Raporturi de muncă

Potrivit art.247 C.muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată  că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

Din analiza acestui text de lege rezultă că, angajatorul  în măsura în care constată săvârşirea unei abateri disciplinare, are doar dreptul nu şi obligaţia de a aplica sancţiunile prevăzute de art.248 C.muncii ( avertisment scris, retrogradarea din funcţie pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile, reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni, cu 5 -10%, reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni, cu 5-10 %, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, putând, în funcţie de circumstanţe, să aprecieze că o anumită conduită poate fi îndreptată şi în lipsa unei sancţiuni, prin simpla atenţionare a angajatului în sensul respectării dispoziţiilor legale.

Ca atare, înscrisul prin care salariatul a fost „atenţionat scris” nu poate fi considerat o decizie de sancţionare, cu atât mai mult cu cât excede prevederilor art.248 C.muncii şi nici nu figurează înscrisă ca o decizie de sancţionare în dosarul personal al salariatului.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 21.09.2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal a TMh la data de 01.08.2016, contestatorul PCA, în termen legal, a formulat contestaţie împotriva deciziei de aplicare a sancţiunii disciplinare " atenţionare scrisă", comunicată cu adresa nr.xxxx din 30.06.2016, sancţiunea fiind menţionată in cuprinsul acestui înscris solicitând anularea deciziei ( măsurii) de sancţionare şi obligarea angajatorului la plata cheltuielile de judecată.

În motivare a arătat că, managerul SJU DTS, doctor MMV, i-a adus la cunoştinţă faptul că sesizarea nr. xxxx/2016 a făcut obiectul analizei Consiliului de Etică al SJU, in conformitate cu prevederile art. 8 (1) din Ordinul MS nr. 145/2015, iar urmare acestei analize, concluziile Consiliului de Etică au fost in sensul că " fapta săvârşită de dr. PA poate fi sancţionată ca reprezentând abatere disciplinară, întrucât au fost încălcate normele legale cu privire la modul de completare a FOGC, respectiv obligativitatea procedurii de conciliere din cadrul corpului profesional in caz de divergentă profesională ".

A precizat că potrivit Ordinului MS 145/2015, managerul unităţii sanitare a dispus măsuri, in conformitate cu atribuţiile ce-i revin, iar raportat la speţa de faţă, după analizarea sesizării atât de Consiliul de Etică cât şi de către Comitetul Director, s-a stabilit luarea măsurii " atenţionării scrise ", pentru a se asigura de diminuarea riscului săvârşirii in viitor a unor fapte similare, cu menţionarea că această măsură nu reprezintă sancţiune conform Codului Muncii, finalitatea acesteia fiind aceea de a aduce la cunoştinţă informaţii utile in desfăşurarea activităţii profesionale .

A învederat că în opinia sa, măsura dispusă este o sancţiune disciplinară, prevăzută de dispoziţiile art. 264 alin. 1 Codul Muncii, deoarece prin acest text de lege, legiuitorul arată că una dintre sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară este „atenţionarea scrisă".

Cu toate că această sintagmă nu este întâlnită in legislaţia specifică acestui domeniu, consider că există similitudine între cele două noţiuni, cea de „atenţionare scrisă" folosită de angajator cu ocazia formulării adresei nr. xxxx/30.06.2016 şi cea de „avertisment scris", ambele noţiuni având sensul de sancţiune administrativă aplicată unui angajat pentru o abatere disciplinară şi prin care se atrage atenţia acestuia asupra consecinţelor negative ale faptei sale.

Aşadar, măsura dispusă, chiar dacă nu este materializată printr-o decizie a angajatorului, care să îndeplinească condiţiile de fond şi formă specifice unui act administrativ de sancţionare, reprezintă o sancţiune conform Codului Muncii, contrar celor precizate de managerul unităţii sanitare, fiind astfel considerată o abatere disciplinară de la îndatoririle de serviciu , sancţiune apreciată de pârât ca suficientă pentru îndreptarea conduitei salariatului, în raport şi de împrejurările în care a fost săvârşită această "presupusă" abatere disciplinară.

