedinţi.

Motivele legale sau reale care să justifice cererea de înapoiere a copilului minor la reşedinţa obişnuită-dovezi privind dreptul reclamantului pentru custodia copilului sunt reprezentate de faptul că este în mod legal tatăl minorei  *** , deci reclamantul a dobândit responsabilitatea părintească.

Potrivit subsecţiunii (2A) “ O persoană care a dobândit responsabilitate părintească faţă de copil în conformitate cu subsecţiunea (1) va înceta să aibă această responsabilitate numai prin hotărâre judecătorească”.

A precizat că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se ateste că responsabilitatea părintească a reclamantului fată de copil a încetat, de unde rezultă că reţinerea copilului fără acordul tatălui şi fără o hotărâre judecătorească belgiană cu privire la schimbarea reşedinţei obişnuite este ilicită.

Prin urmare, rămânerea copilului minor în România se poate realiza doar cu acordul tatălui său, ori cu acordul instanţei belgiene ce deţine competenta în materia răspunderii părinteşti.

Conform dispoziţiilor comunitare legale aplicabile (Regulamentul CE 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti), instanţa competentă a decide în materia răspunderii părinteşti este cea de la reşedinţa obişnuită a copilului.

În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 3, 4, 8 şi 12 din Convenţia de Ia Haga din 1980, precum şi art. 11 din Regulamentul menţionat mai sus.

La dispoziţiile convenţionale menţionate se adaugă în continuare şi legislaţia belgiană, respectiv prevederile din Volumul 1 Titlul X - Autoritatea părintească al Codului Civil.

Potrivit acestora, este nevoie de consimţământul mai multor persoane în probleme care afectează copii. Se interzice părinţilor sau tutorelui să ia un copil din Belgia fără consimţământul corespunzător.

Mai mult, luarea sau reţinerea copilului fără consimţământul celeilalte persoane care are drepturi părinteşti, încalcă drepturile acelei persoane.

Potrivit Volumul 1 Titlul X - Autoritatea părintească al Codului Civil:

Art. 371. Un copil şi părinţii săi îşi datorează respect reciproc la orice vârstă. Art. 372. Un copil rămâne sub autoritatea părinţilor săi până la majorat sau la emancipare.

Art. 373. Atunci când părinţii locuiesc împreună, exercită autoritatea asupra copilului împreună.

Cu privire la terţii în care au încredere, fiecare părinte va acţiona în acord cu celălalt părinte în situaţii care cer autoritatea parentală, mai puţin în situaţiile excepţionale menţionate de lege.

In lipsa acordului, unul din cei doi părinţi poate face plângere la tribunalul familial.

Curtea poate autoriza pe unul sau pe celălalt părinte să acţioneze singur în cazuri specifice.

Art 374. Parag.l. Atunci când părinţii nu locuiesc împreună, aceştia continuă să exerseze împreună autoritatea parentală, aplicându-se articolul 373, alineatul al doilea.

În lipsa acordului cu privire la domiciliul copilului, la decizii importante privind sănătatea, educaţia, creşterea şi timpul liber al acestuia, precum şi asupra alegerilor religioase, sau atunci când acest acord nu este în interesul copilului, tribunalul familial poate transfera exercitarea autorităţii parentale exclusiv unuia dintre părinţi.

Poate de asemenea decide care hotărâri cu privire ia educaţie pot fi luate doar cu acordul ambilor părinţi.

Decide modul în care părintele care nu deţine autoritatea parentală poate avea contact cu copilul. Acest contact personal poate fi refuzat doar pentru motive foarte grave.

Părintele care are autoritate parentală păstrează dreptul de a supraveghea educaţia primită de copilul său. Poate obţine de la celălalt părinte sau de la terţi toate informaţiile utile în acest sens şi se poate adresa tribunalului familial în interesul copilului.

Judecătorul decide felul în care copilul va locui şi locul în care va fi înscris în registrul populaţiei ca având domiciliu stabil.

Paragr. 2. Atunci când părinţii nu locuiesc împreună iar diferenţele dintre ei sunt aduse în faţa tribunalului familial, acordul cu privire la domiciliul copilului va fi omologat de către curte, cu excepţia cazului în care acordul nu este în interesul copilului.

In lipsa unui acord, în cazul autorităţii parentale comune, tribunalul va investiga la cererea a cel puţin unul dintre părinţi posibilitatea ca domiciliul copilului să fie împărţit egal între cei doi părinţi.

Atunci când opinia tribunalului este că domiciliul împărţit egal nu este cea mai potrivită soluţie, poate de asemenea decide o împărţire inegală.

Tribunalul se va pronunţa luând în considerare circumstanţele concrete ale cazului şi interesele copiilor şi ale părinţilor.

Art. 376. Atunci când părinţii exercită autoritatea parentală în comun, vor administra de asemenea în comun bunurile acestuia şi îl vor reprezenta în comun.

Cu privire la terţi, fiecare părinte va acţiona cu acordul celuilalt părinte atunci când administrează singur bunurile copilului, exceptând cazurile prevăzute de lege.

Atunci când părinţii nu exercită în comun autoritatea parentală, doar părintele care exercită autoritatea parentală are dreptul de a administra bunurile copilului şi de a~l reprezenta, exceptând cazurile prevăzute de lege.

Celălalt părinte păstrează dreptul de a supraveghea această administrare, în acest scop, poate obţine informaţii de la cel care exercită autoritatea sau de la terţi şi se poate adresa tribunalului familial în interesul copilului.

Toate aceste dispoziţii legale confirmă faptul că reţinerea minorului pe teritoriul României, de către pârâtă, în lipsa unui consimţământ adecvat sau în lipsa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de o instanţă competentă din Belgia, unde este reşedinţa obişnuită a copilului minor, este ilicită, întrucât autoritatea părintească este exercitată în comun, rezultă faptul că mama copilului minor  *** , nu avea dreptul de a decide în mod unilateral cu privire la schimbarea reşedinţei obişnuite a acestuia.

În plus, tatăl copilului minor nu mai beneficiază de legăturile personale, fireşti cu acesta, pârâta fiind cea care a întrerupt acest lucru, neputând fi contactată, prin refuzul de a răspunde la apelurile telefonice sau mesajele trimise de către reclamant.

Datorită atitudinii pârâtei, reclamantul a apelat la proceduri internaţionale, de recuperare a copilului minor. În acest sens, tatăl copilului minor s-a adresat Autorităţii Centrale a Belgiei, responsabilă cu aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, cu o cerere de înapoiere a copilului minor la reşedinţa obişnuită, unde a locuit până la data răpirii de către pârâtă.

Astfel, cererea de înapoiere a copilului minor  ***  la reşedinţa obişnuită din Belgia, a fost formulată de către reclamant la data de 22.01,2017.

Cererea a fost înaintată Autorităţii Centrale din România cu competenţă pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii nr, 24853 din data de 17.03.2017.

S-a menţionat că reclamantul este dispus să călătorească în România atât pentru audierea în instanţă cât şi pentru a lua copilul în Belgia, dacă cererea va fi aprobată.

Faţă de situaţia prezentată, s-a solicitat instanţei de judecată să constate că atitudinea pârâtei de a refuza înapoierea minorei la reşedinţa sa obişnuită din Belgia şi de a împiedica astfel pe celălalt părinte firesc al copilului minor de a avea legături personale cu acesta, reţinându-1 în România împotriva voinţei tatălui, constituie neînapoiere ilicită în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii şi este sancţionată de dispoziţiile acestei convenţii la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, prin obligarea mamei minorei de a înapoia copilul minor la reşedinţa obişnuită.

Prin urmare, s-a solicitat a se constata incidenţa în speţă a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980, întrucât prin reţinerea pe teritoriul României a copilului minor împotriva voinţei celuilalt părinte se încalcă în mod evident dispoziţiile legale citate în cuprinsul prezentei acţiuni şi se ignoră interesul superior al copilului, care nu trebuie privat de afecţiunea paternă.

Atât în legislaţia belgiană cât şi în legislaţia română, autoritatea părintească, de regulă, se exercită în comun de către cei doi părinţi. Părinţii au drepturi şi obligaţii comune cu privire la copiii minori, ceea ce înseamnă că pârâta nu are dreptul de a decide singură cu privire la reşedinţa minorei, astfel că reţinerea acesteia pe teritoriul României, fără acordul tatălui, este ilicită, conform art. 3 din Convenţia de la Haga din 1980.

Referitor la încredinţare„ conform art. 2 pct 11 it b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, prevede că:” încredinţarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părinteşti nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reşedinţă a copilului fără consimţământul celuilalt titular al răspunderii părinteşti,”

De altfel, în temeiul prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, se reglementează doar un mecanism de returnare sumară a minorilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reşedinţa obişnuită a minorilor, căruia instanţele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condiţiile art. 3, trebuie să-i dea eficienţă.

Potrivit art. 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, competenta de a statua asupra dreptului privind încredinţarea trebuie să fie recunoscută instanţei de la reşedinţa obişnuită a minorului, respectiv instanţa belgiană.

La punctul 66 din Raportul Vera-Perez, se arată :”Convenţia nu încearcă să reglementeze definitiv încredinţarea copiilor,... normele convenţionale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competentă naturală a tribunalelor reşedinţei obişnuite a copilului într-un litigiu referitor la dreptul de încredinţare. ’’Inclusiv punctul 22 din acelaşi raport explicativ, precizează: ’’încă din preambulul Convenţiei de la Haga din 1980, statele semnatare declară că sunt profund convinse că interesul copilului este de o importanţă primordială în orice problemă privind încredinţarea sa; este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenţia, dornice să protejeze copilul pe plan internaţional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite” precizând totodată, că: ” printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reţinut în numele unor drepturi mai mult sau mai puţin discutabile asupra persoanei sale”.

