Clauze abuzive. Lipsa motivării hotărârii. Greşita interpretare a legii

Instanţa de fond, cu o motivarea superficială  a admis acţiunea, fără să expună situaţia de fapt reţinută, motivele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtului şi, într-o singură frază, a reţinut :” Caracterul abuziv al daunelor enumerate în petitul cererii a fost demonstrat în cuprinsul cererii introductive, astfel că în conformitate cu art. 4 alin. 1 din L. 193/2000 a fost demonstrat caracterul nenegociat al acestor clauze, clauze ce au produs dezechilibru semnificativ la care au fost supuşi reclamanţii.”

Deşi prima instanţă a soluţionat în fond cauza, motivarea este una lacunară, imprecisă  şi incorectă .

Prin acţiunea civilă formulată şi înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanţii 1. B H C, 2. C A L, 3. D P şi  J G M, 4. D G M, 5. E I A, 6. J A L, 7. K V şi K S G, 8. L M  şi L C F, 9. M G, 10. S C A şi S C N, în contradictoriu cu pârâţii O B R S.A., O F S BV şi O B N, prin  mandatar  O B R S.A. au solicitat :

1 . să se constate ca fiind abuzivă şi nulă de drept clauza contractuală privind suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutaţi, respectiv:

• Pentru reclamantul de rând 1 B H  CN - clauza 9.4 şi clauzele 910.2 şi 10.3 din Contractul de credit nr. C2202/3500/6361 din data de 26.09.2007;

• Pentru reclamantul de rând 2 C A L, - clauza 9.2 şi clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C2204/1000/11260 din data de 07.07.2008;

• Pentru reclamanţii de rând 3 D P şi J G M, - clauza 11.1 şi 11.3 din Contractul de credit nr. C2204/3500/1813 din data de 04.08.2006;

• Pentru reclamantul de rând 4 D G M, - clauza 9.4 şi clauzele 10.2 şi 10.3 din Contractul de credit nr. C2202/3500/3549 din data de 28.09.2006;

• Pentru reclamantul de rând 5 E I A, - clauza 9.4 şi clauzele 10.2 şi 10.3 din Contractul de credit nr. C2202/3500/5327 din data de 23.04.2007;

• Pentru reclamantul de rând 6 J A L - clauza 9.2 şi clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C2204/3500/7858 din data de 27.02.2008;

• Pentru reclamanţii de rând 7 K V şi K S G - clauza 9.2 şi clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C2204/3500/7812 din data de 21.02.2008;

• Pentru reclamanţii de rând 8 L M şi L C F, - clauza 9.4 şi clauzele 10.2 şi 10.3 din Contractul de credit nr. C2202/3500/3191 din data de 24.08.2006;

• Pentru reclamantul de rând 9 M G, - clauza 12.2 şi clauza 12.4 din Contractul de credit nr. C2204/3500/5209 din data de 13.09.2007;

• Pentru reclamanţii de rând 10 S C A şi S C N, - clauza 9.4 şi clauzele 10.2 şi 10.3 din Contractul de credit nr. C2202/3500/4401 din data de 19.01.2007;

2. să  se dispună restabilirea echilibrului contractual prin obligarea pârâtelor, în calitate de împrumutatori, la calcularea şi încasarea ratelor, dobânzilor şi comisioanelor aferente creditelor, la nivelul cursului de schimb valutar CHF /LEU anunţat de BNR pentru data semnării fiecarui contract de împrumut, atât retroactiv, de la data plăţii primei rate, dobânzi sau comision, cât şi în continuare pana la achitarea integrală a creditului.

3. să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanti a sumelor încasate suplimentar reprezentând diferenţe de curs valutar suportate de către împrumutaţi, plus dobânda legală aferentă, calculată de la data perceperii sumelor în plus şi până la plata efectivă şi integrală a debitului

4. Cu obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 8705/07.12.2015 pronunţată de Judecătoria Baia Mare s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi în consecinţă s-a constatat ca fiind abuzive şi nule de drept clauzele contractuale privind suportarea riscului voluntar exclusiv de către împrumutaţi, după cum urmează:

- pentru reclamantul de rând 1 B H C, clauza 9.4 şi clauzele 10.30 din Contractul de credit nr. C 2202/3500/6361 din data de 26.09.2007;

 - pentru reclamantul de rând 2 C A L, clauza 9.2 şi clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C 2204/1000/11260 din data de 07.07.2008;

 - pentru reclamantul de rând 3 D P şi J G M, clauza 11.1 şi 11.3 din Contractul de credit C 2204/3500/1813 din data de 04.08.2006;

- pentru reclamantul de rând 4 D G M, clauza nr. 9.4 şi clauzele 10.2 şi 10.3 din Contractul de credit nr. C 2202/3500/3549 din data de 28.09.2006;

- pentru reclamantul de rând 5 E I A,clauza nr. 9.4 şi clauzele 10.2 şi 10.3 din Contractul de credit nr. C 2202/3500/5327 din data de 23.04.2007;

- pentru reclamantul de rând 6 J A L ,clauza nr. 9.2 şi clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C 2204/3500/7858 din data de 27.02.2008;

- pentru reclamantul de rând 7, K V şi K S G clauza nr. 9.2 şi clauza 9.4 din Contractul de credit nr. C 2204/3500/7812 din data de 21.02.2008;

- pentru reclamantul de rând 8, L M A, L C F clauza 9.4 şi clauzele 10.2 şi 10.3 din Contractul de credit nr. C 2202/3500/3191 din data de 24.08.2006;

