Cerere valoare redusă

SENTINŢA CIVILĂ NR. 511

Şedinţa Camerei de consiliu din data de 28.02.2018

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 01.08.2017, sub numărul unic de dosar ..., reclamanta S a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, cu aplicarea procedurii speciale privind cererile de valoare redusă, în contradictoriu cu pârâtul NCN să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 256,72 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate şi neachitate, 60,70 lei reprezentând penalităţi de întârziere contractuale aferente debitului principal şi 1560,95 lei reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, calculată de la data de 27.04.2016 şi până la data de 30.09.2016, in cuantum de 16,18 lei. Totodată, reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, constând în taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 lei.

În motivarea în fapt, reclamanta a arătat, în esenţă, că pârâtul a încheiat cu OR contracte pentru furnizarea de servicii de telecomunicaţii, sub număr de cod abonat 0415751353. În executarea relaţiilor contractuale, OR în calitate de furnizor, s-a obligat să îi furnizeze pârâtului, în calitate de beneficiar, mai multe servicii de telecomunicaţii, emiţând în acest sens facturi, pe care însă, pârâtul, nu le-a achitat, nerespectându-şi astfel, obligaţia corelativă de plată a contravalorii serviciilor furnizate.

A mai învederat reclamanta că prin contractul de cesiune din data de 27.08.2015, creanţa deţinută de OR împotriva pârâtului i-a fost cesionată, iar pârâtul, în calitate de debitor cedat, a fost notificat în acest sens, cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 Cod civil. În aceste condiţii, s-a subrogat de drept în toate drepturile şi obligaţiile pe care creditoarea cedentă, OR le avea în raporturile contractuale cu pârâtul, debitor cedat, fiind astfel îndreptăţită să efectueze toate demersurile necesare pentru recuperarea creanţei cedate.

A susţinut reclamanta că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, izvorâtă dintr-un contract de furnizare servicii, care trebuie actualizată cu dobânda legală penalizatoare de la data încheierii contractului de cesiune şi până la data plăţii efective a creanţei de către pârât.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1026-1033 Cod procedură civilă, art. 1516, art. 1535, art. 1578, art. 1580 Cod civil, art. 1 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

În susţinere, reclamanta a solicitat instanţei încuviinţarea probei cu înscrisurile ataşate cererii, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, după cum urmează: contracte de prestări servicii, act identitate, facturi fiscale, termeni şi condiţii generale pentru utilizarea abonamentelor contractul-cadru de cesiune de creanţe nr. 12559/27.08.2015 şi anexe, extras A.E.G.R.M., certificat constatator O.N.R.C., notificare cesiune de creanţe, alte înscrisuri.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 50 lei, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Pârâtul a depus formularul de răspuns în termen de 30 de zile de la primirea comunicării invocând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, fără a indica o motivare in fapt şi in drept. Totodată, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Instanţa a încuviinţat şi administrat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, considerând-o admisibilă, pertinentă şi concludentă în soluţionarea acesteia.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Între OR în calitate de furnizor şi pârâtul NCN, în calitate de client, s-au încheiat contractele de prestări servicii de telefonie mobilă şi internet seria 37123624/05.07.2012 şi seria 40389233/08.12.2012, pentru o durată minimă contractuală de 12, respectiv 24 luni. La data de 08.12.2012 a fost încheiat un act adiţional – nedepus de reclamantă – la contractul seria 40389233/08.12.2012, pentru o durată minimă contractuală de 24 luni, aşa cum este menţionat in cuprinsul anexei de la fila 23 - verso dosar.

Conform menţiunii din finalul contractelor intervenite între părţi, la momentul semnării, clientului i s-a înmânat un exemplar din ″Clauzele contractuale de bază″, ″Termenii şi condiţiile generale pentru utilizarea abonamentului ″Broşura de tarife şi servicii″ şi ″Procedura privind soluţionarea reclamaţiilor utilizatorilor finali″.

Aşa cum rezultă din cuprinsul anexei la contractul seria 40389233/08.12.2012, pârâtul, la momentul semnării, a citit şi a arătat că este de acord cu ″Clauzele contractuale de bază″, ″Termenii şi condiţiile generale pentru utilizarea abonamentului ″, aşa cum au fost modificate prin actul adiţional la care anexa este parte. Cu toate acestea, actul adiţional la care se face vorbire in cuprinsul anexei anterior menţionate, nu a fost depus de reclamantă.