Prin urmare, în acord cu scopul si obiectivele Convenţiei de la Haga din 1980, atunci când se constată că deplasarea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanţa de judecată trebuie să dea eficientă mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenţie, care nu pune în discuţie dreptul privind încredinţarea copilului către un părinte sau altul.

Niciunul dintre părinţi nu este cu nimic mai îndreptăţit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privinţa copilului minor, iar pârâta, nesocotind dispoziţiile legale privind egalitatea de drepturi şi îndatoriri părinteşti faţă de copilul lor minor, a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea tatălui de dreptul de a avea legături personale cu copilul minor.

Prin urmare, s-a solicitat a se constata că minora  ***  este reţinută ilegal pe teritoriul României fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 din Convenţia de la Haga din 1980 şi să constate că se impun măsuri cu aprecierea şi respectarea interesului superior al copilului.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea acţiunii formulată de Baroul Bucureşti, în numele reclamantului  *** , în calitate de tată a minorei  *** , pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, având în vedere că pârâta  ***  nu avea dreptul de a decide singură cu privire la reşedinţa copilului minor, întrucât cei doi părinţi deţin custodia comună, iar dreptul de a hotărî asupra locului de reşedinţă a copilului minor reprezintă o componentă a dreptului de încredinţare, conf. Art. 5 din Convenţie şi, prin urmare, se impune înapoierea de urgenţă a copilului minor  *** , la tatăl său  *** , la reşedinţa sa obişnuită din Belgia.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile următoarelor acte normative: Convenţia de Ia HAGA din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii; Legea nr. 100/1992 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii; Legea nr. 369/2004, republicată privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptate la Haga la 25 octombrie 1980; Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti; Legislaţia din Belgia: privind autoritatea părintească, Volumul 1 Titlul X; Autoritatea părintească al Codului Civil; OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 723 din 24 octombrie 2008, aprobată prin Legea nr. 193/2008 (art. 6 lit. a), art. 81, coroborat cu art. 8 alin. (3), art. 15 alin. (1) şi art. 26 alin. (1); Protocolul nr. 113928/2008 privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori asistenţă juridică extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală, respectiv art. 7 alin. (2); Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu modificările şi completările ulterioare; Noul Cod de procedură civilă, (art. 201, 205 şi urm. precum şi art. 223 alin. (3), art. 888; Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 09.06.2017, pârâta  ***  a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată; obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată avansate în vederea soluţionării prezentului dosar.

Cu privire la situaţia de fapt a învederat că părţile s-au cunoscut în anul 2013, cu prilejul unei vacanţe efectuată de pârâtă în Spania. La finalul vacanţei, reclamantul a venit în România şi a convins-o pe pârâtă să-l urmeze în Spania. Părţile au plecat împreună în Spania şi au locuit vreme de câtva luni într-un apartament închiriat.

La scurt timp după deplasarea în Spania, pe fondul consumului de alcool şi fiind într-o stare avansată de ebrietate, reclamantul a escaladat exteriorul balconului aflat la etajul 6 al imobilului în care locuiau şi a început scoată sunete animalice.

Vecinii s-au speriat, au sunat la poliţie, iar reclamantul a ajuns să fie internat în spital datorită stării în care se afla. După efectuarea primelor investigaţii, personalul medical a comunicat pârâtei faptul că reclamantul suferă de dublă personalitate şi că acest episod s-a manifestat pe fondul consumului excesiv de alcool. Reclamantul s-a scuzat invocând faptul nu i s-a mai întâmplat aşa ceva şi că nu îşi explică cum a ajuns într-o asemenea situaţie, iar părţile şi-au reluat viaţa încercând să uite de episodul respectiv.

Întrucât reclamantul nu avea un loc de muncă şi nici nu manifesta intenţia de a-şi căuta un serviciu, pârâta şi-a depus CV-ul la mai multe firme şi a fost chemată să dea un interviu pentru un post în cadrul unui magazin de încălţăminte.

Auzind că pârâta a fost chemată la un interviu, reclamantul a devenit gelos în mod brusc, a lovit-o pe aceasta şi a plecat nervos din apartament. La respectivul episod a asista şi numita  *** , persoană care era prietenă comună a celor două părţi.

La câteva ore de la incidentul respectiv, reclamantul s-a deplasat la magazinul de încălţăminte unde pârâta fusese chemată pentru interviu şi a turnat benzină în jurul magazinului, având intenţia clară de a-l incendia. A fost însă oprit de localnici şi nevoit să plece de la locul respectiv. Ulterior, s-a reîntors în zona respectivă şi a vandalizat mai multe maşini ce erau parcate pe stradă.

Deşi proprietarul magazinului a dorit să depună plângere împotriva reclamantului,  *** , persoană care lucra la un bar aflat în vecinătate si care asistase inclusiv la incidentul agresării pârâtei, l-a convins pe acesta să treacă cu vederea incidentul şi să nu depună plângere.

Pârâta a depus însă plângere împotriva reclamantului pentru săvârşirea unor acte de violenţă, iar Judecătoria nr. Unu din *** a pronunţat o hotărâre prin care a interzis reclamantului să se mai apropie de pârâtă la domiciliul acesteia, sau la o distanţă mai mică de 300 de metri.

În considerentele respective hotărâri s-au reţinut următoarele în acest caz, doamna  ***  a făcut un denunţ la Garda Civilă din *** în care a declarat că a avut o relaţie sentimentală cu  *** timp de patru luni, au locuit împreună la acelaşi domiciliu şi de aproximativ timp de o lună, au certuri continue cei doi din cauza geloziei, se pare patologic, a celui acuzat, până când la 12 noiembrie, după ce denunţătoarea i-a spus că va merge la un interviu de lucru la un magazin de încălţăminte din  *** , i-a spus "că dacă se va duce la acel interviu va afla" şi imediat cel acuzat s-a dus la acel magazine ci o damigeană de combustibil pe care l-a împrăştiat la intrare, dar nu a dat foc. De asemenea, ..., cel acuzat a agresat-o dându-i un pumn în faţă şi altul în spate, cauzându-l leziuni pentru care a trebuit să fie îngrijită la un centru medical. Deşi nu a putut fi auzită versiunea celui acuzat pentru că acesta se află într-un loc necunoscut, există indicii privind comiterea de către acesta a unui delict de leziuni uşoare şi ameninţări, având în vedere că versiunea denunţătoarei este coroborată a priori de partea medicală şi prin mărturia data la departamentul de poliţie de o vânzătoare care lucra la acel magazin de încălţăminte."

Ulterior acestui incident pârâta a revenit în România. Reclamantul a venit după ea, iar după mai multe scuze, rugăminţi şi discuţii inclusiv cu părinţii pârâtei, aceasta îndrăgostită fiind, a acceptat scuza că „cineva i-ar fi pus reclamantului ceva în băutură”.

Părţile s-au împăcat şi au plecat împreună în Belgia, unde au locuit pentru o vreme la mama reclamantului. Ulterior deplasării în Belgia, reclamantul a comunicat pârâtei faptul că deţine o firmă de construcţii împreună cu tatăl său, justificând astfel flexibilitatea pe care o avea, dar că avea şi o serie de probleme legate de o fostă iubită „nebună", care îl acuzase în instanţă de violenţă pentru că i-ar fi dat o palmă în condiţiile în care ea îl atacase, băută fiind.

Ulterior, incidentul cu fosta prietenă s-a dovedit a fi destul de grav, victima fiind agresată serios şi internată în spital vreme de mai multe zile, iar reclamantul fiind obligat să plătească despăgubiri civile şi să poarte o brăţară electronică timp de 3 luni.

Motivat de faptul că ar fi mai uşor pentrupârâtă să-şi găsească un loc de muncă, la începutul anului 2015 părţile s-au mutat în  *** . Pârâta şi-a găsit de muncă la un hotel, iar reclamantul stătea acasă cu brăţara electrică, întrucât între timp i se comunicase şi sentinţa de condamnare pentru agresiune.

Fiind urmărit silit pentru numeroase datorii (contracte de leasing, amenzi de circulaţie, daune morale şi cheltuieli de judecată), reclamantul a refuzat să-şi caute un loc de muncă. în schimb, din dorinţa de a face bani uşor, l-a închiriat la turişti (în regim airbnb) camere din casa în care locuia împreună cu pârâta.

Tot la începutul anului 2015, pârâta a rămas însărcinată, iar reclamantul a început să manifeste noi episoade de violenţă. în cadrul acestor episoade reclamantul o agresa pe pârâtă şi obişnuia să spargă diferite obiecte de mobilier, veselă, telefoane etc.

Cu prilejul sărbătorilor de iarnă din 2015, părţile au venit în vizită la părinţii pârâtei, iar datorită unui nou scandal provocat de reclamant pe fondul consumului de alcool, acesta a fost nevoit să se cazeze la o pensiune din apropiere. Fiind în stare de ebrietate, reclamantul a vandalizat camera pensiunii respective, motiv pentru care s-a ales cu o nouă plângere făcută de proprietarii locaţiei. Ulterior, achitând proprietarilor o sumă ce depăşea contravaloarea reparaţiilor, reclamantul i-a convins pe aceştia să-şi retragă plângerea formulată. Odată cu întoarcerea în Belgia, reclamantul a continuat să consume alcool şi să manifeste un comportament violent, nesfiindu-se să o agreseze pe pârâtă chiar şi în luna a 9-a de sarcină.

