Cerere de valoare redusa

Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniştii privind pe apelanta G R S.R.L. CHBC în contradictoriu cu intimat S M, având ca obiect cerere de valoare redusă

Desfășurarea ședinței de judecată a fost înregistrată cu mijloace tehnice audio, conform dispozițiilor art. 231 C.P.C.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează părţile, obiectul pricinii, stadiul în care se află judecata, precum şi menţiuni referitoare la modul de îndeplinire a procedurii de citare.

Tribunalul invocă din oficiu constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzută la art. 1.16 alin. 1 din TCG aferente ambelor contracte cu următorul conţinut „ În  aceste cazuri, Clientul va datora O R despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat. În cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat pe lângă eventuale alte despăgubiri potrivit prevederilor de mai sus si la plata unor despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.”

Instanța de judecată constată că s-au pus concluzii cu privire la caracterul abuziv al clauzei, constată că intimatul a avut posibilitatea să prin comunicarea cererii să formuleze concluzii pe acest aspect.

Constatând că apelanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare pe constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale și pe fondul cererii de apel.

TRIBUNALUL

deliberând

1. Împrejurările cauzei şi soluţia dată de instanţa de  fond

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 6438/180/27 04 2017 , reclamanta G R S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul S M, solicitând instanţei să oblige pe acesta la plata sumei de 1427,31 lei reprezentând: 444,11 lei contravaloare servicii neachitate, 77,14 lei penalităţi de întârziere şi 906,06 lei despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr 3928/2017 , Judecătoria Bacău a  respins cererea formulată de reclamanta G R S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul S M , reţinând următoarele considerente :

„Debitorul a încheiat la cu SC O RSA două contracte de  servicii de telecomunicaţii: seria 38126902/22 08 2012 şi seria 50098561/04 03 2014. Ulterior, S.C. O RS.A. a cesionat creanţa către reclamanta G R S.R.L., astfel cum rezultă din menţiunile operate la Arhiva Electronică de  Garanţii Reale Mobiliare.

Potrivit art. 1578 din Noul Cod Civil in vigoare la data cesionării creanţei

(1) Debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care:

a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;

b) primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii.

(2) Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.

(3) Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii.

(4) Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata.

(5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului. „

Sub aspectul îndeplinirii formalităţilor de notificare a cesiunii de creanţă, instanţa reţine faptul că la dosarul cauzei s-a depus o notificare a cesiunii de creanţă, pentru suma de 1427,31 lei, dar aceasta nu este însoţită de dovada comunicării către debitor.

Prin urmare, această procedură nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a se considera că cesiunea a fost notificată debitorului.

Pe de altă parte, instanţa nu poate determina întinderea creanţei pretinsă prin acţiune pe baza actelor depuse. Astfel, prin cerere nu se precizează care anume facturi se pretind la plată şi in temeiul căror contracte (in cauză sunt două contracte). Însumate, facturile emise pentru serviciile neachitate depuse in copie la dosar nu corespund sumei pretinsă prin acţiune. Nu există concordanţă intre suma solicitată cu titlu de despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului şi suma facturată, cum de asemenea nu se poate determina nici modalitatea de calcul a penalităţilor contractuale. La dosar nu există un calcul concret, verificabil al penalităţilor. Chiar dacă suma pretinsă prin cerere este aceeaşi cu cea menţionată in Notificarea cesiunii de creanţă, din verificarea sumelor înscrise in facturile ataşate, rezultă diferenţe intre soldul debitor reprezentat de serviciile pretinse la plată şi sumele facturate.

Rolul activ al instanţei in aflarea adevărului nu poate înfrânge principiul disponibilităţii in procesul civil, respectiv acela potrivit căruia reclamantul determină prin cerere atât câtimea pretenţiilor cât şi izvorul acestora. O instanţă investită cu soluţionarea unei cauze verifică temeinicia susţinerilor şi nu se poate substitui reclamantului in motivarea in fapt, in concreto. Cererea de faţă cuprinde doar susţineri generice, dar fără  a fi indicate înscrisurile pe care se întemeiază fiecare dintre capetele de cerere, situaţie ce echivalează cu lipsa motivelor de fapt a acesteia. 