 În derularea raporturilor contractuale dintre părţi, OR a emis în perioada 12.08.2013-12.11.2013 facturi aferente codului de abonat 0415751353, potrivit cărora pârât înregistrează un debit principal restant în cuantum de 256,72 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii, la care se adaugă penalităţile de întârziere calculate conform clauzelor contractuale şi evidenţiate în cuprinsul facturilor.

Prin contractul-cadru de cesiune de creanţe nr. 12559/27.08.2015, OR., în calitate de creditoare cedentă, a cedat către reclamanta S în calitate de creditoare cesionară, creanţa deţinută împotriva debitorului NCN, în cuantum de 1894,55 lei. Cesiunea de creanţă a fost înscrisă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, conform extrasului A.E.G.R.M. din data de 18.07.2017 şi, totodată, s-au făcut demersuri în vederea notificării acesteia pârâtului, potrivit dovezii de comunicare ataşate la dosar.

În temeiul dispoziţiilor conţinute de titlul X, sub denumirea marginală ″Procedura cu privire la cererile de valoare redusă″ din Cartea a VI-a ″Proceduri speciale″ din Codul de procedură civilă, creditorii pot obţine obligarea debitorilor la executarea obligaţiilor prin parcurgerea unei proceduri judiciare simplificate, ce se caracterizează, în principal, prin caracterul scris al procedurii, celeritate în soluţionarea cererii şi caracterul executoriu al sentinţei pronunţate în primă instanţă.

Prezenta cerere îndeplineşte condiţiile de admisibilitate reglementate de dispoziţiile art. 1.026 Cod procedură civilă referitoare la domeniul de aplicare, întrucât are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, al cărei cuantum este sub 10.000 lei, iar izvorul obligaţiei nu se circumscrie materiilor excluse de la aplicarea procedurii speciale privind cererile de valoare redusă.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât şi calificată la termenul din 14.02.2018 drept o apărare de fond, raportat la dispoziţiile art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă, instanţa constată că această sancţiune nu a intervenit pentru sumele pretinse de reclamantă, in contextul in care aceasta a fost întreruptă prin comunicarea către debitor a unei somaţii la data de 22.09.2015, in condiţiile art. 2537 pct. 4 Cod civil – deci înainte de împlinirea termenului general de  prescripţie de 3 ani, de la acest moment începând să curgă un nou termen de prescripţie, conform prevederilor art. 2541 alin. 2 Cod civil.

Potrivit art. 1270 Cod civil contractul are forţă juridică obligatorie între părţi. Totodată, în baza art. 1516 alin. 1 şi 2 pct. 1 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei.

Coroborând dispoziţiile de drept substanţial anterior citate, instanţa reţine că, pentru a obţine executarea silită a unei obligaţii pe temeiul răspunderii civile contractuale, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor raporturi contractuale între părţi; neexecutarea de către una dintre părţi a unei obligaţii contractuale; caracterul culpabil al neexecutării; punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate culpabil.

Examinând prima condiţie, aceea a existenţei unor raporturi contractuale între părţi, instanţa are în vedere dispoziţiile art. 1566 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora, cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ, respectiv, pe cele ale art. 1568 alin. 1 Cod civil, în conformitate cu care, cesiunea de creanţă transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată, precum şi drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.

Pentru ca o asemenea convenţie să producă aceste efecte şi faţă de debitorul cedat, este necesară asigurarea opozabilităţii cesiunii de creanţă cu respectarea prevederilor art. 1578 alin. 1 Cod civil, care statuează că debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care: acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă sau primeşte o comunicare scrisă a cesiunii pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului.

Raportat la textele legale anterior citate, instanţa reţine că, în prezenta cauză, reclamanta a făcut dovada comunicării efective a notificării cesiunii de creanţă către pârât, în calitate de debitor cedat la o dată anterioară introducerii cererii.

Reţinând deopotrivă valabilitatea încheierii cesiunii de creanţă şi opozabilitatea acesteia în raport cu debitorul cedat, instanţa constată că între părţi s-a probat existenţa relaţiilor contractuale, reclamanta subrogându-se de drept în toate drepturile şi obligaţiile deţinute anterior de creditoarea cedentă, astfel cum s-a constatat mai sus, aspect necontestat, de altfel, de către pârât.