Un episod relevant s-a petrecut chiar cu 3 zile înainte de naşterea minorei. Băut fiind, reclamantul a uitat de pârâtă şi de faptul că aceasta nu avea cheile de la locuinţă, motiv pentru care pârâta a fost nevoită să aştepte în frig, la minus 4 grade C, vreme de mai multe ore. Pentru că reclamantul nu venea şi pentru că se făcuse deja foarte târziu, a fost nevoie să vină tatăl reclamantului de la o distanţă de 100 de km şi să o ia pe pârâtă.

Consumul de alcool şi comportamentul agresiv au continuat chiar şi după naşterea minorei, reclamantul agresând-o pe pârâtă chiar şi în momente în care aceasta ţinea copilul în braţe.

Deşi pârâta sunase de câteva ori la poliţie, reclamantul nu avea nicio reţinere în a o agresa în continuare şi în a arunca în ea cu diverse obiecte. Cu prilejul unuia dintre aceste episoade, pârâta a fost atât de înspăimântată, încât s-a închis împreună cu minora în mansardă şi a sunat atât la poliţie, cât şi la părinţii reclamantului. A existat inclusiv un schimb de mesaje "sms", în cadrul cărora sora şi mama reclamantului încercau să o liniştească pe pârâtă şi se scuzau pentru comportamentul inacceptabil al acestuia.

În plus, reclamantul a continuat să închirieze camere în regim hotelier la turişti, motiv pentru care pârâta a fost nevoită să doarmă împreună cu minora pe canapeaua aflată în living, cameră în care aveau acces inclusiv turiştii. Au existat episoade în care reclamantul se enerva şi pleca de acasă timp de 1-2 zile, lăsând-o pe pârâtă să se îngrijească atât de turişti, cât şi de copil6.

Tot pe fondul unor stări avansate de ebrietate, reclamantul a aruncat laptele colectat de mamă de la sân şi a urinat în patul minorei. în plus, reclamantul era iritat frecvent de plânsul copilului, afirmând că acesta începe să plângă exact când are şi el ceva important de spus şi că sigur era ceva ce făcuse mama greşit.

Au existat mai multe discuţii purtate între pârâtă şi familia reclamantului în legătură cu comportamentul agresiv al acestuia, iar părinţii reclamantului a sfătuit-o pe pârâtă să plece în România, spunând-i că aceasta a avut dintotdeauna un comportament agresiv şi că nu o să se schimbe niciodată.

La finalizarea concediului de maternitate (în Belgia este de doar 3 luni), fiind necesar ca pârâta să se întoarcă la locul de muncă, a propus reclamantului ideea înrolării copilului la o creşă. Acesta a refuzat ideea şi a decis că va sta el cu minora pe timpul cât pârâta se afla la muncă. Cu toate acestea, în urma unei noi crize de nervi, reclamantul a plecat pur şi simplu de acasă cu 10 minute înainte ca pârâta să plece la servici, punând-o pe aceasta în situaţia de a se prezenta la locul de muncă cu copilul în braţe. Angajatorul pârâtei a înţeles situaţia şi a trecut cu vederea episodul, însă când acesta s-a repetat la doar câteva zile ulterior, pârâta a fost nevoită să-şi de demisia.

În 26 octombrie 2016 a avut loc un incident foarte grav. Reclamantul a bătut-o pe pârâtă şi a încercat să o stranguleze fără a fi jenat câtuşi de puţin de faptul că acesta se afla cu minora în braţe. Tot cu acel prilej, reclamantul a tăiat cu un foarfece hainele şi încălţămintea pârâtei, precum şi toate documentele de identitate ale acesteia, inclusiv cartea de identitate a minorei.

Pârâta a fost nevoită să fugă efectiv din casă împreună cu minora, în pijamale şi în picioarele goale, şi să caute ajutor la prima uşă unde a văzut lumină. Vecinii au sunat la poliţie, iar incidentul a fost consemnat în cadrul unei noi plângeri făcută de pârâtă împotriva reclamantului.

În urma acestui incident, fiind prea înspăimântată să se întoarcă în propria-i locuinţă, pârâta a decis să se interneze împreună cu minora în cadrul unui centru special de protecţie. Aici i-a fost oferită inclusiv îmbrăcăminte, întrucât, în afară de pijamalele cu care fugise din casă nu mai avea nimic de îmbrăcat (toate hainele fiindu-i tăiate de reclamant).

Mama şi minora au locuit în respectivul centru vreme de aproximativ 10 zile, iar momentul internării a marcat şi momentul la care părţile s-au despărţit în fapt în mod definitiv. Pe durata internării, reclamantul i-a trimis pârâtei mai multe mesaje prin care i-a adresat jigniri şi ameninţări.

Întrucât taxa de internare în centru era de 42 Euro / zi, şi întrucât pârâta nu realiza venituri din care să poată achita taxa în continuare, aceasta a fost nevoită să plece din respectivul centru. Pentru a se putea întoarce în propria-i locuinţă, a fost făcută o înţelegere între părţi, în prezenţa organelor de poliţie, iar reclamantul a părăsit casa în care părţile locuiseră împreună până în acel moment şi s-a dus să locuiască la adresa de domiciliul. Tot prin înţelegerea părţilor s-a stabilit ca reclamantul să poată veni să o viziteze pe minoră de 2 ori pe săptămână, însă doar în prezenţa unei a treia persoane, fiind ales în acest sens tatăl reclamantului.

Pentru că se afla în depresie şi într-o puternică stare de spaimă, reclamanta a apelat la un consilier de specialitate şi a început să meargă la şedinţe de consiliere odată pe săptămână.

În ceea ce-l priveşte pe reclamant, iritat fiind de faptul nu mai locuia împreună ci pârâta, acesta a început să trimită mamei numeroase mesaje ce conţineau jigniri şi ameninţări.

La scurt timp, reclamantul a încetat să mai vină în vizite însoţit de tatăl său şi a început să

o agreseze din nou fizic şi verbal pe pârâtă.

Fiind singură, fără niciun fel de ajutor material şi într-o puternică stare de spaimă, pârâta a fost sfătuită de familia reclamantului să plece în România. În acest sens, sprijinita tot de familia reclamantului, pârâta s-a adresat ambasadei României la Bruxelles, unde i s-a eliberat un certificat de călătorie cu ajutorul căruia a putut să vină în ţară. Reclamantul a venit şi el în România, şi i-a cerut pârâtei să îl lase să o vadă pe minoră. Aceasta a fost de acord, însă a comunicat reclamantului că se vor întâlni doar în prezenţa unui lucrător de poliţie. La 20 ianuarie 2017, a şi avut loc o astfel de întâlnire.

Întrucât poliţia a refuzat să mai "intermedieze" acest gen de întâlniri, pârâta a fost de acord să-i permită reclamantului să o vadă pe minoră într-un loc public, solicitând însă ca la întâlnire să fie prezenţi şi bunicii materni. Cu prilejul acestei a doua întâlniri care a avut loc la un mall din oraş, reclamantul a devenit violent, s-a ridicat de la masă cu minora în braţe şi a scuipat-o pe pârâtă. în momentul imediat următor, reclamantul a pornit către masa la care se aflau părinţii pârâtei (pentru a oferi intimitate reclamantului, aceştia s-au aşezat la o altă masă) şi a început să-l îmbrâncească pe tatăl acesteia. În scop de intimidare, a început să răstoarne inclusiv scaunele de la masă. Pârâta a apelat serviciul 112 şi a depus o nouă plângere împotriva reclamantului. Soluţionând plângerea, Poliţia Municipiului  ***  a emis o adresă prin care a informat-o pe pârâtă cu privire la faptul că numitul  *** *** a fost consiliat cu privire la respectarea normelor de convieţuire socială.

Ulterior acestui episod, reclamantul s-a reîntors în Belgia şi a ţinut legătura cu pârâta şi cu minora numai prin telefon şi mesaje.

A precizat că pârâta i-a permis reclamantului să aibă legături personale cu minora, şi că aceste legături s-au realizat prin intermediul discuţiilor telefonice şi pe skype, în pofida zecilor de mesaje email şi sms prin care reclamantul a jignit şi ameninţat atât pe mamă, cât şi pe părinţii acesteia.

Cu privire la lipsa de temeinicie a cererii de chemare în judecată, argumentele pentru care măsura înapoierii minorei nu ar conduce la realizarea principiului respectării interesului superior al minorului, respectiv necesitatea interpretării şi aplicării Convenţiei de la Haga în spiritul protejării interesului superior al copilului, a învederat că aşa cum rezultă chiar din preambulul Convenţiei, aceasta a fost adoptată în scopul protejării interesului superior al copilului pe plan internaţional.

