Rolul activ al judecatorului

Prin sentinţa nr. X/24.10.2017 pronunţată de Judecătoria Balş în dosarul nr. X/184/2016 s-a respins capătul de cerere în revendicare formulat de  reclamanta B E împotriva pârâtului M D, ca neîntemeiat.

S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligaţia de a face, ca rămas fără obiect.

S-a respins capătul de cerere având ca obiect cheltuieli de judecată.

A fost obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanta B E este proprietara unui teren care se învecinează cu terenul aparţinând pârâtului M D, după cum reiese din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză filele 47-50 din dosar, schiţei întocmite ca anexă la raportul de expertiză, care se coroborează cu extrasul de carte funciară depus la dosar.

Potrivit raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, care conţine răspunsul la obiecţiunile formulate, instanţa a reţinut că, în urma măsurătorilor efectuate a rezultat următoarea situaţie : atât reclamanta cât şi pârâtul deţin o suprafaţă de teren mai mare decât cea din acte. Astfel, conform concluziilor raportului de expertiză, reclamanta deţine o suprafaţă mai mare decât cea indicată în acte cu 8 mp, iar pârâtul deţine o suprafaţă mai mare cu 37 mp (fila 89 dosar).

De asemenea, din procesul verbal încheiat în cauză (fila 52 dosar) instanţa a reţinut că măsurătorile efectuate în cauză au făcute în punctele indicate de părţi, astfel că nu sunt contestaţii cu privire la linia de hotar.

În privinţa capătului de cerere privind revendicarea, instanţa a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 563 C.civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept, iar potrivit art. 565 C.civ., dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară, coroborat cu art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului Civil.

Cu toate acestea, în cauză, din concluziile raportului de expertiză s-a reţinut că ambele părţi deţin o suprafaţă de teren mai mare decât cea înscrisă în actele de proprietate, astfel că acţiunea de revendicare este neîntemeiată. Astfel, în condiţiile în care reclamanta deţine o suprafaţă mai mare cu 8 mp decât cea indicată în acte, nu poate fi admisă o acţiune în revendicare, care tinde să readucă în proprietatea reclamantei suprafeţe de teren ocupate fără drept de alte persoane, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă. Toate acestea, în condiţiile în care măsurătorile au fost efectuată faţă de punctele de reper situate pe linia de demarcaţie prezentate de părţi, nefiind contestate.

De asemenea, instanţa a reţinut că cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, reclamanta fiind cei care aveau obligaţia de a dovedi nerespectarea de către pârât a liniei de hotar şi ocuparea de către acesta a unei suprafeţe de teren care nu îi aparţine. Aşa cum s-a arătat deja, din probele administrate în cauză nu a rezultat niciunul dintre aspectele arătate.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului să demoleze fundaţia existentă pe terenul reclamantei, instanţa l-a respins ca rămas fără obiect.

Astfel, faţă de soluţia dată primului capăt de cerere, precum şi faţă de concluziile raportului de expertiză (fila 89), instanţa a reţinut că fundaţia de beton a cărei demolare este solicitată, raportată la linia de hotar propusă după obiecţiuni se află în punctul 40, la o distanţă de 0,73 m faţă de punctul 5 de pe linia de hotar, iar în punctul 39 la o distanţă de 0,04 m faţă de linia de hotar.

Instanţa a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului să demoleze fundaţia existentă pe terenul reclamantei, în condiţiile în care pârâtul, conform raportului de expertiză tehnică, nu a construit pe terenul reclamantei.

S-a constatat că instanţa este învestită cu soluţionarea cauzei astfel cum aceasta a fost formulată de reclamantă, obiectul şi limitele procesului fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor, în conformitate cu principiul disponibilităţii prevăzut de dispoziţiile art. 9 alin. 2 C.pr.civ. astfel că, instanţa nu va analiza cauza prin prisma dispoziţiilor art. 612 C.civ., care prevăd că orice construcţii lucrări sau plantaţii se pot face numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 cm faţă de linia de hotar. 

Referitor la cheltuielile de judecată, instanţa a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 453 C.pr.civ., partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.

În cauză, instanţa a apreciat că este neîntemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că reclamanta este partea care a pierdut procesul, nefiind îndeplinite astfel condiţiile prevăzute de art. 453 C.pr.civ.