A învederat că fapta pentru care s-a aplicat sancţiunea disciplinară cu atenţionare scrisă există şi a fost săvârşită cu vinovăţie, aşa cum rezultă din înscrisurile pe care le deţine ori potrivit prevederilor art. 252 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisa in forma scrisa, in termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţa despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei, decizie care trebuie sa conţină in mod obligatoriu următoarele cerinţe: descrierea faptei care constituie abatere disciplinara; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de munca sau contractul colectiv de munca aplicabil care au fost încălcate de salariat:motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat in timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, in condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuata cercetarea;temeiul de drept in baza căruia sancţiunea disciplinara se aplica in termenul in care sancţiunea poate fi contestata.

Potrivit prevederilor legale, decizia de sancţionare se comunica salariatului in cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii si produce efecte de la data comunicării, iar dovada comunicării urmând a se face prin predarea personala către salariat(cu semnătura de primire) sau, daca angajatul refuza sa primească documentul, prin scrisoare recomandata, trimisa la domiciliul sau reşedinţa comunicata de acesta a menţionat că nici această dispoziţie imperativă nu a fost respectată, astfel că si din acest considerent instanţa trebuie să dispună nulitatea măsurii aplicată.

Pe  fondul presupusei fapte reţinute in sarcina sa, a precizat faptul că SJU DTS, în calitate de angajator, ca urmare a contractului individual de muncă in care profesez ca medic specialist neurochirurg, in secţia Chirurgie generală - Compartimentul Neurochirurgie, cu adresa nr.xxxx din 03.03.2016 însuşită prin semnătură de membrii Consiliului de Etică, au solicitat un punct de vedere referitor la mai multe aspecte in legătură cu atribuţiile mele de serviciu, făcând trimitere la un referat purtând nr. xxxx/08.02.2016.

Prin răspunsul formulat la data de 07.03.3016, a considerat că respectiva sesizare nu face obiectul analizei Consiliului de Etică conform Ordinului MS 145/2015, întrucât prevederile legale ( art. 8), sunt inaplicabile presupusei fapte pe care conducătorul instituţiei consideră că a săvârşit-o , arătând şi motivând in concret care sunt atribuţiile consiliului de etică şi ce tip de sesizări analizează .

Potrivit art. 13 alin.1 lit. f din Ordinul MS nr. 145/2015, a menţionat că, in urma analizei sesizării, consiliul de etică, prin vot secret, adoptă hotărâri sau emite avize de etică, care obligatoriu însoţesc şi trebuie să fie inserate in preambulul deciziei de sancţionare emisă.

A solicitat să se observe că in afară de adresa nr. xxxx/2016, i se aduc la cunoştinţă că împotriva sa s-a dispus măsura atenţionării scrise pentru presupusa abatere disciplinară întrucât nu i s-a mai comunicat nici un alt înscris şi nici nu s-a făcut vorbire despre hotărârea consiliului de etică sau procesul verbal al şedinţei in care a fost analizată sesizarea nr. xxx/2016.

Prin urmare, prin consemnările la care se face trimitere in sesizare nu s-a urmărit nici un moment să se aducă atingere imaginii şi prestigiului colegilor sau să se aducă critici cu privire la activitatea profesională a celorlalţi, aşa cum eronat s-a reţinut in concluziile Consiliului de Etică comunicate cu adresa nr. xxxx/30.06.2016.

Având in vedere toate aceste considerente, a solicitat admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată, iar pe fond să se dispună nulitatea măsurii disciplinare aplicate pentru inexistenta faptei sesizate, iar în care se apreciază că a săvârşit o abatere disciplinară să se constate nulitatea absolută a actului pentru nerespectarea cerinţelor prevăzute de art. 252 Codul Muncii.

În drept şi-a întemeiat contestaţia pe dispoziţiile Legii nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pe prevederile Legii contenciosului administrativ - Legea 554/2004, modificată, coroborate cu Ordinul 1782/2006, Ordinul MS nr. 145/2015, precum şi legislaţia specifică profesiei de medic.

 La data de 05.10.2016 a formulat întâmpinare intimatul SJU  DTS prin care a solicitat respingerea contestaţiei la decizia de sancţionare formulata, întrucât nu suntem in prezenta unei sancţiuni administrative aplicate sau a unei decizii emise.