„Statele semnatare ale prezentei convenţii, profund convinse că interesul copilului este de importanţă primordială în orice problemă privind încredinţarea sa, dornice să protejeze copilul, pe plan internaţional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite şi să întocmească proceduri în vederea garantării imediatei înapoieri a copilului în statul reşedinţei sale obişnuite, precum şi de a asigura protecţia dreptului de vizitare, au hotărât să încheie o convenţie în acest scop şi au căzut de acord asupra dispoziţiilor următoare. Prin urmare, chiar dacă deplasarea ilicită a unui copil poate avea drept consecinţă inclusiv violarea unui drept privind exercitarea autorităţii părinteşti, soluţionarea cererii de înapoiere trebuie făcută prin analiza şi urmărirea protejării interesului superior al copilului, iar nu prin analiza şi urmărirea realizării drepturilor unuia sau altuia dintre părinţi. Acesta este şi motivul pentru care în anumite cazuri, deşi ne-am putea afla în prezenţa unei deplasări ilicite, Convenţia permite statului solicitat să refuze înapoierea.

Este aşadar rolul instanţei să stabilească şi să păstreze un echilibru echitabil între interesele concurente ale copilului, ale celor doi părinţi şi ale ordinii publice, ţinând seama totuşi de faptul că trebuie avute în vedere în principal cele mai bune interese ale copilului.

În ceea ce priveşte excepţiile stabilite de Convenţie şi pentru care nu s-ar mai putea dispune restituirea :

Dispoziţiile art. 13 din Convenţie stabilesc că : "în ciuda dispoziţiilor articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a Statului solicitat nu este obligată să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se opune înapoierii sale stabileşte :

a)că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau refuzului înapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau refuzului înapoierii; sau

b)că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă.

Dispoziţiile art. 20 din Convenţie stabilesc că o cerere de înapoiere poate fi respinsă şi în cazul în care s-ar constata faptul că măsura înapoierii nu ar fi permisă de principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În prezenta speţă au precizat că deplasarea minorei în România a fost justificată de necesitatea asigurării unei protecţii în persoana mamei şi a minorei, iar eventuala măsură a înapoierii nu ar avea ca efect realizarea interesului superior al copilului. Deplasarea minorei nu a avut un caracter ilicit. La momentul deplasării, reclamantul nu exercita în mod efectiv dreptul de autoritate părintească.

Potrivit art. 1 şi 3 din Convenţie, se poate solicita înapoierea doar dacă minorul a fost deplasat în mod ilicit, iar deplasarea este considerată a fi ilicită atunci când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea şi care la momentul deplasării era exercitat în mod efectiv.

Prin urmare, simpla calitate de părinte nu este suficientă pentru a putea cere şi obţine înapoierea minorului. Persoana care formulează o astfel de cerere, trebuie să dovedească atât faptul că este titularul unui drept privind încredinţarea, cât şi faptul că dreptul respectiv era exercitat în mod efectiv la momentul deplasării minorului.

Condiţia exercitării efective a dreptului privind încredinţarea este atât de importantă, încât s-a simţit nevoia reluării ei în cuprinsul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din aceeaşi Convenţie, statul solicitat nu este ţinut să dispună restituirea, dacă persoana care se împotriveşte înapoierii dovedeşte faptul că persoana care solicită restituirea nu exercita dreptul privind încredinţarea în mod efectiv".

Noţiunea de exercitare efectivă a dreptului de încredinţare îşi are înţelesul în Raportul explicativ al Convenţiei de la Haga - Vera Perez. Potrivit Raportului explicativ întocmit de Vera Perez, efectivitatea exercitării dreptului conferit prin lege reprezintă o stare de fapt ce ilustrează legătura reală existentă între copil şi titularul dreptului de încredinţare, dar şi modalitatea concretă în care acesta din urmă s-a ocupat de îngrijirea, dezvoltarea şi educaţia minorului. Cu alte cuvinte, efectivitatea exercitării dreptului ne arată cât de aproape şi cât de interesat de minor a fost titularul dreptului privind încredinţarea.

Prin urmare, conceptul de exercitare efectivă a autorităţii părinteşti nu are legătură cu formalitatea de a afirma printr-o declaraţie judiciară existenţa sa, ci cu comportamentul responsabil al părinţilor, comportament ce urmează a fi analizat de instanţă de la caz la caz.

În cazul speţă, la momentul deplasării minorei pe teritoriul României, reclamantul  *** *** nu exercita în mod efectiv autoritatea părintească asupra copilului. Lipsa exercitării efective de către reclamant a dreptului privind încredinţarea rezultă din întreg comportamentul acestuia. Astfel la momentul deplasării minorei,  *** *** nu locuia împreună cu mama şi cu copilul şi nici nu asigura întreţinere acestora; reclamantul nu a făcut dovada faptului că la momentul deplasării realiza venituri şi că ar fi asigurat în concret întreţinere minorei; reclamantul nu a probat faptul că s-ar fi implicat şi ar fi ajutat-o pe mama în activitatea de creştere şi îngrijire a minorei. Nu există nici un fel de probe din care să rezulte că reclamantul s-ar fi îngrijit în mod efectiv de copil prin asigurarea unor activităţi cum ar fi : hrănirea copilului, asigurarea igienei, schimbul de haine, băiţa copilului etc. Din contră, existenţa episoadelor în care reclamantul a plecat pur şi simplu de acasă, punând-o pe mamă în situaţia de a merge cu copilul la muncă, denotă faptul că acesta nu s-a interesat de copil şi nu s-a implicat efectiv în creşterea şi educarea minorei.

Concluzionând, a solicitat a se constata că la momentul deplasării minorei pe teritoriul României, reclamantul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţare, motiv pentru care deplasarea nu poate fi calificată ca fiind ilicită.

Raportat la starea de necesitate în care s-a aflat pârâta şi faptul că deplasarea minorei în România s-a făcut în scopul protejării sănătăţii şi integrităţii mamei şi a copilului, a învederat că aşa cum s-a reţinut în Raportul explicativ întocmit de Vera Perez, pentru care instanţa să poată dispune măsura înapoierii, este necesar să se stabilească dacă respectivul copil este o victimă în sensul Convenţiei, a răpirii internaţionale, prin deplasarea lui din mediul obişnuit şi optim de creştere şi educare într-un alt mediu cu care nu este obişnuit, afectându-se astfel buna dezvoltare a copilului. Aceasta întrucât, scopul înapoierii este acela de restabilire a unei situaţii căreia i-a căzut victimă tocmai copilul, care poate suferi de pe urma schimbării mediului cu care a fost obişnuit sau ca urmare a pierderii contactului cu un părinte.

În speţă, deplasarea minorei în România s-a făcut în scopul protejării integrităţii şi bunei dezvoltării a acesteia, iar nu în scopul răpirii ei şi nici în scopul încălcării vreunui drept al reclamantului. Având în vedere situaţia excepţională în care se aflau mama şi minora, plecarea în România a reprezentat o măsură necesară, o evadare, fiind singurul mijloc pe care mama şi minora îl aveau la dispoziţie pentru a se putea proteja împotriva violenţei reclamantului.

Analizând condiţiile răspunderii juridice, în doctrina de specialitate (atât penală, cât şi civilă) s-a reţinut faptul că nu există vinovăţie (deci nici răspundere) atunci când fapta a fost săvârşită de o persoană aflată în stare de necesitate. Este într-o asemenea stare, cel care se află sub constrângerea psihică a nevoii de a înlătura un pericol grav, iminent, care îi ameninţă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa ori pe aceea a altei persoane, sau un bun important al său sau al altuia.

Starea de necesitate exclude caracterul ilicit al faptei săvârşite ca urmare a constrângerii psihice sub puterea căruia acţionat cel care a săvârşit faptele de apărare.

Soluţionând o speţă similară, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că există o constrângere psihică (stare de necesitate) şi că se circumscrie ipotezei legale prevăzută de art. 13 alin. (1), lit. b) din Convenţie, chiar şi simpla situaţie în care tatăl a exercitat o presiune psihică asupra mamei, cauzându-i acesteia o suferinţă emoţională. S-a reţinut astfel că există o stare de pericol chiar şi atunci când copiii sunt expuşi fără voia lor suferinţelor mamei.

Într-o altă speţă, tot Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în cazul speţă, aşa cum rezultă şi din probele administrate la dosar, suntem în prezenţa unui pericol mult mai mare decât simpla provocare a unei suferinţe emoţionale. Mama şi minora au fost victimele unor abuzuri continue săvârşite de reclamant pe fondul consumului alcool, fiind nevoite să fugă din casă în miez de noapte şi să se adăpostească într-un centru special amenajat.

Fiind agresate în mod repetat (în pofida plângerilor făcute la autorităţi de către pârâtă şi neavând nici un mijloc real de protecţie (inclusiv cei din familia reclamantului se temeau de persoana acestuia), mama şi minora au fost nevoite să se deplaseze în România pentru a se salva, iar nu din alt motiv.

 Existenţa acestei stări de pericol este ilustrată de următoarele probe: Hotărârea de condamnare pentru violenţă emisă de Judecătoria numărul 1 din ***, din care rezultă atât faptul că reclamantul se face vinovat de acte de violenţă, cât si făptui că acesta a încercat să incendieze un magazin public în plină zi; cazierul judiciar al reclamantului din care rezultă numeroasele antecedente ale acestuia, cum ar fi : condamnare din 02.06.2005 pentru loviri şi vătămări corporale intenţionate; condamnare din 05.11.2014 pentru loviri şi vătămări corporale intenţionate săvârşite împotriva mai multor persoane apropiate şi a membrilor de familie (reclamantul şi-a bătut mama şi fosta iubită).  A precizat că hotărârea de condamnare pentru violentă emisă de instanţa din Spania nu apare menţionată în cazier; condamnare din 04.05.2006 pentru furt comis prin spargere şi intrare forţată; condamnare din 03.04.2007 pentru distrugere intenţionată a sigiliilor; mai mult de 9 contravenţii pentru conducerea unui autoturism în stare de ebrietate; condamnare pentru fapta de a conduce un autoturism pe perioada cât avea dreptul de conducere suspendat.