Astfel, faţă de soluţia dată capetelor de cerere anterior analizate, instanţa a dispus obligarea reclamantei la plata către pârât a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei aflată la fila 99 a dosarului, în temeiul art. 453 C.pr.civ. reclamantul fiind partea care a pierdut procesul, fiind obligat la acoperirea cheltuielilor efectuate de pârât, ocazionate de derularea procesului, respectiv onorariu avocat, în cuantum de 800 lei.

Împotriva sentinţei  a declarat apel  reclamanta B E, pe care o consideră netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate în sensul admiterii pe fond a acţiunii aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Ca prim motiv de apel a invocat împrejurarea că prima instanţă nu a dat dovadă de rol activ în aflarea adevărului, dat fiind că expertul şi-a exprimat opinia în două modalităţi total opuse, respectiv în raportul de expertiză iniţial a concluzionat că fundaţia de beton, raportat la linia de hotar existentă se află în punctul 40 la o distanţă de 0,08 m, iar în punctul 39 depăşeşte linia de hotar către proprietatea mea cu 0,04 m iar în suplimentul la raportul de expertiză a împărtăşit în totalitate punctul de vedere al pârâtului exprimat prin obiecţiuni şi a concluzionat că fundaţia nu se mai află pe ternul proprietatea sa, ci la o distanţă de 0,73 m în punctul 40 şi la o distanţă de 0,04 m în punctul 39 faţă de linia de hotar propusă după obiecţiuni, deşi situaţia de fapt din teren nu s-a modificat între cele două măsurători efectuate.

Un al doilea motiv de apel are în vedere capătul de cerere având ca obiect obligaţia de a face, care în mod greşit a fost respins ca întemeiat, dat fiind că şi după ce pârâtul a demodat fundaţia, din concluziile raportului de expertiză rezultă că aceasta a fost demolată până la nivelul solului, or dacă se va constata că fundaţia a fost edificată pe terenul proprietatea sa, în aceste condiţii nu poate edifica un gard cu bordură pentru că nu-i va permite partea de fundaţie nedemolată.

De asemenea, a arătat că a solicitat instanţei de fond să stabilească printre obiective acela ca expertul să constate dacă fundaţia se află la o distanţă de cel puţin 60 cm faţă de linia de hotar, pentru că în caz contrar trebuie demolată până la această distanţă, însă instanţa de fond a ignorat în totalitate această solicitare, fără să se pronunţe în vreun mod.

Un al treilea motiv de apel se referă la împrejurarea că în mod greşit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, de vreme ce culpa procesuală aparţine pârâtului, care a ridicat o fundaţie în mod ilegal pe care apoi a demolat-o în noiembrie 2016, respectiv după momentul  depunerii cererii de chemare în judecată, la data de 01.09.2016, împrejurare pe care ar fi putut să o dovedească prin proba testimonială, ce nu i-a fost însă încuviinţată de prima instanţă. 

În dovedirea susţinerilor sale apelanta a solicitat proba cu expertiza, având în vedere contradicţiile flagrante între concluziile exprimate de acelaşi expert coroborat şi cu faptul că dl. expert nu a avizat raportul de expertiză (sau unul dintre acestea)  la OCPI, cu atât mai mult cu cât nu a fost prezentă la efectuarea vreuneia dintre cele două măsurători.

În drept, îşi întemeiază apelul pe disp. art. 466 - 482 C. proc. civ.

Intimatul pârât M D a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului formulat de reclamanta Bădica E ca nefondat, menţinerea ca temeinică şi legală a soluţiei pronunţată de instanţa de fond şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele considerente:

Faţă de prima critică „că instanţa nu a dat dovadă de rol activ în aflarea adevărului", această critică este nefondată şi nu are nici un temei pe care se sprijină această afirmaţie, deoarece instanţa a dat eficienţă întregului probatoriu administrat în cauză, pronunţând o hotărâre bazată pe probatoriul administrat.

Intimatul arată că nu înţelege de ce reclamanta este nemulţumită de suplimentul la raportul de expertiză, întrucât pentru efectuarea raportului de expertiză, expertul prin citaţia comunicată i-a pus în vedere reclamantei ca la efectuarea expertizei să fie prezent şi avocatul ales care însă nu s-a prezentat, aceasta fiind reprezentată la efectuarea măsurătorilor de cumnata sa, care nu a avut nici o obiecţiune, aspect consemnat în procesul verbal.

Intre raportul de expertiză iniţial şi suplimentul la raport nu există contradicţii flagrante, în suplimentul la expertiză s-au efectuat măsurători atât cu GPS-ul cât şi cu ruleta iar măsurătorile corespund cu situaţia din teren.