A motivat că la stabilirea şi luării acestei masuri „ atenţionare scrisa,, pentru a asigura diminuarea riscului săvârşirii in viitor a unor fapte similare, cu menţiunea ca aceasta măsura nu reprezintă sancţiune conform dispoziţiilor Codului Muncii.

A arătat că în urmare acestei sesizării nr.xxx/2016, întocmita de dr. IR - medic şef secţie Chirurgie Generală - în calitate de preşedinte al Consiliului de Etica, ce a făcut obiectul analizei Consiliului de Etica a SJU DTS, în conformitate cu prevederile art.8 alin. 1 din Ordinul MS nr. 145/2015, s-a dispus emiterea unei comunicări „ atenţionare scrisa,, .

Ca urmare a analizei sesizării menţionate, atât de către Consiliul de Etica, cât si de Comitetul Director al S s-a stabilit „atenţionarea scrisa,, a contestatorului, pentru a se asigura de diminuarea riscului săvârşirii pe viitor a unor fapte similare.

 S-a menţionat, totodată, faptul că „atenţionarea scrisa,, aplicată nu reprezintă sancţiune conform Codului Muncii, finalitatea acesteia fiind aceea de a ne aduce la cunoştinţă informaţii utile in vederea desfăşurării activităţii profesionale.

 Mai mult, contestatorului i s-a atras atenţia, dar fără a fi sancţionat conform prevederilor Codului Muncii, asupra faptului ca prevederile Ordinului nr. 1782/2006, privind înregistrarea si raportarea statistica a pacienţilor, care reglementează modul de completare a FOCG- ce constituie document medico-legal, sunt obligatorii de respectat, iar încălcarea acestora ar putea fi sancţionată ca abatere disciplinara, ceea ce nu s-a întâmplat.

În baza adresei cu nr. xxxx/29.08.2016, contestatorului i s-a comunicat acest fapt, precizându-i-se că„ atenţionarea scrisa,, nu constituie o măsură administrativă sancţionatorie, nefiind concretizată printr-un act decizional intern, neîntrunind astfel condiţiile prevăzute de lege privind sancţiunea disciplinară sau a avertismentului scris la care face referire în prezenta contestaţie.

A învederat că în ceea ce priveşte nulitatea absolută a actului ce se învederează în cazul de faţă este prematură, neputând fi solicitată, întrucât nu se află în posesia unei sancţiuni administrative care să fi produs efecte, de la data comunicării sale.

A mai precizat că atenţionarea scrisă nu este asimilată avertismentului scris, chiar dacă în accepţiunea Codului muncii, avertismentul scris reprezintă cea mai uşoara sancţiune disciplinară pe care angajatorul o poate aplica salariatului care a săvârşit o abatere disciplinară.

Potrivit art. 247 din Codul muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de munca aplicabil, ordinele si dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Totodată a arătat că, sancţiunile constituie mijloace de constrângere prevăzute de lege în scopul apărării ordinii disciplinare, dezvoltării spiritului de răspundere pentru îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor de serviciu, respectării normelor de comportare şi prevenirii producerii unor acte de indiscipline, conducerea spitalului a considerat că nu este necesară aplicarea unei masuri administrative, iar finalitatea comunicării scrise fiind de a aduce la cunoştinţă în timp util informaţii privind desfăşurarea activităţii.

In concluzie, prin această hotărâre nu a fost luată vreuna din sancţiunile disciplinare reglementate de art.248 alin.(l)din Codul muncii , dispunându-se doar „atenţionarea scrisa " a contestatorului, „deoarece a încălcat normele de etică şi deontologie profesională".

A solicitat respingerea contestaţiei formulate, întrucât nu se poate constata nulitatea absolută a unui act, ce nu există.

Examinând excepţia necompetenţei materiale a Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, invocată din oficiu, instanţa prin Încheierea din şedinţa publică din 05.12.2016 a admis excepţia şi a declinat cauza în favoarea Secţiei de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a TMh.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că:

Adresa contestată, nr.xxx  emisă la data de 30.06.2016 de intimat nu este un act administrativ unilateral, cum greşit a apreciat contestatorul, indicând aplicabilitatea în speţă a  Legii nr.554/2004, ci este un act juridic care priveşte raporturile contractuale de muncă şi cu privire la care contestatorul a  invocat încălcarea dispoziţiilor art. 252 din Codul muncii.