Plângerea penală formulată împotriva reclamantului de către numitul *** (pentru săvârşirea unor fapte de distrugere) şi Declaraţia notarială dată de numita ***.

Plângerea depusă de pârâtă împotriva reclamantului la Zona de poliţie  *** , pentru violenţe săvârşite împotriva mamei şi a copilului.

Adeverinţa de şedere eliberată de Centrul CAW ***, din care rezultă că pârâta şi minora s-au aflat internate în respectivul centru de protecţie în perioada 28.10.2016 - 11.11.2016.

Adeverinţa eliberată de consilierul în probleme de violenţă care a consiliat-o pe pârâtă.

Plângerea depusă de pârâtă împotriva reclamantului la Poliţia Municipiului  *** , pentru săvârşirea unor acte de violenţă împotriva mamei şi a bunicului din partea mamei. Zecile de mesaje sms şi e-mail, prin care reclamantul a jignit şi ameninţat atât pe mamă, cât şi pe familia acesteia. Corespondenţa "chat" purtată între pârâtă şi mama reclamantului, prin care aceasta din urma i-a recomandat pârâtei să plece în România, apreciind că aceasta ar fi singura modalitate prin care mama şi minora s-ar putea proteja împotriva violenţei reclamantului.

Toate aceste probe ilustrează pericolul grav în care se aflau mama şi minora, precum şi faptul că deplasarea în România s-a făcut în vederea protejării sănătăţii, integrităţii şi bunei dezvoltări a minorei, deci în vederea realizării interesului superior al copilului.

Pe de altă parte, împrejurarea că înşişi părinţii reclamantului au sfătuit-o pe pârâtă să plece în România, apreciind că aceasta ar fi singura cale prin care mama şi copilul s-ar putea proteja împotriva violenţelor reclamantului, ilustrează situaţia gravă în care se aflau pârâta şi minora.

Concluzionând, a solicitat a se observa că deplasarea minorei pe teritoriul României a reprezentat un act necesar, fiind justificată de starea de necesitate în care se aflau mama şi minora, precum şi de necesitatea protejării sănătăţii, integrităţii şi bunei dezvoltări a minorei.

Incidenţa excepţiei prevăzută la art. 13 alin. (1) lit. b) din Convenţie. Măsura înapoierii este de natură să le expună pe mamă şi pe minoră unor grave pericole psihice, şi să le situeze într-o situaţie intolerabilă.

Aşa cum rezultă din probele administrate la dosar: reclamantul suferă de grave probleme comportamentale, făcându-se vinovat de săvârşirea unei palete largi de contravenţii şi infracţiuni (multiple cazuri de violenţă, furt prin efracţie, distrugere de sigilii, conducere în stare de ebrietate, conducere fără permis etc.); reclamantul are serioase probleme cu alcoolul, fiind surprins conducând în stare de ebrietate nu mai puţin de 9 ori.

Pe fondul acestor probleme, a învederat că prezenţa reclamantului reprezintă o reală stare de pericol atât pentru mamă, cât şi pentru copil, acesta neavând nicio reţinere în a o agresa pe mama în prezenţa copilului, inclusiv în acele situaţii în care mama o ţinea pe minoră în braţe. În mod premeditat, reclamantul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a o face pe mamă dependentă financiar de persoana sa (a pus-o în situaţia de a pierde sau a renunţa la diverse locuri de muncă) şi pentru a o putea astfel controla; reclamantul nu a formulat cererea de înapoiere în vederea realizării unui interes legitim şi nici în vederea realizării interesului superior al copilului; aşa cum rezultă din multiplele mesaje de ameninţare, reclamantul a formulat prezenta cerere pentru a se răzbuna pe pârâtă şi pentru a o readuce în poziţia de victimă a violenţelor de care se face vinovat.

În aceste condiţii, a apreciat că măsura înapoierii le-ar expune pe mamă şi pe copil unor grave pericole psihice şi fizice, situându-le într-o situaţie intolerabilă din care abia au reuşit să scape. Având în vedere vârsta minorei, precum şi faptul că aceasta a stat alături de mama sa încă din prima zi de naştere, eventuala măsură de înapoiere a minorei va avea drept consecinţă imediată revenirea mamei în Belgia, fiind exclus ca aceasta să se despartă de copil. Or din moment ce mama şi minora au părăsit Belgia pentru a se pune la adăpost de violenţele exercitate de reclamant, eventuala măsură a înapoierii urmează să le expună pe cele două exact pericolelor de care cu greu au reuşit să scape.

A mai arătat că reclamantul nu are dreptul de a a-şi exercita autoritatea părintească. însă dacă exercitarea acestui drept este de natură a le pune pe mamă şi pe minoră într-o situaţie intolerabilă, readucându-le în poziţia de a fi victime ale violenţelor tatălui, atunci avem o problemă. Dreptul reclamantului nu este unul absolut, iar în măsura în care se va ajunge la concluzia că exercitarea acestui drept se face cu atingere unor drepturi la fel de importante aparţinând copilului şi mamei acestuia, el poate şi se impune a fi limitat. Una dintre modalităţile prin care se pot aduce limitări acestui drept, este şi respingerea cererii de înapoiere a copilului minor.

Mai mult, în cazul speţă există dovezi din care rezultă cu claritate că prezenta cerere de înapoierea fost făcută exclusiv în scop de răzbunare şi că pericolele la care vor fi expuse mama şi minora sunt chiar mai mari decât cele din care au reuşit să scape. Acele zeci de mesaje de ameninţare transmise de reclamant au o puternică încărcătură emoţională şi reflectă ura pe care reclamantul o poartă pârâtei.

Concluzionând, a solicitat a se observa că măsura restituirii este de natură a pune pe minoră într-o situaţie intolerabilă şi de a o expune unor riscuri grave, împrejurarea faţă de care se impune respingerea cererii de înapoiere.

Având în vedere situaţia existentă în prezent, măsura înapoierii nu este una care să

reflecte respectarea interesului superior al copilului.

Aşa cum rezultă din chiar preambulul Convenţiei, indiferent de caracterul justificat sau nejustificat al deplasării, măsura înapoierii minorului se poate dispune doar în condiţiile în care instanţa va ajunge la concluzia că aceasta serveşte cel mai bine realizării interesului superior al copilului.

Or în cazul speţă, dată fiind situaţia concretă în care părţile se află, măsura înapoierii nu ar avea cum să servească realizării interesului superior al copilului.

Împrejurările pentru care măsura înapoierii nu ar putea servi realizării interesului superior al copilului (în plus fată de pericolul reprezentat de comportamentul violent al tatălui), sunt reprezentate de faptul că reclamantul are serioase probleme comportamentele, legate inclusiv de consumul excesiv de alcool, lucru care conduce clar la ideea că minorei îi este mai bine să se afle în îngrijirea mamei, decât i-ar fi dacă s-ar afla în îngrijirea exclusivă a tatălui. În această procedură instanţa nu se pronunţă cu privire la încredinţarea copilului, însă realizarea interesului superior al copilului, implică o analiză, chiar şi de suprafaţă, a împrejurării dacă copilului i-ar fi mai bine să se afle sub îngrijirea mamei, sau, din contră, i-ar fi mai bine să se afle sub îngrijirea tatălui.

Reclamantul nu a făcut dovada faptului că realizează venituri şi că în caz de întoarcere a mamei şi a minorei ar putea asigura, măcar într-o primă fază, întreţinerea acestora. Cum se pune problema întoarcerii mamei şi copilului într-o ţară străină, şi cum reclamanta nu are la acest moment un loc de muncă asigurat în ţara respectivă, se pune o serioasă problemă de a ştii din ce se vor întreţine mama şi minora pentru eventualitate pronunţării unei măsuri de înapoiere. Realizarea interesului superior al copilului, impune în sarcina instanţei obligaţia de a se asigura că în eventualitatea dispunerii măsurii înapoierii, copilul s-ar întoarce într-un mediu în care să poată fi îngrijit. Or la acest moment, reclamantul nu a prezentat dovezi din care să rezulte că beneficiază de venituri periodice care să îi permită să asigure buna întreţinere şi dezvoltare a minorei.

În prezent, minora se află într-un mediu familial ce îi conferă atât dragoste şi siguranţă din partea mami şi a familiei materne, cât şi resursele necesare unui trai normal şi a unei bune dezvoltări. Conform principiului realizării interesului superior al copilului, minora ar putea fi extrasă din acest mediu numai în măsura în care înapoierea s-ar face într-un mediu care să asigure garanţii similare. Simpla dorinţă a tatălui de a-şi exercita autoritatea părintească, nu reprezintă un element suficient pentru a se putea dispune înapoierea copilului într-un mediu în despre care nu se cunoaşte dacă-i va fi benefic sau nu.

Reclamantul nu are asigurare medicală, motiv pentru care nu ar avea cum să asigure îngrijire medicală minorei pentru caz de boală sau alte afecţiuni. Or la această vârsta, copiii se îmbolnăvesc în mod frecvent şi au nevoie permanent să fie văzuţi şi să se afle sub supravegherea unui medic.