În ceea ce priveşte a doua condiţie, instanţa reţine că, deşi creditoarea cedentă, şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale care îi reveneau în calitate de furnizor de servicii de telecomunicaţii, asigurând pârâtului serviciile de abonament de telefonie mobilă contractate şi, emiţând, în acest sens o serie de facturi fiscale, acesta din urmă, în calitate de client, nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă stipulată la art. 5 din ″Clauzele contractuale de bază″, respectiv de a achita contravaloarea fiecărei facturi în termen de 14 zile calendaristice de la data emiterii facturii, împrejurare necontestată de către pârât, care a adoptat o poziţie procesuală pasivă, deşi sarcina probei plăţii îi incumba.

Analizând cea de a treia condiţie, respectiv caracterul culpabil al neexecutării, instanţa va da eficienţă dispoziţiilor art. 1548 Cod civil, potrivit cărora culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, fiind în sarcina acestuia să facă dovada uneia dintre cauzele justificative de neexecutare – excepţia de neexecutare, cazul fortuit, forţa majoră, dovadă pe care pârât nu a făcut-o în prezenta cauză.

În final, cu privire la condiţia punerii în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate culpabil, instanţa constată că aceasta este îndeplinită, având în vedere că, potrivit clauzei stipulate la art. 1.9. alin. 4 din ″Termeni şi condiţii generale″, în caz de neplată a facturii până la expirarea termenului stabilit pentru plata facturii conform art. 5 din ″Clauzele contractuale de bază″, clientul este de drept în întârziere, fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalităţi. Prin conţinutul acestei clauze contractuale, părţile au convenit că debitorul obligaţiei neexecutate culpabil se află de drept în întârziere prin simpla împlinire a termenului de 14 zile de la data scadenţei obligaţiei de plată, în sensul dispoziţiilor art. 1523 Cod civil.

Având în vedere considerentele anterior expuse, constatând că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile contractuale, instanţa  va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 256,72 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în temeiul contractelor de servicii de telefonie mobilă intervenite între părţi şi neachitate.

Cu privire la capătul accesoriu de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere aferente debitului principal, în cuantum de 60,70 lei instanţa, examinând conţinutul clauzelor contractuale convenite de părţi, reţine că, potrivit că, potrivit art. 1.9. alin. 4 din ″Termeni şi condiţii generale″, neachitarea facturii în termen de 14 zile calendaristice de la emiterii acestea, atrage după sine penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi calendaristică de întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii până la data achitării integrale a sumelor datorate, cuantumul sumelor datorate de client cu titlu de penalităţi de întârziere putând depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

Prin conţinutul acestor dispoziţii contractuale părţile au convenit o clauză penală pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a contravalorii serviciilor de telefonie mobilă, în sensul art. 1538 alin. 1 şi art. 1539 Cod civil, motiv pentru care va admite şi acest capăt accesoriu de cerere şi, în consecinţă, va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 60,70 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului principal.

În ceea ce priveşte capătul accesoriu de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, începând cu data intervenirii cesiunii de creanţă, respectiv 27.08.2015 şi până la data de 30.09.2016, instanţa reţine dispoziţiile art. 1535 Cod civil potrivit cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

Prin contractele intervenite între şi pârât, s-a stipulat dreptul reclamantei ca, în caz de întârziere la plată, să perceapă penalităţi în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere de la scadenţă până la plata efectivă, clauza contractuală în cauză având valoarea unei clauze penale stipulate pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată şi care, astfel, nu poate fi cumulată cu dobânda legală penalizatoare. În ambele cazuri, sunt avute în vedere forme de cuantificare a aceluiaşi prejudiciu, respectiv a prejudiciului cauzat creditorului prin executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, ceea ce diferă fiind doar modalitate de evaluare a acestui prejudiciu, respectiv, fie pe cale convenţională, fie, în lipsa acesteia, pe cale legală, prin raportarea la dispoziţiile O.G. nr. 13/2011.

Cum în cauză există o evaluare convenţională şi prealabilă a daunelor moratorii, care reprezintă voinţa părţilor, aceasta exclude dobânda legală ce are aceeaşi natură juridică. În aceste condiţii, nu se mai poate acorda dobânda din urmă, întrucât aceasta ar echivala cu aplicarea a două sancţiuni de acelaşi fel pentru aceeaşi faptă, respectiv o dublă reparaţie.