Faţă de cele mai sus reţinute urmează a respinge cererea.”

2.Motive de apel

Prin apelul declarat, apelanta G R SRL a arătat că  soluţia pronunţată de instanţa e fond pe capătul de cerere privind despăgubirile este nelegală , întrucât notificarea de reziliere nu este necesară pentru ca rezilierea să opereze pentru neplata facturilor, iar conform art. 1.16 din TCG ,  contractul poate înceta fără punere în întârziere , fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti; modul de calcul al despăgubirilor contractuale şi cuantumul acestora a fost adus la cunoştinţa pârâtului prin intermediul facturilor fiscale; din cuprinsul acestor facturi reiese în mod clar care este data rezilierii contractului, numărul de luni rămase până la expirarea perioadei contractuale iniţiale, precum şi totalul despăgubirilor datorate pentru fiecare serviciu /echipament ; în ce priveşte dobânda legală aceasta poate fi pretinsă în mod legal  începând cu data cesiunii de creanţă , respectiv 27.04.2016 , data de la care este îndreptăţită să pretindă beneficiul nerealizat ca urmare a neplăţii creanţei  de către debitorul cedat  ; încetarea contractului  de furnizare de servicii prin reziliere operează de drept , fără obligativitatea îndeplinirii vreunei formalităţi prealabile , fără obligaţia punerii în întârziere; în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei, criteriul imposibilităţii de a negocia conţinutul este înlocuit cu criteriul inegalităţii economice; dezechilibrul contractul se naşte la momentul în care se produc anumite inegalităţi între drepturile şi obligaţiile contractante , fiind astfel deteriorat echilibrul contractual în favoarea profesionistului ; pârâtul nu se poate prevala de faptul că nu a înţeles termenii contractului  şi nici de faptul că acesta nu a fost de acord cu aceştia  din moment ce a semnat contractul, exprimând expres acordul în ceea ce priveşte condiţiile acestuia; în situaţia descrisă, dezechilibrul care s-a creat a fost determinat tocmai de către abonat, care a înţeles să aibă doar beneficii .

 Intimatul legal citat , nu a formulat întâmpinare sau alte apărări .

3.Soluţia dată de instanţa de apel

La data 22 .08.2012 s-a încheiat contractul nr.38126902 între SC O R SA, în calitate de prestator de servicii de telefonie mobilă şi pârâtul intimat  S M, în calitate de beneficiar al serviciilor, având ca obiect prestări servicii telefonie din Pachetul O achiziţionat. De asemenea, la data 04.03.2014 s-a încheiat contractul nr.50098561 între SC O R SA, în calitate de prestator de servicii de telefonie mobilă şi pârâtul intimat S M, în calitate de beneficiar al serviciilor, având ca obiect prestări servicii telefonie din Pachetul O achiziţionat Taxa lunară pentru servicii şi costul convorbirilor au fost stabilite de creditoare printr-un plan tarifar, ales de client, evidenţa numărului şi duratei convorbirilor fiind ţinută de prestatorul serviciului, prin mijloacele sale tehnice. Beneficiarului i s-au alocat conform contractului un număr de telefon, precum şi cod abonat.

Ulterior, S.C. O RS.A. a cesionat creanţa către apelanta-reclamantă G R S.R.L.

Prima instanţă a respins în întregime acţiunea, apreciind pe de o parte că nu s-a făcut dovada notificării cesiunii de creanţă către pârâtă, în calitate de debitor cedat, iar de cealaltă parte că nu se poate determina întinderea creanţei pretinsă prin acţiune pe baza actelor depuse. Soluţia este greşită, fiind pronunţată atât cu interpretarea dispoziţiilor legale, cât şi a probatoriului administrat. Astfel:

Cu privire la problema legitimităţii procesuale a reclamantei prin prisma verificării condiţiei de opozabilitate a contractului de cesiune de creanţă încheiat între cedentul O Rşi cesionarul G R:

Ca noţiune juridică, cesiunea de creanţă reprezintă o modalitate de transmitere a obligaţiilor în formă convenţională, debitorul creanţei fiind obligat faţă de cesionar, odată cu îndeplinirea formalităţilor de opozabilitate a acestei operaţiuni. Raportat la definiţia cesiunii de creanţă şi la condiţiile impuse pentru opozabilitatea contractului faţă de debitor, instanţa de apel reţine că este corect argumentul primei instanţe referitor la necesitatea transmiterii notificării cesiunii, în lipsa parcurgerii acestei etape, debitorul nefiind obligat faţă de cesionar, fiind un terţ fata de raportul juridic încheiat între cesionar şi cedent. Dacă însă partea a efectuat procedura notificării, debitorul devine obligat faţă de cesionar pentru valoarea nominală a creanţei, calitatea de creditor fiind deţinută de către cesionar, raportat la funcţia principală a cesiunii de creanţă.

Cu privire la îndeplinirea formalităţii notificării debitorului asupra intervenirii cesiunii de creanţă, instanţa de apel constată faptul că odată cu cererea de chemare în judecată reclamanta a ataşat şi contractul de cesiune de creanţă, înscris care a fost transmis pârâtului, acesta fiind informat în mod corespunzător cu privire la schimbarea persoanei creditorului. Scopul notificării este acela de asigurare a formalităţilor de publicitate şi de apărare a drepturilor debitorului, instanţa trebuind să verifice dacă actul a ajuns efectiv la parte, respectiv dacă acesta a fost informat cu privire la modificarea părţii cu care a contractat. Astfel, dispoziţiile art. 1578, alin. 1 NCC stabilesc regula potrivit căreia debitorul este ţinut să plătească debitorului din momentul în care primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, legiuitorul impunând doar condiţia caracterului scris al comunicării, fără a reglementa o anumită modalitate de transmitere, transmiterea în cadrul procesului declanşat împotriva sa respectând exigentele legale. Aceasta opinie este susţinută de însuşi titlul art. 1580 NCC, respectiv comunicarea cesiunii de creanţă odată cu cererea de chemare în judecată, fiind astfel admis dreptul cesionarului de a trimite actul juridic odată cu declanşarea litigiului, esenţial fiind ca debitorul sa fie înştiinţat asupra modificării care a intervenit în derularea raporturilor juridice.

Analizând procesul verbal de comunicare a actelor de procedură depus la fila 75 (dosar prima instanţă) instanţa de apel observă că cesiunea de creanţă a fost transmisă la domiciliul pârâtului, fiind astfel îndeplinite cerinţele prevăzute de art.1578 NCC, neregularitatea sesizată nefiind astfel incidentă. În plus, la fila 66 dosar judecătorie, se regăseşte dovada notificării cesiunii către debitorul cedat, dovadă anterioară promovării prezentei acţiuni(notificarea s-a realizat la data de 04.07.2016).deci  aprecierea instanţei de fond că nu s-a făcut dovada notificării cesiunii de creanţă este nelegală motiv pentru care va admite apelul şi va schimba în tot sentinţa apelată.

 Cu privire la fondul cauzei, potrivit art. 5 din clauzele contractuale de bază, debitorul avea obligaţia de a plăti contravaloarea serviciilor de care a beneficiat în termen de 14 zile calendaristice de la data emiterii facturii, în caz contrar urmând a fi datorate penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere. Taxa lunară pentru servicii şi costul convorbirilor au fost stabilite de creditoare printr-un plan tarifar, ales de client, evidenţa numărului şi duratei convorbirilor fiind ţinută de prestatorul serviciului, prin mijloacele sale tehnice. Beneficiarului i s-au alocat conform contractului un număr de telefon, precum şi cod abonat.

SC O RSA a emis facturile fiscale depuse la dosar la filele 24-32: nr. JAH035344823 din 27.10.2014 (  79,55 + 15,80 lei debit şi penalităţi),  JAH031651999  din 27.09.10.2014 ( 277,16 +7,56  lei debit şi penalităţi) emise în baza contractului  50098561 /04.03.2014  De asemenea în baza contractului 38126902 /22.08.2012 SC O RSA a emis facturile fiscale nr. JAH031652000 din 27.09.2014  (debit de 44 lei+ penalităţi 0,65 lei  ), JAH035344824 din 27.10.2014 ( debit de 44,18 lei +penalităţi  de întârziere de  2,38 lei ) .