În prezent, minora se află înregistrată în evidenţele Cabinetului Medical Doctor *** şi este în supravegherea acestui medic. Aşa cum rezultă şi din adeverinţa eliberată de cabinetul medical, mama a respectat planul de supraveghere periodică pe care mediul l-a solicitat părinţilor şi are o relaţie foarte bună cu minora.

Reclamantul nu a făcut dovada faptului disponibilităţii locuinţei cu privire la care se menţionează că a reprezentat reşedinţa obişnuită a copilului. Aşa cum rezultă şi din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu domiciliază la adresa la care au locuit mama şi minora anterior deplasării în România. Acea locuinţă era una închiriată, iar la momentul plecării în România pârâta a predat cheile către proprietar. Or este evident că pentru a putea dispune măsura înapoierii, instanţa trebuie să verifice şi să se asigure că are unde să înapoieze pe minoră. Eventuala înapoiere în abstract, fără a se verifica dacă minora ar avea unde să locuiască în mod efectiv (pentru că domiciliul tatălui nu este nici măcar în aceeaşi localitate cu reşedinţa la care au locuit mama si minora anterior deplasării), nu ar fi în conformitate cu principiul realizării interesului superior al copilului, şi ar supune pe minoră unei situaţii intolerabile - aceea de a fi înapoiată într-un stat în care nu ar avea unde să locuiască.

Având în vedere toate aceste împrejurări, a solicitat a se observa că la acest moment reclamantul nu a făcut dovada faptului că măsura înapoierii minorei ar servi cel mai bine principiului realizării cu prioritate a interesului superior al copilului.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată şi obligarea reclamantului la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată avansate de pârâtă în vederea pregătirii apărărilor în prezentul dosar.

În cauză, s-au administrat probele cu înscrisuri, interogatoriile părților și testimonială.

Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul reţine următoarele:

Minora  *** , născută la data de  ***  în localitatea  *** , Belgia, este fiica din afara căsătoriei a reclamantului  *** și pârâtei  *** , minora având reședința obișnuită în Belgia,  *** , unde a locuit încă de la naștere, împreună cu ambii părinți, până în octombrie 2016 și ulterior despărțirii în fapt a acestora, alături de mama sa în aceeași localitate, păstrând legăturile personale cu tatăl reclamant. În cursul lunii ianuarie 2017, pârâta a părăsit împreună cu minora teritoriul Belgiei, venind în România, unde a fost localizată la adresa de domiciliu a părinților săi, bunicii materni ai copilului, în mun.  *** .

La data de 08.03.2017, reclamantul s-a adresat autorității centrale din Belgia, solicitând declanșarea procedurii de înapoiere a minorei la reședința obișnuită, conform Convenției de la Haga din 1980 și Regulamentului CE 2201/2003 ia la data de 19.05.2015 a fost sesizată instanța română cu prezenta cerere, prin intermediul Baroului București, potrivit art. 5 din Legea 369/2004 rep.

Tribunalul subliniază, cu titlu prealabil, că a fost învestit doar cu verificarea incidentei dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 1980 si nu cu fondul raporturilor juridice dintre copil si părinţii acestuia.

În consecinţă, soluţia pronunţată în prezentul dosar nu ar trebui să aibă, în mod esenţial, o consecinţă asupra măsurii stabilirii domiciliului minorului la mamă sau la tată şi nici asupra exercitării autorităţii parentale, cele două evaluări fiind distincte şi făcându-se după reguli diferite şi conform unui standard al probelor diferit, această interpretare rezultând fără echivoc din dispoziţiile art. 19 ale Convenţiei de la Haga, în conformitate cu care: „o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul Convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea”.

Subsecvent, Tribunalul reţine că, pentru a se stabili dacă deplasarea/neînapoierea minorului este ilicită, trebuie avute în vedere următoarele reglementări:

Art. 3 Convenţia de la Haga din 1980:

Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

a) cînd are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionînd fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi

b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărîre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

Condiţiile enunţate la punctele a) şi b) ale art. 3 se cer îndeplinite cumulativ.

Art. 2 pct. 11 din Regulamentul 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, direct aplicabil în statele membre UE:

Prin termenul „ deplasare sau reţinere ilicită” se înţelege o deplasare sau reţinere a unui copil când:

(a)se încalcă dreptul de încredinţare stabilite prin hotărâre judecătorească sau prin efectul legii, sau printr-o înţelegere recunoscută de legea statului membru pe teritoriul căruia s-a aflat reşedinţa copilului înainte de deplasare sau reţinere;

şi

(b)se prevede că, la momentul deplasării sau reţinerii, drepturile de încredinţare erau exercitate, fie împreună, fie separat, sau care au fost exercitate în scopul deplasării sau reţinerii. Încredinţarea va fi considerată a fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărârii judecătoreşti sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părinteşti nu va putea decide locul de reşedinţă al copilului fără consimţământul celuilalt titular al răspunderii părinteşti.

Raportul Explicativ cu privire la Convenţia de la Haga elaborat de Eliza Perez-Vera în anul 1980 arată, în interpretarea art. 5 din Convenţie, că aceasta protejează în aceeaşi măsură custodia exclusivă şi custodia comună asupra copilului, deşi acest articol nu face precizări cu referire la posibilitatea ca dreptul privind încredinţarea să fie exercitat de titularul său singur sau împreună; pentru a şti când există o încredinţare comună, chestiunea trebuie să fie determinată în fiecare caz de speţă în lumina dreptului statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului.

De asemenea, se impune şi menţionarea faptului că, în conformitate cu par. 68 din Raportul explicativ privind Convenţia de la Haga, redactat de Elisa Perez-Vera, art. 3 este aplicabil şi anterior pronunţării unei hotărâri de încredinţare (în cauza de faţă nu există o astfel de hotărâre); din Paragraful 84 al aceluiaşi raport explicativ rezultă că prin Convenţie se are în vedere şi protejarea dreptului privind încredinţarea exercitat împreună, dat fiind numărul mare de copii care sunt deplasaţi anterior pronunţării unei decizii judecătoreşti privind încredinţarea (aspecte care au fost subliniate şi în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Monory contra României şi Ungariei).

Ca atare, din punctul de vedere al aplicării şi interpretării Convenţiei de la Haga din anul 1980, la care este semnatară şi România din anul 1992, prezintă relevanţă pe de o parte stabilirea locului unde copilul îşi avea reşedinţa obişnuită şi pe de altă parte violarea unui drept privind încredinţarea, prin deplasarea/neînapoierea în condiţiile art. 3 din Convenţie.

Tribunalul mai subliniază că deplasarea sau neînapoierea sunt două acţiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecinţă, fie constatarea că deplasarea a fost legală, iar neînapoierea nu, fie constatarea că ambele sunt ilicite.

Totodată, la analiza incidentei art. 3 din Convenţia de la Haga, vor fi avute in vedere si prevederile art. 14 din aceasta Convenţie, potrivit cărora pentru a stabili existenţa unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înţelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ţine seama în mod direct de legea şi de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.

In sprijinul acestei interpretări este şi Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003, care defineşte termenii de „deplasare sau reţinere ilicită” în articolul 2 pct. 11, stabilind că „Încredinţarea va fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărâri judecătoreşti sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părinteşti nu va putea decide locul de reşedinţă al copilului fără consimţământul celuilalt titulari al răspunderii părinteşti”.

Procedând, în continuare, la analiza circumstanţelor particulare ale speţei, din perspectiva dispoziţiilor relevante redate anterior si a ansamblului probator administrat în cauză, Tribunalul reţine că reşedinţa obişnuită a minorei este în Belgia, iar părinții exercitau în comun autoritatea părintească, anterior deplasării minorei în România, autoritate atribuită de plin drept, prin legea statului belgian care include, în principal, dreptul de a stabili locul de reședință al copilului. Astfel, potrivit art. 373 din Titlul X al codului civil belgian care reglementează autoritatea părintească, atunci când părinții locuiesc împreună, exercită autoritatea asupra copilului împreună. Cu privire la terții în care au încredere, fiecare părinte va acționa în acord cu celălalt părinte în situații care cer autoritatea parentală, mai puțin în situațiile excepționale menționate de lege. În lipsa acordului, unul din cei doi părinți poate face plângere la tribunalul familial. Curtea poate autoriza pe unul sau pe celălalt părinte să acționeze singur în cazuri specifice. Conform art. 374 par.1, atunci când părinții nu locuiesc împreună, aceștia continuă să exerseze împreună autoritatea parentală, aplicându-se articolul 373 alin. 2. În lipsa acordului cu privire la domiciliul copilului, la decizii importante privind sănătatea, educația, creșterea și timpul liber al acestuia, precum și asupra alegerilor religioase sau atunci când acest acord nu este în interesul copilului, tribunalul familial poate transfera exercitarea autorității parentale exclusiv unuia dintre părinți. Judecătorul decide felul în care copilul va locui și locul în care va fi înscris în registrul populației ca având domiciliu stabil.

Al doilea element care caracterizează raporturile protejate de Convenţie este acela ca dreptul privind încredinţarea, care se pretinde că a fost violat prin deplasare/neînapoiere, să fi fost exercitat de o manieră efectivă de titularul său, pârâta susţinând că această cerinţă nu este întrunită.