Aşa fiind, instanţa va respinge acest capăt accesoriu de cerere, ca nefondat.

Relativ la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor datorate pentru încetarea prematură a contractului, în cuantum de 1560,95 lei, cu toate că in anexa la actul adiţional din data de 08.12.2012, se face vorbire despre împrejurarea că pârâtul a citit şi că este de acord cu ″Clauzele contractuale de bază″, ″Termenii şi condiţiile generale pentru utilizarea abonamentului ″, aşa cum au fost modificate prin actul adiţional la care anexa este parte, instanţa reţine că pretenţiile mai sus menţionate sunt fundamentate pe clauza contractuală stipulată la art. 1.16. alin. 1 din ″Termeni şi condiţii generale″.

Potrivit acestei clauze, contractul poate înceta, prin reziliere, la iniţiativa fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi […] i) în condiţiile art. 1.9. alin. 6, în situaţia în care transmite clientului o solicitare de plată a sumelor datorate. […] În toate aceste cazuri, clientul va datora despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat. În plus, în cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat, pe lângă eventualele alte despăgubiri, potrivit prevederilor de mai sus, la plata unor despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.″

Examinând conţinutul acestei din urmă prevederi contractuale, instanţa apreciază că îmbracă forma unei clauze abuzive, prohibite de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contracte încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată şi de Codul consumului, adoptat prin Legea nr. 296/2004.

Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în timp ce alin. 3 al aceluiaşi articol interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 prevăd că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit alin. 6 al aceluiaşi articol, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Potrivit Anexei la Legea nr. 193/2000 – Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, este considerată abuzivă, printre alte clauze exemplificativ redate de legiuitor, acea prevedere contractuală care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist (lit. i).

Instanţa apreciază că raportat la dispoziţiile legale precizate, clauza contractuală supusă analizei poate fi încadrată în ipoteza reglementată de litera i) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Or, aşa fiind, caracterul abuziv al clauzei este prezumat de către legiuitor.

Instanţa este îndreptăţită să aprecieze, chiar şi din oficiu, asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale care este supusă atenţiei sale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând în acest sens prin Hotărârea din 27.06.2000, pronunţată în cauza Océano Grupo Editorial S.A., cauze conexate C-240-244/98, Rec. p. I-4941, precum şi prin Hotărârea din 02.06.2009, pronunţată în cauza Pannon GSM, C-243/08, p. I 04713.

Contractele de servicii de telefonie mobilă intervenite între părţi intră în sfera de aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contracte încheiate între profesionişti şi consumatori, iar părţile se încadrează în definiţiile legale ale noţiunilor de consumator şi profesionist prevăzute la art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit textelor legale anterior menţionate, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar profesionistul este orice persoană fizică sau juridică autorizată care,  în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.

În categoria contractelor nenegociate de părţi (contracte de adeziune sau contracte standard pre-formulate) intră acele convenţii ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte. Caracteristicile esenţiale care descriu orice contract de adeziune sunt următoarele: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte; existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); concretizarea ofertei de a contracta ca rezultat al manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

Aplicând aceste criterii contractelor de servicii de telefonie mobilă intervenite între părţi, este evident că acestea, privite global, prin raportare la ″Clauzele contractuale de bază″, la ″Termenii şi condiţiile generale″ prezintă caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate. Astfel, între pârât, partea contractantă aflată în nevoia contractării unor servicii de telefonie mobilă la un preţ avantajos în comparaţie cu ofertele celorlalţi competitori ai pieţei şi reclamantă, partea contractantă deţinând resursele necesare satisfacerii nevoilor primei, există o evidentă poziţie de inegalitate economică.

 Clauza contractuală vizată reprezintă, în esenţă, condiţii contractuale generale, stabilite de reclamantă anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu pârâtul. Aşa fiind, clauza contractuală este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a reclamantei, pârâtul doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (C.J.U.E., Hotărârea din 3.06.2010, pronunţată în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, punctul 27).

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) şi nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a alege între mai multe ″produse predefinite″ şi ″contracte de servicii standardizate″, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor, ocazie pe care, pârâtul, în mod evident, nu a avut-o.