În facturile de debit şi penalităţi sunt inserate numerele O atribuite pârâtului conform contractelor. Contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă prestate pârâtului solicitate pe calea prezentei acţiuni(444,11lei) se regăseşte în facturile de debit menţionate. De asemenea, penalităţile de întârziere pretinse, în cuantum de 77,14 lei, sunt inserate în facturile fiscale, fiind detaliat totodată şi modul de calcul.

Conform art. 1270 Cod civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, iar potrivit art. 1516 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Art.1350 alin 1 C.civ prevede că orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar alin. 2 statuează că atunci când fără o justificare nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu în condiţiile legii.

Creanţa reprezentată de debitul principal este certă, lichidă şi exigibilă în sensul art.663 CPC, existenţa ei rezultând din contractul încheiat între părţi şi însuşit prin semnare şi din facturile fiscale depuse la dosar şi opozabile părţilor în baza contractului, cuantumul  fiind determinat prin contract precum şi prin facturile fiscale emise în baza contractului, data scadenţei fiind inserată în cuprinsul facturilor.

Sub aspectul penalităţilor de întârziere, instanţa constată că părţile au prevăzut în contract că plata serviciilor de către client să se facă în maxim 14 zile calendaristice de la data emiterii facturii, în caz contrar fiind datorate penalităţi până la data achitării integrale a debitului de 0,5% pe zi calendaristică de întârziere potrivit art. 5 din clauze contractuale de bază. Penalităţile prevăzute în cadrul convenţiei părţilor reprezintă o clauză penală, constituind o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de creditor, prin fixarea anticipată a valorii acestuia.

Potrivit art.1530 Cod civil, „creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”, iar conform art.1531 Cod civil, „creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”. Totodată, potrivit art.1538 Cod civil, „clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale”, iar în temeiul art.1539 Cod civil, „creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei”.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind dobânda legală dată de  la data cesiunii de creanţă  , instanţa reţine că potrivit art.1530 Cod civil, creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei, iar conform art.1531 Cod civil, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Totodată, potrivit art.1538 Cod civil, clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale, iar în temeiul art.1539 Cod civil, creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei .

 Dbitorul datorează doar penalităţi  de întârziere cuantificate prin clauza penală  stipulată la art 5 din Clauze contractuale de Bază . Potrivit acestuia articol din clauzele contractuale de bază, debitorul avea obligaţia de a plăti contravaloarea serviciilor de care a beneficiat în termen de 14 zile calendaristice de la data emiterii facturii, în caz contrar urmând a fi datorate penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere.

 Această clauză contractuală cuprinde cuantificarea  atât a pierderea suferită de reclamantă (damnum emergens) cât şi beneficiul de care creditoarea a fost lipsită (lucrum cessans), fiind o reparare integrală.  Art 1539 din  c civ  nu permite creditorului  alegerea între clauza penală contractuală şi dobânda legală , posibilitatea creditorului fiind doar de a solicita penalitatea contractuală până la plata efectivă a debitului principal , nicidecum să solicite de la momentul cesiunii de creanţă dobânda legală .

La dosarul cauzei nu  este o declaraţie expresă a creditoarei de renunţare la penalităţile contractuale . Chiar dacă  s-ar interpreta ca fiind o manifestare de voinţă a creditoarei prin cererea de chemare în judecată în sensul de renunţare la penalităţi contractuale , această nu poate fi primită întrucât creditoarea a cerut parţial penalităţi contractuale  şi nu este admisibil ca prin propria voinţă a creditoarei să fie modificată o clauză contractuală .De altfel contractul  cesionat nu încetează la momentul cesiunii de creanţă , ci la data rezilierii contractului  care în prezenta cauză intervine de  drept.

 Potrivit art 1576 c civ , dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei , devenite scadente , dar neîncasate încă de cedent  se cuvin cesionarului  , cu începere  de la data cesiunii .Rezultă deci că cesionarul poate  solicita penalităţi în continuare , singura excepţie vizând  încasarea lor de către cedent , ceea ce nu este cazul în prezenta cauză .

 Întrucât obligarea debitorului la plata dobânzii legale apare ca fiind nejustificată, atât timp cât prejudiciul încercat de creditor urmare a unei neexecutări/executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale a fost evaluată anticipat de părţi, prin stipularea unei clauze penale, instanţa  urmează a respinge ca nefundat acest capăt de cerere .