Consideră că, dacă reclamanta ar fi fost nemulţumită de raportul de expertiză, aceasta avea posibilitatea de a formula obiecţiuni, însă nu a uzat de această cale şi nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, astfel că nu se impune efectuarea unei alte expertize pentru aceleaşi obiective, obiective ce au fost analizate de către instanţa de fond.

Referitor la motivul al doilea invocat de reclamantă şi anume acela al demolării fundaţiei, instanţa în mod corect a respins acest capăt de cerere ca rămas fără obiect, întrucât fundaţia se află pe terenul pârâtului şi nu pe terenul reclamantei, aceasta chiar deţinând o suprafaţă mai mare decât cea avută în actele de proprietate, aspect rezultat foarte clar din raportul de expertiză.

De asemenea, instanţa în mod temeinic şi legal a respins solicitarea de obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că cele susţinute de reclamantă în cerere de chemare în judecată nu au fost întemeiate iar potrivit dispoziţiilor art. 453 C.p.c. partea care pierde procesul va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

A solicitat respingerea probatoriului solicitat în apel de apelanta reclamantă, ca nefiind necesar pentru soluţionarea cauzei, probele fiind deja fiind administrate la instanţa de fond, astfel că nu se mai impune pentru aceleaşi motive care au fost analizate deja de prima instanţă.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, raportat la probatoriul administrat la fond şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, tribunalul reţine următoarele:

Referitor la motivul de apel că prima instanţă nu a dat dovadă de rol activ în aflarea adevărului, tribunalul apreciază că este nefondat.

Astfel, după depunerea raportului de expertiză la data de 25.04.2017 (filele 47 – 64 dosar fond), la data de 15.05.2017 prin registratura instanţei, apelanta reclamantă nu a formulat obiecţiuni faţă de lucrarea întocmită de expert, în vreme ce intimatul pârât prin apărătorul său ales a formulat obiecţiuni (filele 67 – 68 dosar fond) însoţite şi de planşe foto (filele 69 – 71 dosar fond), care au fost puse în discuţia părţilor şi termenul de judecată din data de 16.05.2017 (fila 72 dosar fond) au fost încuviinţate şi apoi transmise expertului pentru a formula răspuns.

De precizat că pentru întocmirea expertizei, expertul a procedat legal la citarea părţilor implicate în cauză conform art. 336 alin. 1 NCPCiv, aşa cum a rezultat din dovezile ataşate la fila 58 dosar fond iar împrejurarea că apelanta reclamantă nu a fost prezentă personal nu este imputabilă expertului desemnat pentru efectuarea expertizei topo.

În consecinţă expertul a efectuat reverificarea măsurătorilor la data de 11.08.2017, lucrarea efectuându-se în condiţiile art. 337 NCPCiv, aceasta nefiind un nou raport de expertiză, cum greşit a apreciat apelanta reclamantă, ci prin lucrarea stată la filele 82 – 95 dosar fond, expertul a răspuns unor nelămuriri exprimate sub formă de obiecţiuni de către una dintre părţile în dosar.

Tribunalul reţine că aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de la termenul de judecată când au fost puse în discuţie obiecţiunile depuse de intimatul pârât, apărătorul ales al apelantei reclamantă a precizat că „din punctul său de vedere obiecţiunile nu sunt întemeiate” dar nu s-a opus la încuviinţarea acestora.

Pentru efectuarea din nou a măsurătorilor expertul topograf a procedat la citarea părţilor în conformitatea cu art. 336 alin. 1 NCPCiv, dovezile fiind ataşate la fila 84 dosar fond iar împrejurarea că apelanta reclamantă din nou nu a fost prezentă nu este imputabilă expertului.

Cu prilejul măsurătorilor efectuate, expertul a concluzionat că fundaţia de beton se află la o distanţă de 0,73 m, în punctul 40, faţă de linia de hotar necontestată de părţi şi la o distanţă de 0,04 m în punctul 39, faţă de linia de hotar necontestată de părţi.

La termenul de judecată din data de 26.09.2017 a fost comunicat răspunsul la obiecţiuni şi s-a acordat un termen de judecată pentru ca părţile să poată lua cunoştinţă de cuprinsul lucrării depuse de expert având ca obiect răspunsul la obiecţiuni.