- pentru reclamantul de rând 9 M G clauza 12.2 şi clauza 12.4 din Contractul de credit nr. C 2204/3500/5209 din data de 13.09.2007;

- pentru reclamantul de rând 10, S C A, S C N,clauza 9.4 şi clauzele 10.2 şi 10.3 din Contractul de credit nr. C 2202/3500/4401 din data de 19.01.2007.2007;

Totodată s-a dispus restabilirea echilibrului contractual prin obligarea pârâtelor în calitate de împrumutători, la calcularea şi încasarea ratelor, dobânzilor şi comisioanelor aferente creditelor, la nivelul cursului de schimb valutar CHF/Leu anunţat de BNR pentru data semnării fiecărui contract de împrumut, retroactiv de la data plăţii primei rate, dobânzi comision, şi în continuare până la achitarea integrală a creditului.

Au fost obligate pârâtele să plătească în solidar reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 8680 lei.

Pentru a dispune astfel prima instanţă a reţinut că obiectul principal al prezentei acţiuni se rezumă la constatarea clauzelor abuzive impuse de către operatorii economici, în speţă banca pârâtă, consumatorului.

Solicitarea reclamanţilor referitoare la valuta creditului nu a fost formulată în sensul convertirii monedei creditului din CHF în RON, ci în sensul readucerii cursului de schimb valutar CHF/RON la nivelul înregistrat de reclamanţi la data semnării contractului de credit.

Caracterul abuziv al daunelor enumerate în petitul cererii a fost demonstrat în cuprinsul cererii introductive, astfel că în conformitate cu art. 4 alin. 1 din L. 193/2000 a fost demonstrat caracterul nenegociat al acestor clauze, clauze ce au produs dezechilibru semnificativ la care au fost supuşi reclamanţii.

Astfel , judecătoria a apreciat că se impune înlăturarea clauzelor abuzive enumerate în prezenta cauză, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, apelanta O B R S.A., solicitând  modificarea în totalitate a aceastei sentinţe, în sensul respingerii cererii formulată de către intimaţii –reclamanţi.

Solicită instanţei să ia act de faptul ca o parte dintre reclamanţi au acceptat oferta propusă de apelantă şi au renunţat la litigiu.

Soluţia instanţei de fond de convertire în RON a contractului de credit la cursul CHF/RON  de la data acordării creditelor încalcă în mod vădit voinţa părţilor

Precizează faptul ca aceste contracte au fost semnate la solicitarea expresa a clientilor in franci elvetieni. părţile au semnat pe fiecare pagină scadentarul care cuprinde sumele în CHF conform înţelegerii .

Reclamanţii au fost informaţi în mod concret si precis asupra condiţiilor si caracteristicilor esenţiale ale produselor si serviciilor oferite si în cunoştinţă de cauză au semnat contractele de credit. Astfel, contractele au fost semnate prin acord, devenind incidente prevederile art. 969 Cod Civil.

Contractele au fost încheiate la solicitarea expresă a reclamanţilor în CHF (franci elveţieni). Astfel, reclamanţii şi-au asumat riscul valutar încă de la momentul încheierii contractelor de credit. Clienţii au ales s contracteze un împrumut într-o valută în care nu realizează veniturile, însă la momentul contractării a fost avantajos datorită nivelului de dobândă si al costurilor adiacente. In consecinţă, opţiunea clientului de a contracta un credit într-o altă valută decât cea în care îşi realizează veniturile implică o analiză preliminară acordarii creditului, fiind conştient de faptul că va trebui să suporte riscul valutar, si implicit variaţia cursului de schimb, fapt însuşit prin însăşi semnarea contractului de credit.

Decizia clientului a venit ca urmare a posibilităţii contractării creditului într-un cuantum mai mare decât în cazul unui credit acordat de exemplu în lei, astfel încât acesta corespundea nevoilor sale la momentul contractării. Este evident faptul ca, odată cu contractarea creditului, clientul era conştient că orice profit presupune un risc, în cazul de faţă fiind pe deplin aplicabilă aceasta teorie: un credit în cuantum mai mare dar grevat de riscul ce deriva din fluxul cursului de schimb al valutei. Deşi Banca a încasat ratele în valuta creditului la momentul scadenţelor lunare, aceasta nu a putut folosi sumele de bani decât raportare la valoarea valutei la acel moment.

Arată că nu a impus niciun curs de schimb reclamantului. Acesta, la data scadentă a ratei lunare, ERA OBLIGAT să depună suma datorata în franci elveţieni (CHF), deoarece suma împrumutata a fost tot în franci elveţieni (CHF) si conform înţelegerii părţilor rambursarea se făcea în aceeaşi monedă. Doar în cazul în care acesta nu depunea suma datorata în CHF, apelanta avea dreptul să efectueze schimbul valutar, sub condiţia ca rata lunara să fie scadentă.

Prin urmare, efectuarea schimbului valutar se efectua exclusiv in functie de vointa reclamantului. dac acesta depunea suma datorată în chf -nu se efectua automat niciun schimb valutar . in cazul în care acesta opta pentru depunerea sumei de bani datorate în altă monedă, acesta solicita in mod expres efectuarea schimbului valutar, fie prin intermediul formularelor de schimb valutar prezente la orice ghişeu al bancii, fie conform art. 12 din contract.