Această condiţie, delimitând domeniul de aplicare a Convenţiei, nu cere reclamantului decât să producă unele probe care să evidenţieze faptul că exercită în fapt îngrijirea persoanei copilului. Deopotrivă, art. 13 din Convenţie pune sarcina probei în seama răpitorului; el este cel care trebuie să stabilească, pentru a evita înapoierea copilului, că persoana care avea dreptul privind încredinţarea nu o exercita în mod efectiv. Astfel cum se menționează și în raportul explicativ Perez Vera, ansamblul Convenţiei este construit pe prezumţia tacită că cel care îngrijeşte copilul exercita efectiv încredinţarea. Această idee va trebui înlăturată prin inversarea sarcinii probei care este proprie oricărei prezumţii.

Totodată, nu poate fi ignorat faptul că prin Convenţie este ocrotit împotriva deplasării ilicite şi dreptul de vizitare pe care îl are părintele ce nu este titularul responsabilităţii părinteşti, cu toate că în cauză, aşa cum s-a arătat, autoritatea părintească nu a fost atribuită în mod definitiv unuia sau altuia dintre părinţi.

Astfel, Tribunalul constată că dreptul privind încredinţarea era în mod efectiv exercitat de reclamant, o dovadă concretă în acest sens fiind, spre exemplu, procurarea de fonduri pentru achiziționarea, pe numele minorei, a unei locuințe în mun.  *** , conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. ***/21.10.2016 – filele 181-182 vol. II dosar, astfel că, deși pârâta susţine că, anterior deplasării, reclamantul nu s-a preocupat efectiv de îngrijirea şi creşterea copilului (ce implică nu numai îngrijirile curente necesare persoanei copilului, dar și contribuția materială la întreținerea acesteia), probele administrate în cauză nu relevă această împrejurare, nefiind apte să răstoarne prezumția anterior menționată. Sub acest aspect, Tribunalul are în vedere că nici chiar răspunsurile pârâtei la interogatoriu, respectiv depoziția martorului audiat în cauză la propunerea pârâtei nu infirmă în mod categoric implicarea reclamantului în viața minorei, chiar și ulterior incidentului care a avut loc în octombrie 2016, după care a intervenit despărțirea în fapt a părților, reclamantul prezentându-se de două ori pe săptămână (conform înțelegerii părților) la reședința minorei pentru a menține legăturile personale cu aceasta.

Tribunalul reține, așadar, că deplasarea minorei în România de către mama pârâtă are caracter ilicit întrucât s-a făcut cu încălcarea dreptului privind încredințarea recunoscut de plin drept ambilor părinți, fiind așadar incidente în cauză dispozițiile art. 3 din Convenție. Având în vedere că, din această perspectivă, una din componentele esențiale ale dreptului privind încredințarea o constituie dreptul părinților de a decide de comun acord reședința obișnuită a copilului, se reține că fapta pârâtei de a deplasa minora pe teritoriul României are caracter ilicit, întrucât procedând astfel, pârâta a decis în mod unilateral schimbarea reședinței obișnuite a copilului, fără acordul și fără încunoștințarea prealabilă a reclamantului, deopotrivă titular al răspunderii părintești. Intenția pârâtei nu s-a manifestat în sensul de a părăsi temporar, ci definitiv reședința obișnuită din Belgia și de a se stabili împreună cu minora în România; de altfel, pârâta nici nu a susținut şi nici  nu a probat  existenţa unui  acord al tatălui copilului în cauză, în sensul  deplasării  acestuia  în România, nici  la data deplasării -  ianuarie 2017-  şi nici  ulterior acestui moment.

În ce privește incidența dispozițiilor art. 13 lit. b din Convenție, Tribunalul reține, cu titlu prealabil, că acest instrument de cooperare internațională a dat un conţinut precis noţiunii de interes superior al copilului. Astfel, interesul copilului de a nu fi deplasat de la reşedinţa sa obişnuită, fără garanţii suficiente de stabilitate a noii situaţii, cedează pasul în faţa interesului primar al oricărei persoane de a nu fi expusă unui pericol fizic sau psihic sau plasată într-o situaţie intolerabilă.

Fiind vorba de o excepție de la regula înapoierii imediate a copiilor, noțiunea de ”risc grav” trebuie să primească o interpretare restrictivă, iar situația de pericol iminent care ar expune copilul unor riscuri în ce privește integritatea sa fizică, psihică, sănătatea sau chiar viața trebuie să rezulte fără echivoc, nu pe baza unor simple prezumții, supoziții și alegații ale părții care susține acest caz de excepție, ci din elemente probatorii obiective și concrete, apte să formeze convingerea autorității chemate să decidă cu privire la înapoierea copiilor, că o atare măsură nu corespunde interesului superior al copilului din perspectiva art. 13 lit.b).

Pârâta a subsumat riscului grav invocat din perspectiva art. 13 lit.b din Convenție comportamentul agresiv fizic și verbal al reclamantului, conduita morală îndoielnică a acestuia manifestată prin consum abuziv de alcool și conflicte cu legea și autoritățile, pârâta afirmând în esență că este victima violențelor domestice exercitate de către reclamant împotriva sa, care afectează în mod direct și minora, expusă unor astfel de comportamente violente, amenințările și injuriile proferate de către reclamant insuflându-i temerea că, prin revenirea în Belgia împreună cu minora, s-ar afla atât într-un real pericol cât privește integritatea fizică și psihică, cât și într-o stare de dependență financiară față de reclamant.

Examinând aceste apărări, pe care le va considera ca fiind dovedite prin probatoriul administrat în cauză (violențele domestice exercitate de-a lungul timpului asupra pârâtei nefiind, de altfel, combătute în mod explicit nici de către reclamant), Tribunalul reține, ca prim aspect că, în termenii Convenției, bazată pe o prezumție primordială că deplasarea/reținerea ilicită a unui copil este, în general, prejudiciabilă pentru bunăstarea acestuia, astfel că, în majoritatea situațiilor, este în interesul superior al copilului să fie înapoiat la reședința obișnuită unde să fie tranșate toate aspectele referitoare la încredințare și drept de vizită, inclusiv dreptul unui părinte de a se reloca într-un alt stat, pot fi totuși recunoscute și situații de excepție, în care deplasarea/reținerea ilicită este justificată de motive obiective legate fie de însăși persoana copilului, fie de mediul în care se solicită înapoierea sa.

Cu toate că situația de pericol la care face referire art. 13 lit. b) CH 1980 vizează persoana copilului deplasat/reținut ilicit, întrucât din perspectiva acestuia se examinează riscul grav ce s-ar opune, în virtutea prevalenței interesului superior al copilului, înapoierii sale la reședința obișnuită, în dinamica aplicării Convenției, s-a stabilit că art. 13 lit.b) din Convenție poate fi cu succes invocat și în cazul în care există dovezi care relevă un risc grav în privința părintelui care a deplasat copilul, risc ce nu poate fi înlăturat sau prevenit prin măsuri adecvate de protecție în statul solicitant și care, implicit, ar viza și copilul, plasându-l astfel într-o situație intolerabilă, având în vedere că, în anumite circumstanțe, siguranța și bunăstarea copilului sunt indisolubil legate de acest părinte (mai cu seamă în cazul copilului de vârstă foarte mică, ce dezvoltă atașament primar față de mamă, fiind dependent de îngrijirile acesteia).

În cauza de față, este evident că vârsta minorei (sub 2 ani) și necesitățile sale de îngrijire, impun ca o eventuală înapoiere a sa la reședința obișnuită să se realizeze numai împreună cu mama pârâtă, ceea ce le-ar readuce însă, atât pe mamă cât și pe minoră, în același mediu conflictual, marcat de violențe fizice și verbale din partea celuilalt părinte, fără să existe garanții că ar putea beneficia de măsuri concrete și eficiente de protecție.

Violența domestică poate presupune forme și intensitate variate de abuz fizic, psihic, emoțional sau chiar financiar, care să implice minorul fie în mod direct, fie indirect, în situația în care este expus efectelor violenței îndreptate împotriva celuilalt părinte. Expunerea copilului la astfel de violențe între părinți poate avea consecințe dăunătoare și traumatizante asupra acestuia, fiind corelată în unele situații cu abuzul îndreptat direct împotriva sa.

Probele administrate în cauză relevă că acest comportament al reclamantului se manifestă în mod recurent, violențele exercitate asupra pârâtei fiind de natură fizică, psihică și emoțională, determinând, în cele din urmă, despărțirea în fapt a celor doi și găzduirea mamei și minorei, pentru perioada 28.10.2016-10.11.2016 într-un centru de adăpost pentru persoane aflate în situații de criză.