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile instanţa de apel reţine că este întemeiat pe  art 1.16 din termeni şi condiţii generale aferente ambelor contract cu următorul conţinut „ În  aceste cazuri , Clientul va datora O R despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzatÎn cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat pe lângă eventuale alte despăgubiri potrivit prevederilor de mai sus si la plata unor despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.”

Faţă de jurisprudenţa CEDO,  instanţa din oficiu poate pune în discuţia părţilor aceste chestiuni. Astfel,  Curtea, procedând la interpretarea  dispoziţiilor articolului 6 alineat 1 din Directiva 93/13, potrivit cărora clauzele abuzive nu creează obligaţii pentru consumator, a subliniat faptul că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor (VB Pénzügyi Lízing, punctul 48, și Banco Español de Crédito, punctul 41), rol care revine instanţei naţionale prin aprecierea din oficiu asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Curtea a statuat ca verificarea caracterului abuziv constituie o obligaţie a instanţei naţionale,  scopul impunerii acestei obligaţii fiind acela de asigurare a unei protecţii efective a consumatorului (Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 32, și Hotărârea Banco Español de Crédito, punctul 43). Obiectivul urmărit de articolul 6 din directivă nu ar putea fi atins dacă aceşti consumatori ar fi obligaţi să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unei clauze contractuale şi că nu poate fi asigurată o protecţie efectivă a consumatorului decât dacă instanţei naţionale i se recunoaşte dreptul de a analiza din oficiu o astfel de clauză.

Revenind la speţă, apelanta a formulat apărări în sensul că nu sunt întrunite condiţiile art. 4 din Legea nr.193/2000, care prevăd că  prin clauză abuzivă se înţelege o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul.  Instanţa de apel apreciază că aceste critici sunt nefondate. Astfel:

Din examinarea textului de lege citate mai sus cât şi din jurisprudenţa CJUE în materie rezultă faptul că pentru a putea fi caracterizată drept clauză abuzivă trebuie întrunite trei elemente: clauza să nu fi fost negociată, clauza să determine un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, dezechilibrul să fie creat în contradicţie cu buna credinţă.

Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv. În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 alineatul 1şi la articolul 5 din Directiva 93/13, dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă.

În speţă, contrar celor susţinute prin cererea de apel, contractul intervenit intre părţi se prezintă a fi un act juridic standard preformulat, condiţiile generale ale convenţiei, inclusiv clauzele din anexa la contract, fiind stabilite în mod unilateral de către profesionist, consumatorul fiind obligat să îşi exprime acordul cu privire la totalitatea clauzelor pentru a obţine dreptul de folosinţă a serviciilor solicitate.

Apărările apelantei-reclamante  referitoare la caracterul negociat al actului, caracter dedus din acceptarea ofertei ce conţinea şi preţuri promoţionale, sunt nefondate şi sunt în contradicţie cu principiile protecţiei consumatorului. Contrar celor susţinute de apelantă, faptul că pretatorul de servicii de telecomunicaţii a procedat la înmânarea unui exemplar al contractului către consumator nu echivalează cu negocierea, părţile nefiind pe poziţii de egalitate în ce priveşte puterea de negociere. De asemenea faptul încheierii convenţiei ca urmare a solicitării beneficiarului nu poate proba respectarea cerinţei negocierii cu privire la clauza referitoare la penalităţile contractuale, instituite până la achitarea integrală a debitului, fără să existe vreo limitare a cuantumului acestora, ori cea referitoare  la despăgubiri,  neexistând niciun element din care să rezulte că persoana fizică ar fi avut posibilitatea reală să modifice această prevedere. Caracterul negociat al unui contract nu poate fi apreciat prin simpla semnare a acestuia, deoarece, reclamanta este o simplă persoană care a avut ca singură posibilitate acceptarea clauzelor prestabilite. Nici simpla informare a părţii în legătură cu prevederile contractului nu echivalează cu negocierea contractului, jurisprudenţa CJUE şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuând că, astfel de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit articolului 4 alineat (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speţă nu s-a petrecut.