Subliniază ca reclamantul avea posibilitatea sa efectueze schimbul valutar la orice alta banca sau casa de schimb valutar si sa depuna datorata direct in chf, obligat/a contractuala a acestuia fiind de a rambursa lunar ratele aferente creditului acordat si pus la dispozita lui in moneda solicitata prin cererea de credit.

In conformitate cu art. 2-4 ale Regulamentului 3/2007, astfel cum era acesta in vigoare la momentul semnarii contractului de credit cu reclamantul, precizează că, la data acordarii creditului avea în portofoliul de produse atât produse de creditare în leu, cât si produse de creditare si în alte valute (Euro, CHF, USD), astfel încat contractarea creditului în alta monedă decât leu a ţinut exclusiv de opţiunea reclamantului.

Nu a impus prin niciuna dintre clauzele contractului practicarea unui anumit curs de schimb valutar la data plăţii ratelor de credit. La momentul încheierii contractului nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF - leu, pentru a putea fi imputata apelantei o lipsă de informare a consumatorilor cu privire la riscurile monedei creditului.

Astfel, creditul acordat a fost solicitat de reclamant in CHF, a fost acordat si pus la dispozitie in valuta CHF, ratele se ramburseaza la scadente in CHF, din contul curent deschis in CHF, iar in contractul de credit nu este prevazut un curs de schimb ci, partile de comun acord au convenit faptul ca, numai in cazul in care Clientul nu efectueaza voluntar operntiunile de alimentare cu CHF a contului sau curent si numai sub rezerva ca în alte conturi ale Clientului să se gaseasca disponibil iar ratele lunare să fie scadente, apelanta în temeiul mandatului debitare automata a conturilor sale si, respectiv, de efectuare operaţiuni de schimb valutar va utiliza cursul de schimb OTP Bank Remania SA.

Rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elveţieni - CHF) nu este nelegala/abuzivă, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o conşecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că, dacă ai primit 1 CHF. atunci legal trebuie sa rambursezi tot  CHF, indiferent de fluctuaţiile cursului de schhnb CHF/RON dintre momentul acordării şi cel al rambursării împrumutului. Cu alte cuvinte, debitorul trebuie să restituie băncii creditul în valuta (ca monedă) şi în cuantumul (ca sumă) în care acesta a fost tras. Nu este vorba, deci, despre un comportament ilicit al băncii, ci doar de aplicarea unei norme legale.

Afirmaţia că OTP Bank România S.A. ar fi ştiut la momentul acordării creditului în litigiu despre dublarea viitoare a cursului de schimb RON/CHF este absurdă şi lipsită de orice fundament probatoriu.

În cererea de chemare în judecată se trece sub tăcere contextul internaţional mult mai larg ce a generat modificarea cursului de schimb de care se prevalează reclamantul si instanta de fond. Acesta nu a fost un fenomen local provocat în mod voit de o bancă anume de pe piaţa românească, ci un fenomen obiectiv ce s-a manifestat la nivel global, în contextul crizei financiare europene. Elemente precum pachetul de bailout iniţiat de guvernul american ca urmare a insolvenţei Fannie Mae, Freddie Mac şi Lehman Brothers (octombrie 2008), primul pachet de bailout în valoare de 11O miliarde EUR ce a fost acordat Greciei de către ţările zonei Euro şi FMI în mai 2010, specificul economiei Elveţiei, mai puţin afectată de evoluţiile internaţionale, au condus în timp în primul rând la o devalorizare treptată a monedei Euro în raport de CHF (şi nu o prăbuşire de curs), tendinţă urmată şi de celelalte monede din Europa, incluzând leul românesc.

Acesta este contextul în care s-a petrecut creşterea cursului CHF, context european, chiar global, mult mai larg decât cel sugerat de reclamant. Acesta este şi contextul în care instituţiile europene au luat măsuri (ulterioare momentului în care împrumuturile care fac obiectul acestui litigiu au fost acordate) pentru diminuarea efectelor crizei financiare, incluzând înfiinţarea unui Comitet European pentru Risc Sistemic, în baza Regulamentului (UE) nr. 1092/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din data de 24 noiembrie 2010.

Că modificarea cursului de schimb CHF nu este rezultatul acţiunii vreunei bănci din România o dovedeşte şi faptul că remediile s-au adoptat tot la nivel internaţional. În acest sens, Banca Naţională a Elveţiei a luat decizia fermă de a nu a mai tolera un curs de schimb EUR/CHF sub cursul minim de 1 EUR= 1.20 CHF. Această decizie fost prezentată într-un comunicat de presă din 6 septembrie 2011, banca centrală declarând că este gata să aplice acest curs cu cea mai mare determinare şi că este pregătită să cumpere monedă străină în cantităţi nelimitate.

De asemenea, Banca Naţională a Elveţiei a declarat că pe termen lung şi acest curs minim de 1.20 CHF pentru I EUR va trebui să scadă cu timpul, banca centrală urmând să ia şi alte măsuri dacă va fi necesar. Ca o consecinţă a acestei măsuri: la data de 5 septembrie 2011, cursul BNR CHF/RON era 3,8133, iar Ia data de 6 septembrie cursul a fost de 3,5344. La data de 7 iulie 2014 cursul este de 3,6085. Din acest moment  (septembrie 2011) până în prezent, cotaţia Băncii Naţionale a României în privinţa CHF a urmat constant cotaţia Euro, fără diferenţe majore.