Cauza dedusă judecăţii este în raport de aceste dispoziţii de competenta instanţei de jurisdicţia muncii, plenitudine de competenţă având Secţia de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale din cadrul TMh .

În urma declinării, cauza a fost înregistrată la data de 09.12.2016 pe rolul Secţiei Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a TMh sub nr. xxxxx/101/2016*.

TMh – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale prin sen.civ. nr.xx/19.01.2017, verificând din oficiu competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea  prezentei cauze,  a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea TD – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

Pentru a se pronunţa astfel, s-a  reţinut că potrivit art. 269 Codul Muncii judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori după caz sediul.

Aceste dispoziţii sunt completate de art. 210 din Legea 62/2011.

În temeiul dispoziţiei cuprinse în Codul Muncii, competenţa teritorială a instanţelor, este aceeaşi indiferent dacă reclamantul este angajat/ angajator.

Textul de lege are în vedere aşadar domiciliul stabil şi efectiv al contestatorului şi nu al mandatarului acestuia, situaţie în care s-a constatat că este competentă teritorial cu soluţionarea cererii instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul –respectiv TD.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul TD la data de 13.02.2017, sub nr. xxxx/101/2016*.

Prin  sen.civ.nr. xxxx/23.03.2017 TD – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a TD – Secţia Conflicte de muncă şi asigurări sociale, invocată din oficiu.

S-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul PCA şi pe intimatul SJU DTS în favoarea TMh - Secţia  Conflicte de muncă şi asigurări sociale.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă.

În temeiul art. 134 C.proc.civ. s-a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului CAC - Secţia I Civila în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:

În şedinţa publică din data de 23.0.32017, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, având în vedere prevederile legale în materie de competenţă  teritorială care reglementează conflictele de muncă, excepţie care a fost admisă din următoarele considerente:

Întrucât prin cererea de chemare în judecată contestatorul a solicitat, în principal, constatarea nulităţii /anularea unei decizii de sancţionare, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Ca dispoziţie specială, art. 269 alin. (1) C. muncii, stipulează în alin. (1) că: "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii" iar alin. (2) prevede că "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa".

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Potrivit  art. 216 din acelaşi act normativ "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele ale Codului de  procedură civilă".

Astfel, potrivit art. 116 din Noul  C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116  din Noul  Cod proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că , în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

În cauza de faţă, s-a constatat că, contestatorul a sesizat instanţa de la locul de muncă (locul de derulare a raporturilor de muncă cu intimatul), care se află în DTS, jud Mh. Reiese deci că, TMh este singura instanţă competentă în soluţionarea cauzei.

Instanţa a reţinut că, contestatorul, prin depunerea cererii de chemare în judecată la TM, a învestit în mod legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia.

Prin urmare, TMh nu a mai putut dispune, din oficiu, sau la cererea oricăreia dintre părţi, declinarea competenţei, declarându-se necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire al competenţei - respectiv al domiciliului  reclamantului.

Opţiunea contestatorului de a sesiza instanţa de la locul de muncă este în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale  incidente mai sus evocate, aceasta putând fi exercitată la momentul sesizării instanţei de judecată, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepţia necompetenţei teritoriale a TD – Secţia Conflicte de muncă şi asigurări sociale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea TMh - Secţia  Conflicte de muncă şi asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în temeiul art. 134 C.proc.civ. a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului CAC - Secţia I Civila în vederea soluţionării conflictului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul CAC sub nr. xxx/54/2017, care prin decizia nr. xxx/20.04.2017 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea TM –Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că

Potrivit art. 210 din Legea dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie  îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, legea specială reglementează o competenţă teritorială alternativă, reclamantul având posibilitatea de a sesiza, la alegere, fie instanţa competenta material de la domiciliul sau reşedinţa sa, fie pe cea de la locul său de muncă( sediul angajatorului, ca regulă).Alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit art. 116 Cod pr. civ. După ce a făcut această alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, deoarece instanţa pe care a sesizat-o este competentă să soluţioneze pricina, şi nici pârâtul, nici instanţa de judecată nu ar putea să solicite declinarea sau, după caz, dispunerea acestei măsuri din oficiu.