În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, referitoare la producerea unui dezechilibru semnificativ, şi care, în opinia apelantei nu ar fi îndeplinită, Tribunalul reţine că în aprecierea acestei noţiuni, CJUE a arătat, în cauza Constructora Principado SA împotriva Jose Ignacio Mendez Alvarez, că această chestiune nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului printr-o anumită clauză, pe de altă parte. Cu toate acestea, este un criteriu de avut în vedere.

În ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă”, este important să se constate că, potrivit jurisprudenţei Curţii, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea Aziz, punctul 69).

În speţă, în cadrul analizei ultimelor două condiţii, clauza referitoare despăgubiri ridică probleme prin prisma dezechilibrului pe care îl produc în detrimentul consumatorului, punând în balanţă, pe de o parte destinaţia clauzelor, iar de cealaltă parte cuantumul facilităţii acordate de operatorul economic. În plus, în susţinerea lipsei de ,,bună credinţă” a operatorului economic, instanţa de apel, reţine inexistenţa în contract a unei clauze prin care să se stabilească despăgubiri echivalente  şi pentru creditoarea cedentă pentru ipoteza nerespectării obligaţiilor/rezilierii contractului din culpa agentului economic. Sintetizând, instituirea în sarcina intimatei-pârâte a despăgubiri de 906.06 lei pentru încetarea convenţiei înainte de termen,  nu poate fi considerată ca fiind proporţională cu prejudiciul suferit de prestatorul se servicii(ţinând cont şi de valoarea serviciilor efectiv furnizate). Clauzele analizate fiind abuzive, sancţiunea ce intervine în această ipoteză este nulitatea absolută. Practic prezenta soluţie vine să sancţioneze profesionistul pentru un comportament incorect cu consumatorul . Faţă de aceste considerente va respinge acest capăt de cerere ca nefondat .

În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate în primă instanţă şi în apel  cu titlu de taxă judiciară de timbru  faţă de dispoziţiile art 453 c pr civ va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de  75 de lei reprezentând taxele de timbru achitate în primă instanţă şi în apel  .

Faţă de cele arătate, urmează a admite apelul, a schimba în tot sentinţa apelată în sensul că  va admite în parte cererea formulată de reclamanta G R S.R.L , a obliga pe pârât să achite reclamantei suma de 444,11 lei, reprezentând debit principal pentru serviciile prestate  şi suma de 77,14 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, va constata ca fiind abuzivă clauza contractuală prevăzută la  art.1.16 alin.1  din TCG  aferente ambelor contract cu următorul conţinut „ În  aceste cazuri , Clientul va datora O R despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat. În cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat pe lângă eventuale alte despăgubiri potrivit prevederilor de mai sus si la plata unor despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.” , va respinge cererea privind suma de 906,06 lei despăgubiri şi privind dobânda legală, ca neîntemeiată , va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de  75 de lei reprezentând taxele de timbru achitate în primă instanţă şi în apel .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul formulat de apelanta G R S.R.L. CHBCcu sediul în Mun. Bucureşti, , în contradictoriu cu intimat S M domiciliat în Mun. BACAU, Judeţ BACĂU, formulat împotriva sentinței civile nr. 3928/2017 pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 6438/180/2017.

Schimbă în tot sentinţa apelată în sensul că:

Admite în parte cererea formulată de reclamanta G R S.R.L.

 Obligă pe pârât să achite reclamantei suma de 444,11 lei, reprezentând debit principal pentru serviciile prestate  şi suma de 77,14 lei, reprezentând penalităţi de întârziere.

Constată ca fiind abuzivă clauza contractuală prevăzută la  art.1.16 alin.1  din TCG  aferente ambelor contract cu următorul conţinut „ În  aceste cazuri, Clientul va datora O R despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat. În cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat pe lângă eventuale alte despăgubiri potrivit prevederilor de mai sus si la plata unor despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.”

Respinge cererea privind suma de 906,06 lei despăgubiri şi privind dobânda legală, ca neîntemeiată.

 Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de  75 de lei reprezentând taxele de timbru achitate în primă instanţă şi în apel

 Definitivă

Pronunţată în şedinţă publică , astăzi , 30.01.2018

Domenii speta

Spete similare