Riscul valutar este un element inerent Într-un contract de credit luat în monedă străină, după cum riscul inflaţiei este de esenţa unui credit luat în moneda naţională. Riscul valutar este un element general cunoscut consumatorului, fiind de notorietate pentru oricine că diferenţele de curs valutar influenţează costurile de zi cu zi, în general preţul multor produse vândute în România fiind stabilit în euro şi plătit în lei (telefon, servicii de turism, autoturisme, servicii de transport aerian, etc.).

În ceea ce priveşte împrumutul, după cum s-a arătat în literatura de specialitate împrumutatul este obligat să restituie lucrurile împrumutate chiar dacă această obligaţie nu arfi prevăzută în înscrisul constata/or al contractului, deoarece ea trebuie să fie înţeleasă ca o consecinţă firească, o dată ce se dovedeşte că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut."

Faţă de principiile autonomiei de voinţă şi forţei obligatorii a contractului, o astfel de cerere apare ca inadmisibilă, reclamantul neputând solicita şi obţine concursul forţei coercitive a instanţei pentru revizuirea preţului contractului. Intervenţia instanţei în mecanismul contractual şi modificarea unui element esenţial al acestuia, mai precis a preţului contractului, înfrânge forţa juridică obligatorie a convenţiilor legal încheiate.

Nu este vorba de nici o rea-credinţă din partea unei bănci în a pretinde ca împrumutatul să restituie exact capitalul împrumutat în moneda în care s-a acordat împrumutul. După cum am arătat, legea însăşi (art.1578 din Vechiul Cod Civil) îndreptăţeşte creditorul să primească exact ce şi cât a dat cu împrumut. Consumatorul de atunci, ca şi cel de acum avea posibilitatea de a se informa cu uşurinţă (e.g. de pe internet), fără a avea nevoie de cunoştinţe de specialitate în legătură cu toate aspectele pe care le implica luarea unui credit în CHF pe termen lung.

Invocă practica ÎCCJ, arătând că atât vechiul Cod Civil (art. 1.578), cât şi Noul Cod civil (art. 2.164), consacră în materia Împrumutului bănesc principiul nominalismului monetar. Nu există "o dispoziţie de drept naţional" care să permită schimbarea monedei în care s-a contractat un împrumut şi/sau îngheţarea cursului de schimb al monedei substituite la data contractării creditului, astfel că instanţa naţională nu poate completa/modifica contractul de credit încălcând caracterul negociat al acestuia si înfrângând voinţa părţilor.

Instanţa de fond, în momentul în care a ales să justifice decizia luată de a converti creditul în moneda naţionala la cursul de la data acordării, s-a aflat într-o evidentă eroare de interpretare a Directivei 2014/17/UE, neluând în considerare prevederile art. 23 alin. 3.Mai mult decât atât, forul european a ţinut expres sa reglementeze în mod clar faptul ca măsurile cuprinse în cadrul Directivei 2014/17/UE se pot aplica numai pentru viitor-art. 23 alin. 5 .

Astfel, având în vedere toate argumentele menţionate in cuprinsul prezentului apel, soluţia primei instanţe încălcă principiul libertăţii contractuale, principiul forţei obligatorii a contractului, neavând la baza voinţa reală a părţilor de la momentul încheierii contractului, principiul nominalismului consacrat prin prevederile Codului Civil, legislaţia naţionala cât si cea europeana, oferind interpretări vădit eronate ale actelor normative aplicabile în speţă de faţă.

Intimaţii, prin întâmpinare, solicită respingerea apelului.

Arată ca reclamanţii B H C, C A L si M G sunt singurii care au renunţat la judecată, sens în care formulează întâmpinarea în numele celorlalţi reclamanţi.

În primul rând, arată că prima instanţă nu a convertit creditele, ci a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar sens în care a dispus înlăturarea obligaţiei reclamanţilor de a suporta acest risc pe întreaga perioada de derulare a contractului.

În al doilea rând, luarea unui credit în CHF nu a fost nici solicitarea lor expresa (aşa cum arata apelanta) si nici voinţa lor. Din contra, banca a uzat de o publicitate înşelătoare prezentând produsul CHF ca cea mai buna variantă de creditare, minţind consumatorul ca este o moneda stabilă si precizând că nu se încadrează pentru un credit în LEI sau Euro.

Apelanta avea obligaţia de a informa în mod corect si complet consumatorii cu privire la clauzele contractuale, în conformitate cu prevederile Legii 296/2004. Or, apelanta nu a facut dovada unei asemenea informări, după cum nu a făcut dovada vreunei informări. Motivul fiind simplu, nu a procedat la informarea consumatorilor!

Nu reclamanţii sunt ţinuţi de proba îndeplinirii obligaţiei de informare, ci pârâta apelanta este cea obligată la a dovedi ce informaţii a oferit consumatorilor la data contractării creditului.

Referitor la practicile comerciale abuzive şi publicitatea înşelătoare demarate de către pârâtă:

Apoi, cu privire la imposibilitatea instituţiei de credit de previziune asupra escaladării cursului de schimb valutar, arată că din moment ce discutăm despre un specialist în domeniu, care dispune de resursele necesare pentru a proceda la analize elaborate a evoluţiei pieţei şi care de altfel are acces la diverse surse din domeniul bancar, previziunea nu era imposibilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât cursul de schimb al francului elveţian a început să crească la scurt timp după acordare creditului, şi nicidecum după o perioadă de 10-15 ani, perioada în raport de care o previziune a creşterii ar fi fost într-adevăr mai dificil de realizat.