În speţă, s-a reţinut că, contestatorul a sesizat TMh în a cărui rază teritorială se află sediul angajatorului, care constituie şi locul său de muncă, astfel că, în raport de dispoziţiile legale mai susmenţionate, aceasta este instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze conflictul de muncă dedus judecăţii.

Cum hotărârea de declinare în favoarea Secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale, dispusă ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei funcţionale a Secţiei a II-a de Contencios Administrativ şi fiscal a TMhe, a fost dispusă în mod definitiv, aceasta este prima competentă alternativ instanţă sesizată de către reclamant, şi faţă de dispoziţiile legale mai sus menţionate, este competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze conflictul de muncă dedus judecăţii.

În urma stabilirii competenţei teritoriale de soluţionare, cauza a fost înregistrată la data de 08.05.2017, pe rolul TMh – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale sub nr. xxxx/101/2016*.

Prin încheierea din şedinţa publică din 25.05.2017, instanţa a dispus suspendarea cauzei în baza dispoziţiilor art.411 alin.1 pct.2 coroborat cu alin.2 C.proc.civ. pentru lipsa părţilor, cauza fiind repusă pe rol la data de 09.06.2017, la solicitarea contestatorului.

Contestatorul a depus la dosar în copie decizia nr.x/18.10.2016 şi plângerea nr. xx/01.02.2016 formulată către Colegiul Medicilor din România –FM.

La solicitarea instanţei, pârâtul SJU DTS prin adresa nr. xxx/18.09.2017 a arătat că, adresa nr.xxx/15.06.2016 contestată în cauză nu a fost înregistrată în dosarul profesional al contestatorului, întrucât nu a constituit o măsură administrativă de sancţionare.

Contestatorul a formulat şi depus note de şedinţă.

 Analizând acţiunea în raport de actele dosarului, şi de dispoziţiile legale incidente în materie , Tribunalul  constată şi reţine următoarele:

 Consiliul de Etică al SJU DTS, întrunit la data de 07.03.2016 a analizat sesizarea făcută de doctor IR nr.xxx/2016 priind consemnările doctorului PC în FOCG a pacientei VR, din data de 12.12.2015.

A fost reclamat faptul că în data respectivă, doctor P medic de gardă pe linia 2 chirurgie generală după ce a consultat pacienta a solicitat transfer la SCC, în vederea efectuării CT.

Pacienta a fost adusă în data de 11.12.2015 la UPU, având politraumatism prin accident rutier, a fost consultată în UPU ocazie cu care s-a solicitat examen radiologic  şi în timpul examenului radiologic pacienta a suferit un stop cardio-respirator, fiind resuscitată şi internată pentru stabilizare în secţia ATI – Chirurgie generală.

Datorită stării grave în care se afla pacienta nu a putut fi trimisă la SCC pentru efectuarea unui CT.

Medicul specialist neurolog de gardă pentru secţia Chirurgie, după ce a consultat pacienta a consemnat în FOCG în partea „ Foaie de observaţie şi tratament” că „ se temporizează nejustificat de către medicul responsabil de caz adresarea pacientei pentru efectuarea explorării CT Cranio - Cerebral, dat fiind imposibilitatea acestei investigaţii la SJU DTS.

Consiliul de Etică a concluzionat că prin fapta sa doctor P a încălcat prevederile Ordinului 1782/2006, privind modul de întocmire a FOCG cât şi principiile morale, etice şi deontologice, faptă ce poate fi sancţionată ca batere disciplinară, întrucât au fost încălcate normele legale cu privire la modul de completare a FOCG, respectiv obligativitatea procedurii de conciliere din cadrul corpului profesional în caz de divergenţă profesională.