Astfel, Tribunalul constată că, încă de la debutul relației celor două părți, reclamantul a manifestat un comportament agresiv, acesta având de altfel antecedente penale pentru fapte similare săvârșite împotriva soțului/soției sau unei persoane cu care a coabitat sau împotriva unei rude de sânge apropiate (extras din registrul de cazier judiciar fila 105 vol. I) dar și pentru numeroase fapte de ”intoxicație la volan”. Conform Hotărârii judecătorești de stabilire măsuri de protecție din 28.02.2013 pronunțată de Judecătoria de Violență asupra Femeii din ***, Spania,  reclamantului i s-a interzis să se apropie de pârâtă la domiciliul acesteia sau în orice alt loc la o distanță mai mică de 300 m și să comunice cu aceasta, constatându-se, printre altele, că reclamantul a agresat-o pe pârâtă lovind-o cu pumnul în față și în spate, cauzându-i leziuni care au necesitat îngrijire la un centru medical. Cu toate că a acceptat să reia, după acest incident, relația cu reclamantul, ulterior născându-se și minora în cauză, pârâta a continuat să fie victima violențelor domestice, astfel cum rezultă atât din adresa eliberată de centrul de sprijin pentru victime CAW din Bugge (fila 147) ce atestă că pârâta a fost văzută de câteva ori la acest centru ca urmare a relației violente cu soțul ei (în fapt, partenerul de viață, părțile nefiind căsătorite), cât și din declarația martorei ***, fostă colegă de serviciu cu pârâta, care afirmă că a observat-o pe pârâtă la locul de muncă fie cu telefonul mobil spart, fie cu diferite echimoze pe corp, cauzate în urma agresiunilor reclamantului. Relevante sub acest aspect sunt și corespondența sms purtată de pârâtă cu sora reclamantului (fila 123) din care rezultă că, într-o ocazie, pe fondul consumului de alcool, reclamantul a agresat-o fizic pe pârâtă (”a vărsat bere pe mine”, ” ***  s-a trezit când m-a plesnit și este speriată și plânge mult”), dar și e-mailul transmis de reclamant, pârâtei la data de 27.04.2017 (fila 193) în cuprinsul căruia reclamantul însuși recunoaște actele de violență împotriva pârâtei ”te-am împins, te-am intimidat, ți-am adresat cuvinte grele, am vorbit urât despre familia și țara voastră, v-am înjosit de multe ori; am fost de multe ori inuman cu tine”. Incidentul din luna octombrie 2016, în care pârâta a fost agresată fizic, nu a fost infirmat de către reclamant, acesta recunoscând (întrebarea 9 la interogatoriu, fila 162 vol.II) că a tăiat actele de identitate și hainele pârâtei ”pentru a o împiedica să plece”. În urma acestui incident pârâta a formulat plângere la poliția  ***  (filele 132-135 vol. I) în care menționează că i s-au aplicat lovituri pe față, pe corp și reclamantul a încercat să o stranguleze în timp ce pârâta ținea copilul în brațe, fiind ulterior găzduită într-un adăpost pentru persoane aflate în situație de criză, pentru o perioadă de două săptămâni (conform declarației martorei ***, șederea într-un astfel de centru presupune costuri destul de ridicate). Chiar și după acest incident, reclamantul s-a manifestat agresiv, amenințător și jignitor față de pârâtă, astfel cum rezultă din corespondența tip sms aflată în transcript la filele 5-24 vol. II, dar și din transcriptul aflat la fila 136 vol. II, reclamantul reproșându-i pârâtei că a apelat la serviciile de sprijin pentru victime CAW, minimalizând gravitatea faptelor reclamate și manifestându-și temerea că minora ar putea fi luată din familie și ”trimisă la un orfelinat”, motiv pentru care îi sugerează pârâtei că ar fi mai bine să plece cu aceasta în România.

Fără a face o apreciere pe fond cu privire la modul în care autoritatea părintească ar trebui exercitată în concordanță cu interesul superior al copilului, Tribunalul notează, ca având relevanță din perspectiva aplicării Convenției Haga 1980, că același comportament instabil, violent, amenințător și jignitor al reclamantului, care conturează ipoteza de violență domestică alegată de pârâtă, s-a manifestat și ulterior deplasării acesteia cu minora în România, astfel cum rezultă din corespondența prin e-mail depusă la dosar, justificând în mod rezonabil temerea pârâtei că, în situația revenirii sale la reședința obișnuită, va fi supusă aceluiași tip de tratament ce afectează în mod direct minora, expunând-o unui risc psihic și punând-o într-o situație intolerabilă.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 13 lit. b din Convenţie, Tribunalul reține că între statele membre ale Uniunii Europene, aplicarea acestui text de lege este restrânsă prin dispoziţiile art. 11 alin. 4 din Regulamentul nr. 2201/2003: „O instanţă nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenţia de la Haga din 1980 în cazul în care se stabileşte că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecţia copilului după înapoierea sa”.

În acest sens, Tribunalul a solicitat, prin intermediul Autorităților Centrale Română și Belgiană, informații cu privire la măsurile de protecție ce pot fi luate pentru a garanta siguranța minorei în eventualitatea întoarcerii sale în Belgia, răspunsul comunicat fiind că autoritățile teritoriale sunt pregătite să verifice condițiile de viață ale minorei și să ia eventuale măsuri protective adecvate în interesul acesteia. În cazul de față, se va iniția un dosar de protecție care va permite serviciilor de poliție din localitatea de domiciliu a minorei și părinților să verifice condițiile în care trăiește și crește minora iar în cazul unor probleme, parchetul va referi părțile serviciilor voluntare de asistență (intervenție în sens larg). Dacă părinții nu cooperează, parchetul poate raporta problema instituțiilor mandatate care vor evalua necesitatea socială a unei intervenții judiciare, caz în care parchetul se va adresa judecătorului pentru minori. Dacă nu, situația, va continua să fie monitorizată de către instituția mandatată în baza cooperării voluntare a părinților. Dacă din ancheta poliției decurge faptul că minora se găsește într-o situație foarte problematică iar părinții refuză să coopereze voluntar, se va semnala judecătorului pentru minori o situație de urgență maximă.

Fără a contesta promptitudinea și eficiența intervenției autorităților belgiene în cazul în care se constată caracterul neadecvat al condițiilor în care minora trăiește și crește, Tribunalul constată însă că nu s-au menționat în mod concret și detaliat măsurile ce s-ar putea dispune pentru a preveni riscul reapariției situațiilor de violență domestică, precum ordine de protecție sau alte proceduri similare, posibilitatea de a asigura mamei și minorei un mediu sigur de viață, limitarea dependenței financiare și locative a mamei față de părintele agresor (eventuale facilități în obținerea/închirierea unei locuințe, a unui loc de muncă, servicii temporare de sprijin pentru mamă și copil până la clarificarea situației și stabilirea modalității de exercitare a autorității părintești), astfel încât nu se poate concluziona, în sensul art. 11 alin. 4 din Regulament, că s-a făcut dovada unor măsuri concrete, adecvate și efective pentru a asigura protecția copilului și a mamei sale după înapoierea lor.

Reținând cele ce preced, Tribunalul va respinge cererea de înapoiere a minorei  ***  la reședința obișnuită din Belgia, constatând incidența motivului de neînapoiere prevăzut de art. 13 lit.b) din Convenție, situație în care, potrivit art. 11 alin. 6 din Regulamentul 2201/2003, o copie a prezentei hotărâri, împreună cu încheierile de ședință, depoziția martorului și interogatoriile părților, vor fi de îndată transmise, prin intermediul Autorității Centrale Române (Ministerul Justiției), instanței competente din Belgia, localitatea  *** , pentru a dispune conform art. 11 alin. 7 din Regulament.

Va stabili onorariul cuvenit avocatului desemnat de Baroul Bucureşti pentru reclamant în cuantum de 700 lei, raportat la prevederile Protocolului nr. 48025/2015 încheiat între Ministerul Justiției și UNBR, ce se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei și va rămâne în sarcina statului.

Va stabili tariful cuvenit interpretului de limba olandeză, corespunzător a nouă ore prestate în cauză, la 208,35 lei fără TVA (câte 23,15 lei/oră), conform Ordinului nr. 414/2009 privind stabilirea tarifelor pentru plata interpreţilor şi traducătorilor autorizaţi folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti și Legea 178/1997.

În temeiul art. 453 alin. 1 c.pr.civ., va obliga reclamantul la plata cheltuielilor de judecată constând onorariul de avocat achitat conform facturii nr. 28/02.06.2017 și ordinelor de plată electronice (fila 94 dosar), onorariu ce va fi redus, conform art. 451 alin. 2 c.pr.civ., de la 16.315,61 lei la 10.000 lei, cuantum apreciat de Tribunal ca fiind justificat și rezonabil prin raportare la activitatea desfășurată de avocat, complexitatea cauzei și miza litigiului pentru parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge cererea formulată de reclamantul  *** , cu domiciliul ales la sediul Baroului Bucureşti, str. Dr. Râureanu nr.3, sector 5 în contradictoriu cu pârâta  *** , cu domiciliul în mun.  *** , ***, judeţ Mehedinţi, ca neîntemeiată.

Stabilește onorariul avocatului ***, desemnat de Baroul Bucureşti în conformitate cu art. 5 alin. 2 din Legea nr. 369/2004 republicată, în sumă de 700 lei, ce va rămâne în sarcina Statului.

Stabilește tariful interpretului de limba olandeză *** în sumă de 208,35 lei fără TVA, ce se va avansa de la bugetul statului și va rămâne în sarcina acestuia.

Obligă reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în cuantum de 10.000 lei, onorariu de avocat redus conform art. 451 alin. 2 c.pr.civ.

În temeiul art. 11 alin. 6 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, prezenta hotărâre va fi de îndată transmisă, împreună cu încheierile de ședință, depoziția martorului și interogatoriile părților, prin intermediul Autorității Centrale Române (Ministerul Justiției), instanței competente din Belgia,  *** , pentru a dispune conform art. 11 alin. 7 din Regulament.

Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia pentru minori şi familie, recursul urmând a se depune la Tribunalul București.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18.09.2017.

Preşedinte, Grefier,

*** ***

Hotărârea se va comunica Autorității Centrale Române – Ministerul Justiției cu sediul în București, str. Apolodor nr. 17, sector 5.

Red/teh - ***

6 ex.