Pentru aceasta, depune două surse care contrazic concluziile primei instanţe:

În Buletinul Trimestrial publicat de către Banca Naţională a Elveţiei în septembrie 2007, există formulate avertismente cu privire la probabilitatea crescută de apreciere a francului elevţian în pieţele emergente şi în cazuri de criză financiară şi economică; şi Raportul asupra stabilităţii financiare publicat în iunie 2008 de către BNR .

Pe cale de consecinţă având în vedere neîndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, cât şi publicitatea înşelătoare la care a procedat aceasta, se poate susţine fără a greşi că împrumutaţii nu şi-au manifestat consimţământul în cunoştinţă de cauză, motiv pentru care caracterul abuziv al clauzei trebuie analizat în acest context al unui consumator dezinformat.

O B R SA nu a acordat efectiv suma în franci elveţieni, ci a remis Euro sau Lei. Cu privire la starea de drept, principiului nominalismului nu i se poate acorda o valenţă superioară celorlalte principii fundamentale ale dreptului civil roman, care fundamentează solicitarea noastra de restabilire a echilibrului contractual, precum cele ale bunei-credinţe, lipsa cauzei sau îmbogăţirea fără justă cauză, reunite în aşa-numita teorie a impreviziunii.

Faptul că această teorie a fost consacrată doar prin Noul Cod Civil nu echivalează cu inaplicabilitatea sa a priori în contractele încheiate anterior, această instituţie fiind recunoscută de către doctrină şi jurisprudenţă şi stând la baza noii reglementări.

Astfel, teoria restabilirii echilibrului contractual se regăseşte în aproape toate sistemele de drept european, dovedindu-se un instrument eficace care asigură onorarea contractelor în timp şi protejarea acestora de perturbări izvorâte pe fondul unor circumstanţe care nu au putut fi avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului.

Aşadar, temeiul de drept aplicabil în speţă este art. 970 Cod civil 1865, conform căruia "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă; ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligaţiunii după natura sa".

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă, Curtea Supremă de Justiţie, într-o speţă devenită deja celebră, decizia 21/1994, statuând că în baza dispozitiile art. 970 C. civ., în cazul în care dacă obligaţia unei părţi devine mult mai oneroasă faţă de momentul în care şi-a asumat-o, instanţa de judecată este datoare a interveni. Din această perspectivă, riscul contractual şi impreviziunea trebuie analizate prin raportarea la principiile generale ale obligaţiilor în dreptul civil românesc, art 970 Cod Civil reprezentând chintesenţa acestora.

După cum a arătat, demersul judiciar este justificat de modul în care, pe parcursul desfăşurării contractului, ca urmare a modificării condiţiilor care au stat la baza formării voinţei contractuale, echilibrul contract a fost stricat.

În opinia sa, de esenţa teoriei impreviziunii ca justificare a intervenţiei judiciare pentru restabilirea  echilibrului contractual, ţin următoarele condiţii a căror îndeplinire judecătorul este chemat a o stabili: - o modificare substanţială a condiţiilor existente la data formării voinţei contractuale; - modificare să fi intervenit ulterior încheierii contractului; - modificarea să fie cauzată de cauze care nu au putut fi prevăzute de către partea care o invocă la momentul semnării contractului; - scopul intervenţiei judiciare să fie restabilirea echivalenţei prestaţiilor.

În cazul de faţă, modificarea condiţiilor existente la data semnării contractului rezidă în creşterea semnificativă a cursului de schimb a monedei CHF faţă de moneda în care consumatorii îşi câştigau venituri, respectiv moneda naţională a României. Starea de fapt nu mai necesită probaţiune, fiind îndeobşte cunoscută, diferenţele de curs valutar atrăgând în sarcina consumatorilor obligaţii de plată până la de 3 ori mai mari decât cele asumate iniţial.

momentul intervenirii modificărilor condiţiilor şi cel al stricării echilibrului contractual este desigur ulterior semnării contractului, situându-se în timp la ani distanţă şi accentuându-se o dată cu trecerea timpului.

Consimţământul consumatorilor a fost dat în vederea realităţii de la acel moment, fiind convinşi de către reprezentanţii băncii (specialiştii) că starea de fapt de atunci va persista pe durata de executare a contractului. Creşterea excesiva a CHF constituie un eveniment imprevizibil. viitor si incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorului deoarece acesta nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar care sa îi permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului, respectiv sa duca la concluzia ca asumarea riscului valutar a fost făcută în cunoştinţă de cauza.  În cazul de faţă, creşterea cursului de schimb a adus în mod evident o îmbogăţire nejustificată Băncii, în condiţiile în care, prin probatoriul administrat s-a demonstrat faptul că aceasta nu a accesat credite în CHF, ci în alte monede, de regulă în EUR, majoritatea de la societăţi din grup, ceea ce confirmă concluzia conform căreia toate diferenţele de curs valutar se constituie drept venituri suplimentare, nejustificate ale Băncii.

În susţinerea teoriei impreviziunii ca temei de restabilire a echilibrului contractual pe cale judiciară vin şi alte principii fundamentale ale dreptului contractual român. Ne referim în acest context, cu prioritate la solidarismul contractual, principiu care subliniază interdependenta obligaţiilor părţilor in cadrul contractelor sinalagmatice.