Prin cererea înregistrată la SJ sub nr.xxxx/31.03.2016 reclamantul a solicitat comunicarea „răspunsului Consiliului de Etică la întâmpinarea formulată ca urmare a sesizării nr.xxxx/08.02.2016, comunicare prin care se solicita încetarea procedurii de analiză a sesizării, deoarece nu face obiectul activităţii Consiliului de Etică.

SJU a comunicat reclamantului, prin adresa nr.xxxx/30.06.2016 faptul că sesizarea nr.xxxxx/2016 a făcut analiza Consiliului de Etică al Spitalului în conformitate cu art.8 (1) din Ordinul MS 145/2015.

Au fost precizate atribuţiile Consiliului de Etică şi concluziile acestuia.

S-a precizat că în urma analizei sesizării atât de Consiliul de Etică cât şi de Comitetul Director al Spitalului s-a stabilit „atenţionarea scrisă” a reclamantului pentru a se asigura diminuarea riscului săvârşirii în viitor a unor fapte similare.

S-a făcut şi menţiunea că „atenţionarea scrisă” nu reprezintă sancţiune conform Codului Muncii.

Prin acţiunea de faţă reclamantul a solicitat constatarea nulităţii măsurii de sancţionare dispusă prin adresa nr.xxxx/30.06.2016 având în vedere dispoziţiile art. 252 Codul Muncii sau anularea acesteia deoarece nu au fost încălcate prevederile Ordinului 1782/2006 privind înregistrarea şi raportarea statistică a pacienţilor care primesc servicii medicale în regim de spitalizare continuă şi spitalizare la zi.

Instanţa constată că adresa nr.xxxx/30.06.2016 nu reprezintă o decizie de sancţionare emisă de angajator.

Potrivit art. 274 Codul Muncii angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor de câte ori se constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune/inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat prin care acesta a încălcat normele legale din regulamentul de ordine interioară, contract individual de muncă sau contract colectiv de muncă, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Ori din cuprinsul comunicării nu rezultă că angajatorul a constatat că reclamantul a săvârşit o abatere disciplinară, ci doar a comunicat acestuia concluziile Consiliului de Etică al Spitalului, în conformitate cu art. 13 din Ordinul 145/2015.

Consiliul de Etică a concluzionat că fapta reclamantului reprezintă o abatere disciplinară însă, angajatorul, constatând modul de completare de către reclamant a FOCG şi pentru a evita în viitor fapte similare l-a atenţionat scris pe reclamant în legătură cu aceste aspecte.

Sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate de angajator când constată săvârşirea unei abateri de către salariat sunt prevăzute de art. 248 Codul Muncii respectiv: avertismentul scris;  retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile; reducerea salariului de bază pe o durată de 1 - 3 luni cu 5 - 10%; reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1 - 3 luni cu 5 - 10%;  desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Ori atenţionarea scrisă nu figurează printre sancţiunile enumerate mai sus şi nici nu este prevăzută în statutul profesional al cadrelor medicale.

Ca atare nu poate fi asimilată acestora atenţionarea scrisă ca fiind un avertisment.

Pentru a se respecta prevederile legale asupra modului de întocmire şi completare a FOCG şi pentru a se evita existenţa pe viitor a unor nereguli s-a hotărât atenţionarea scrisă a reclamantului asupra modului de întocmire şi completare a FOCG, care de altfel nu s-a finalizat în nici un fel.

Mai mult în dosarul personal al reclamantului nu figurează înscrisă adresa contestată ca o decizie de sancţionare şi nici atenţionarea scrisă ca o sancţiune disciplinară.

Cum adresa nr. xxxx/30.06.2016 nu reprezintă o decizie de sancţionare nu se impune analizarea dispoziţiilor art. 252 Codul Muncii referitoare la forma şi cuprinsul deciziei de sancţionare.

 De asemenea cum nici „atenţionarea scrisă” nu reprezintă o sancţiune disciplinară nu se impune analizarea temeinicei şi legalităţii măsurii sancţionatorii aplicate de pârât.

Pentru aceste considerente, contestaţia urmează a fi respinsă .

Această sentinţă a rămas definitivă ca urmare a  respingerii apelului formulat de  contestator ca nefondat prin Decizia nr. 53/09.01.2018  pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

Domenii speta

Spete similare