Din preambulul sentinţei apelate a rezultat că apărătorii părţilor nu au avut de formulat obiecţiuni în raport de răspunsul dat de expert la obiecţiuni (fila 102 dosar fond), aceasta însemnând că inclusiv apelanta reclamantă prin apărătorul său nu a adus critici acestei lucrări.

Concluzia formulată de expert în răspunsul la obiecţiuni nu este de natură să contrazică concluziile acestuia în raportul de expertiză depus iniţial, ci este de natură a aduce precizări în concret în raport de împrejurarea dacă fundaţia de beton construită de pârât este sau nu situată pe terenul apelantei reclamante, concluzia fiind că aceasta nu este situată pe terenul reclamantei, nici măcar aceasta din urmă, prin apărătorul său neavând de formulat vreo obiecţie sub acest aspect, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.

Referitor la motivul de apel că în mod greşit a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligaţia de a face tribunalul apreciază de asemenea că este nefondat.

Astfel, este adevărat că pârâtul a demolat fundaţia de beton numai până la nivelul solului dar de vreme ce s-a statuat că această fundaţie nu este situată pe terenul apelantei reclamante nu se impunea instituirea acestei obligaţii în sarcina pârâtului.

Aceasta deoarece apelanta reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu a solicitat şi stabilirea liniei de hotar, ci doar obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de aproximativ 10 m pe care a turnat fundaţia şi să fie obligat să demoleze fundaţia construită fără drept pe terenul ei.

Cum acţiunea reclamantei nu a avut un capăt de cerere distinct în grăniţuire, prima instanţă nu ar fi putut să se pronunţe cu privire la nerespectarea distanţei de 60 cm faţă de linia de hotar, prima instanţă pronunţându-se strict cu privire la ceea ce a fost investită.

Prin urmare în mod corect a concluzionat prima instanţă că este rămas lipsit de obiect capătul de cerere privind obligaţia de a face, respectiv de a demola fundaţia ridicată de pârât.

Referitor la motivul de apel că în mod greşit prima instanţă a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul apreciază că este nefondat.

Tribunalul reţine că apelanta reclamantă nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată proba cu un martor, aşa cum a pretins în apel, ci doar proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului şi expertiza tehnică de specialitate. De altfel aceasta a fost decăzută şi din proba cu interogatoriu deoarece nu a depus interogatoriul la termenul de judecată din 15.11.2016, dată la care pârâtul a fost prezent în instanţă pentru a-i fi luat interogatoriul (fila 23 dosar fond).

La termenul de judecată din data de 29.11.2016 reclamanta prin apărător ales a solicitat proba cu martori fără a preciza teza probatorie.

Deoarece nu a fost investită cu un capăt de cerere distinct în grăniţuire prima instanţă a respins această probă (fila 28 dosar fond).

Tribunalul observă că proba cu martori trebuia solicitată în condiţiile art. 254 alin. 1 coroborat cu art. 194 alin. 1 lit. e) NCPCiv, respectiv prin cererea de chemare în judecată, precizând numele, prenumele şi adresa acestuia, apelanta reclamantă neputând dovedi vreuna dintre situaţiile prev de art. 254 alin. 2 punctele 1 – 5 NCPCiv, pentru a i se încuviinţa proba cu martori la termenul de judecată din 29.11.2016.

Pe de altă parte tribunalul are în vedere că de vreme ce din probatoriul administrat în cauză, în speţă expertiza topografică, a rezultat că fundaţia de beton construită de pârât fără autorizaţie, nu ocupă teren proprietatea reclamantei, culpa procesuală a apelantei constă în declanşarea unui demers judiciar dovedit a fi nefondat.

În absenţa unui capăt de cerere distinct în grăniţuire nu are relevanţă împrejurarea că intimatul pârât a demolat fundaţia de beton în luna noiembrie 2016, respectiv după momentul introducerii cererii de chemare în judecată de reclamantă, respectiv la data de 01.09.2016.

Prin urmare în corect de prima instanţă a procedat la obligarea reclamantei la plata de cheltuieli de judecată către pârât, culpa sa procesuală constând în declanşarea unui demers judiciar dovedit a fi nefondat.

Faţă de cele ce preced şi în acord cu dispoziţiile art. 480 alin. 1 NCPCiv se va respinge ca nefondat apelul declarat şi întrucât criticile apelantei reclamante în raport cu sentinţa apelată s-au dovedit neîntemeiate, în conformitate cu art. 453 NCPCiv va fi obligată aceasta la plata sumei de 1000 lei către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Data publicarii pe portal: 05.10.2018

Domenii speta

Spete similare