În scopul realizării unei concilieri reale a intereselor părţilor este necesar să se recurgă la două principii fundamentale ale dreptului contractual roman, care joacă un rol director şi unul corector al conţinutului contractului: principiul proporţionalităţii şi principiul coerenţei. Principiul proporţionalităţii are valoarea unei reguli generale de echilibru între sarcinile şi avantajele care rezultă din contract pe seama şi respectiv în favoarea părţilor contractante. Principiul coerenţei semnifică faptul că diferitele clauze care alcătuiesc conţinutul contractului, trebuie să se prezinte într-o armonie logică, fără nicio contradicţie. Acest principiu este un instrument în serviciul justei repartizări a sarcinilor şi profiturilor între părţile contractante, altfel spus, un mijloc de asigurare a echilibrului contractual.

Reiterează faptul că în speţă se încalcă dispoziţiile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi si consumatori, ale Legii 150 din 2008 privind publicitatea înşelătoare si publicitatea comparativa coroborata cu Legea nr.148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea, Directiva 93/13/CEE a Consiliului European, precum si principii generale de drept consacrate de Codul Civil.

Contrar celor arătate de către apelant, în materia contractelor de consum, legiuitorul naţional si cel european au prevăzut posibilitatea instanţelor de judecată de a modifica sau anula clauzele unui contract în masura în care acestea sunt abuzive, urmărindu-se pe aceasta cale atenuarea principiului pacta sunt servanda.

Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot parcursul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.

Reaua credinţă manifestată de către bancă la data semnării contractelor se prefigurează şi prin amplul plan pus în aplicare de către aceasta în ceea ce priveşte captarea clienţilor către acest specific de servicii. După cum a arătat, banca a inoculat clienţilor săi o percepţie eronată cu privire la competitivitatea economică inegalabilă a acestui tip de produs, determinând prin metode comerciale abuzive o contractare masivă a acestor împrumuturi. Angajaţii băncii (ofiţerii de credite) erau bonificaţi în funcţie de numărul şi valoarea creditelor acordate, beneficiind de training-url de vânzări şi având targete impuse; riscul neatingerii acestor targete şi, implicit, riscul diminuării veniturilor şi chiar al pierderii locului de muncă, i-a determinat pe angajaţii băncii să încurajeze consumatorii în contractarea acestui tip de credite, cu ignorarea riscurilor asupra cărora aceştia ar fi trebui informaţi.

În lumina tuturor celor arătate, apreciază ca devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art.6 din Legea nr.193/2000 şi anume: "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă, după eliminarea acestora, mai poate continua".

 Legea nr.193/2000 are ca finalitate protecţia consumatorului, care este prezumat a se afla într-o poziţie defavorabila în momentul încheierii unui contract.

Consideră că sunt întrunite toate condiţiile legale pentru angajarea răspunderii creditorului si sancţionarea acestuia pentru abuzul de drept. Astfel, inserarea unilaterală din partea Băncii a clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori are drept scop "a vătăma sau păgubi pe altul", efectul imediat (si din conduita descrisa este evidentă intenţia creditorului) fiind prejudicierea lor în calitate de debitori! Prejudiciul este cert si consta in creşterea efortului financiar ce revine intimaţilor în vederea achitării obligatiilor de plată către bancă, concomitent cu diminuarea nivelului de trai.

Omisiunea băncii de a informa consumatorii nu sunt aserţiunii formulate la modul general, după cum arata prima instanţa, lipsa informării reieşind din lecturarea contractelor de credit precum si din lipsa materialului informativ care a stat la baza acordării creditelor în CHF.

Mai mult, prezentarea eronata a stabilităţii francului este o chestiune de notoritate

Apreciază ca singura sancţiune aplicabila practicilor comerciale abuzive este nulitatea absoluta.

 Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor de la dosar şi a prevederilor legale incidente în materie, tribunalul reţine următoarele:

In primul rând se constată că prin acţiunea formulată reclamanţii au înţeles să conteste clauzele referitoare obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat (CHF), sub aspectul  suportării riscului valutar .

In al doilea rând se reţine că prin cererea de chemare în judecată se invocă, pe de o parte, o răspundere civilă întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.193/2000. Se mai invocă de asemenea încălcarea de către bancă a obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare a consumatorului, respectiv la existenţa unor practici comerciale înşelătoare.

Instanţa de fond, cu o motivarea superficială  a admis acţiunea, fără să expună situaţia de fapt reţinută, motivele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtului şi, într-o singură frază, a reţinut :” Caracterul abuziv al daunelor enumerate în petitul cererii a fost demonstrat în cuprinsul cererii introductive, astfel că în conformitate cu art. 4 alin. 1 din L. 193/2000 a fost demonstrat caracterul nenegociat al acestor clauze, clauze ce au produs dezechilibru semnificativ la care au fost supuşi reclamanţii.”

Desi prima instanţă a soluţionat în fond cauza, motivarea este una lacunară, imprecisă  şi incorectă .

 În speţă clauzele vizate prin acţiune, cuprinse în contractele vizate, au un cuprins asemănător.

Astfel în contractele de Credit Ipotecar regăsim următoarele clauze relevante:

"9.4. Rambursarea ratelor lunare se va efectua direct fn moneda Creditului, prin debitarea contului curent. Clientul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate în orice alte monedă pentru care Clientul cu calitate de Împrumutat are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară, la cursul de vânzare al Băncii pentru valuta Creditului, cu respectarea normelor legale în vigoare.

10.2. Dacă Clientul nu-şi îndeplineşte obligaţiile de plată în conformitate cu prezentul Contract, iar în contul curent corespondent contului de credit, nu există suficiente fonduri, atunci Banca are dreptul, dar nu obligaţia, să acopere datoria din oricare alte conturi bancare deschise la Bancă, prin debitarea oricăruia dintre acestea, inclusiv prin convertirea valutei necesare depozitate în conturile bancare ale Clientului.

10.3. Convertirea se va face la cursul de schimb al Băncii pentru valuta respectivă, cu suportarea de către Client a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor tipuri de operaţiuni."

Clauze similare se regăsesc şi în Contractele de Credit pentru Nevoi Personale Garantat cu Ipotecă:

"9.2. Rambursarea ratelor lunare se va efectua de către Client în conturile curente ale Împrumutatului deschise la Bancă în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul. Clientul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00 a datei scadente lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de Banca la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare.

9.4. Clientul autorizează Banca sa facă în numele şi pe conturile sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursurile de schimb valutar practicate de Banca la acea dată, cu suportarea de către Client a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor operaţiuni. Banca are dreptul iar nu şi obligaţia de a efectua aceste operaţiuni."

„11.1 Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se va efectua de către împrumutat în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul...

11.3 Împrumutatul autorizează Banca sa facă în numele şi pe contul sau, până la nivelul limitelor datorate, orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru  conversia sumelor obţinute de împrumutat în conturile sale curente deschise în alte valute în moneda prezentului contract , la cursul OTP Bank..”

În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe cu privire la nevalabilitatea clauzelor contestate în lumina Legii 193/2000, aceasta este greşită, pentru următoarele considerente:

Din convenţiile de credit rezultă că acestea cuprind clauze privitoare la moneda creditului care este CHF şi privitoare la rambursarea creditului. Acestea din urmă stabilesc că plăţile se fac în moneda creditului conform scadenţarului, împrumutatul având obligaţia depunerii în cont a ratei lunare în CHF,  că banca este autorizată de către împrumutaţi să debiteze la scadenţă contul, precum şi că banca are dreptul să efectueze schimbul valutar, în numele şi pentru împrumutat, utilizând cotaţiile proprii.

Din analiza clauzelor rezultă că a fost transpus, cu privire la aceste convenţii de credit, principiul nominalismului monetar consacrat de art.1578 Cod civil 1864 potrivit căruia „Obligaţiunea ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.  Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”

Cu alte cuvinte, obligaţia de restituire derivată dintr-un contract de împrumut în bani se îndeplineşte în aceeaşi unitate monetară prevăzută în contractul de împrumut, fără a avea relevanţă eventuala schimbare a valorii acesteia între momentul acordării împrumutului şi momentul scadenţei ratelor.

Împrumutaţii au ales ca monedă a creditului CHF şi, în aceste condiţii, rambursarea creditului nu poate avea loc decât în moneda convenită şi acceptată de împrumutaţi, debitorii fiind obligaţi la restituire în rate lunare exprimate în CHF.

Reclamanţii au invocat o hipervalorizare pe piaţa internă şi internaţională a monedei creditului CHF în raport de moneda naţională LEU şi consecinţele grave constând în suportarea unor rate din ce în ce mai mari prin raportare la moneda naţională.

Nulitatea ca sancţiune ce intervine în situaţia declarării ca abuzive a clauzelor are cauze anterioare sau concomitente încheierii contractului de credit.

Or, în speţă, cauzele invocate privesc hipervalorizarea CHF  în raport cu LEUL, intervenită ulterior momentului încheierii convenţiei de credit, pe parcursul executării contractului.

În plus, constatarea caracterului abuziv presupune înlăturarea acestor clauze din contract ca efect al nulităţii.

În atare context, raportat la prevederile Legii nr.193/2000 - interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractelor de credit, care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Având în vedere că anterior pronunţării prezentei decizii, CJUE s-a pronunţat în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, iar părţile au formulat concluzii şi în raport de această hotărâre, instanţa, la rândul său, urmează să valorifice în prezenta decizie statuările instanţei de la Luxemburg.

In acest sens se reţine că în motivarea hotărârii CJUE 186/16 Andriciuc, Curtea, subliniind posibilitatea sa de a furniza instanţei naţionale toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluţionarea cauzei cu care este sesizată, indică mai multe condiţii ce urmează a fi analizate de către instanţele naţionale.

Analiza îndeplinirii acestor condiţii se face în ordinea indicată de Curte, iar raţionamentul dezvoltat de instanţa europeană este unul în cascadă, în sensul că doar în măsura în care se constată îndeplinită prima condiţie, se poate trece la analiza celei următoare, în caz contrar, analiza urmând a se opri la condiţia ce se constată a fi neîndeplinită.

Aspectele supuse verificării indicate de CJUE sunt următoarele:

1) Dacă prevederea în discuţie reflectă doar o dispoziţie de drept;

2) Dacă respectiva clauză, deşi nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi deşi face parte din obiectul principal al contractului (aspect confirmat în considerentele hotărârii), este exprimată într-un mod clar şi inteligibil;

3) Dacă respectiva clauză, nefiind exprimată suficient de clar şi inteligibil - respectă cerinţa bunei-credinţe;

4) Dacă respectiva clauză, nefiind exprimată suficient de clar şi inteligibil, instituie un dezechilibru semnificativ.

În speţă prevederile contractuale ce au format obiectul cererii reclamanţilor transpun în contracte principiul nominalismului monetar consacrat la art.1578 C.civ. de la 1864.

Tribunalul apreciază că norma care instituie principiul nominalismul monetar este o normă supletivă, care este acoperită de excluderea instituită de art.1 alin.2 din Directiva 93/13.

Astfel, art. 1 alin. 2 al Directivei 93/13 prevede că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale ce reflectă acte cu putere de lege, iar în cel de-al treisprezecelea considerent al Directivei se arată că excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui convenţii diferite a părţilor în această privinţă.

În hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc, in paragraful 29, CJUE a indicat că „pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Că acesta este sensul statuării  de mai sus  rezultă şi din considerentele hotărârii pronunţate de instanţa europeană în cauza C-92/11 RWE Vertrieb, la care se face trimitere şi în hotărârea Andriciuc.

Astfel, în considerentele Directivei se arată că „[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; […] în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; […] în această privinţă, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) [din această directivă] se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri”.

În cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, CJUE a indicat (paragrafele 25-28) că „după cum reiese din articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu sunt supuse dispoziţiilor acesteia. Astfel, după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă. Pe de altă parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele contractuale care reflectă dispoziţii din reglementarea naţională care guvernează o anumită categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părţi aparţine acestei categorii de contracte, ci şi în ceea ce priveşte alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare în conformitate cu o dispoziţie din dreptul naţional ( .... ) această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte."

Astfel, în lumina jurisprudenţei CJUE se poate reţine că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În cauza de faţă prevederile contractuale contestate nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art.1578 C.civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării reclamanţilor să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Regula generală aplicabilă în materia împrumutului este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv, în prezent,  art. 2.158 alin. (1) teza a doua din actualul Cod civil, dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială.

Pe cale de consecinţă, se reţine că prevederile art.1578 C.civ. cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr.62/2017. Astfel, în considerentele acestei decizii a Curţii Constituţionale s-a reţinut că dispoziţiile art.1578 C.civ au caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă in acest sens. Cu alte cuvinte , principiul nominalismului nu se aplică acelui contract in care părţile au convenit in mod expres să înlăture incidenţa normei din Codul civil sau acelui contract in care părţile au convenit in mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor. In cazul in care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine incidentă norma de drept comun in această materie, respectiv art.1578 C.civ de la 1864.

Numai în cazul în care, potrivit clauzei contractuale, situaţia consumatorului este una defavorizată în raport cu cea prevăzută de dispoziţiile legale, o astfel de clauză ar putea cauza într adevăr un decalaj posibil abuziv între drepturile şi obligaţiile care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, ori, în speţă, situaţia reclamanţilor este aceeaşi cu cea prevăzută de dispoziţiile legale.

Prin urmare, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

În atare situaţie, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum şi dispoziţiile art.3 alin.2 din Legea nr.193/2000, Tribunalul, constatând că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii, constată că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare Tribunalul nu mai poate analiza criticile referitoare la încălcarea obligaţiei de informare, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de CJUE în cauza Andriciuc .

In aceste condiţii, raportat la principiul accesorium sequitur principale, sunt  neîntemeiate şi restul capetelor de cerere privind obligarea pârâtelor, în calitate de împrumutători, la calcularea şi încasarea ratelor, dobânzilor şi comisioanelor aferente creditelor, la nivelul cursului de schimb valutar CHF /LEU anunţat de BNR pentru data semnării fiecărui contract de împrumut, atât retroactiv, de la data plăţii primei rate, dobânzi sau comision, cât şi în continuare până la achitarea integrală a creditului, sau a cheltuielilor de judecată.

În condiţiile în care nu există dispoziţie de drept naţional care să permită înlocuirea cursului la data rambursării  cu cel de la data contractării, interpretarea contractului prin prisma obligaţiei de executare cu bună credinţă, a împărţirii riscurilor contractuale, a echităţii, nu poate conduce la soluţia de îngheţare a cursului CHF la momentul contractării împrumutului, această formă de adaptare conducând ea însăşi la încălcarea principiilor menţionate şi la ruperea echilibrului contractual. În fine, Tribunalul consideră că în limitele acţiunii formulate de către reclamanţi în calitate de consumatori şi valorificând teoria clauzelor abuzive care presupun implicit nulitatea acestora, nu poate fi uzitată nici chiar pentru o argumentare suplimentară instituţia impreviziunii care are drept premisă existenţa unui contract valabil, dar a cărui executare a devenit excesiv de oneroasă. Oricum, adaptarea contractului în temeiul principiului impreviziunii se poate realiza doar pentru viitor, nu şi pentru trecut.

Raportat la considerentele ce preced, în baza art. 480 alin. 2 teza finală Cod procedură civilă, având în vedere şi faptul că reclamanţii B H C, C A L şi M G, au renunţat  la judecarea cererii de chemare în judecată conform declaraţiilor  autentificate depuse în copie la dosar (f.186-191), raportat şi la prevederile art. 406 alin.5 cod pr civ, tribunalul:  admite apelul declarat de apelanta O B R SA, împotriva sentinţei civile nr. 8705/07.12.2015 pronunţată de Judecătoria Baia Mare. Ia act de renunţarea reclamanţilor B H C, C A L şi M G la judecarea cererii de chemare în judecată formulată împotriva O B R SA, O F S BV prin mandatar O B R SA, OTP B N prin mandatar O B R SA şi în consecinţă dispune anularea în parte a sentinţei civile nr. 8705/07.12.2015 pronunţată de Judecătoria Baia Mare numai cu privire la aceşti reclamanţi, respectiv reclamanţii B H C, C A L şi M G.

Schimbă în rest sentinţa civilă nr. 8705/07.12.2015 pronunţată de Judecătoria Baia Mare, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii D P, J G M, D G M, E I A, J A L, K V şi K S G, L M, L C F, S C A, S C N.

Domenii speta

Spete similare