Relativ la necesitatea exprimării unei astfel de clauze contractuale într-un limbaj clar şi inteligibil, această exigenţă trebuie înţeleasă ca impunând, nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca respectivul contract să expună în mod transparent funcţionarea concretă a clauzei astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor date clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte (C.J.U.E., Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, C-26/13, punctul 73).

Clauza în discuţie, enunţă o veritabilă clauză penală. Prin conţinutul acestei clauze, prestaţia la care se obligă debitorul în cazul neexecutării prestaţiei principale, neexecutare ce are ca efect încetarea contractului, nu este datorată în cadrul executării contractului, caz în care ar reprezenta obiect al acestuia, ci ca urmare a încetării contractului, reprezentând evaluarea cu anticipaţie a prejudiciului suferit de prestatorul de servicii. Acest presupus prejudiciu ar consta în încetarea prematură a contractului, adică înainte de împlinirea perioadei minime obligatorii, de 24 luni, ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată a contravalorii serviciilor prestate clientului şi, implicit a imposibilităţii menţinerii ″captiv″ a clientului în derularea raporturilor contractuale.

Instanţa mai reţine că, analizând noţiunea de ″dezechilibru semnificativ″, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că pentru a determina dacă o clauză contractuală creează,în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg dintr-un contract, trebuie să se ţină cont de normele (supletive) aplicabile în dreptul naţional în lipsa unui acord între părţi în acest sens. Problema dacă un astfel de dezechilibru semnificativ există nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului, printr-o anumită clauză, pe de altă parte.

Dimpotrivă, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contrat, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (C.J.U.E., Hotărârea din 16 ianuarie 2014, pronunţată în cauza Constructora Principado S.A.  împotriva José Ignacio Menéndez Álvarez,  C-226/12, punctele 21-23).

Noţiunea de bună-credinţă a fost, de asemenea, definită de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.J.U.E., Hotărârea din 14.03.2013, pronunţată în cauza Mohammed Aziz împotriva Caixa d Etalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa, punctul 69), arătând că instanţa naţională trebuie să verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil, ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale. Pentru aprecierea bunei-credinţe, trebuie să se acorde o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor, faptului de a şti dacă consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului. În acelaşi sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 302/2014 a Secţiei a II-a Civilă), s-a arătat că, în analiza bunei-credinţe urmează a fi examinată poziţia de negociere a părţilor pentru a se verifica dacă profesionistul a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să se ţină cont.

Instanţa constată că numai în favoarea reclamantei a fost inserată clauză penală redată la 1.16. alin. 1 din ″Termeni şi condiţii generale″, încetarea contractului ca urmare a culpei acesteia neconferind, în mod corelativ, dreptul pârâtului de a solicita o sumă evaluată anticipat. De asemenea, instanţa reţine caracterul excesiv al acestei clauze, în condiţiile în care permite pretinderea unei sume exagerat de mari (1560,95 lei) faţă de valoarea fiecărei facturi individuale emise anterior şi chiar faţă de valoarea totală a debitului principal şi penalităţilor de întârziere aferente acestuia.

Deşi nu se contestă faptul că reclamanta a suferit un prejudiciu prin încetarea contractului înainte de termen, instanţa apreciază că pagubele suferite nu pot fi cuantificate prin formula utilizată de aceasta, care este susceptibilă de a da naştere unor grave dezechilibre, cu atât mai mult cu cât nu există nicio contraprestaţie în favoarea pârâtului ulterior încetării contractului.

Concluzionând, instanţa apreciază că, în prezenta cauză, clauza contractuală stipulată la art. 1.16. alin. 1 din ″Termeni şi condiţii generale″ are în parte caracter abuziv în partea privind întinderea dreptului la despăgubiri şi, reţinând dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, se va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru încetarea prematură a contractului, în cuantum de 1560,95 lei,  ca nefondat.

Cât priveşte acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, instanţa reţine că potrivit art. 453 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, cu respectarea dispoziţiilor art. 452 Cod procedură civilă, care prevăd condiţia dovedirii, în condiţiile legii, a existenţei şi întinderii acestora, cel mai târziu, la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Faţă de aceste dispoziţii legale, având în vedere culpa procesuală a pârâtului şi dovada cheltuielilor suportate de reclamantă în prezentul litigiu, instanţa va obliga pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, în cuantum de 12,5 lei, proporţional cu partea de cerere admisă, pentru creanţa dovedită, de până la 2.000 lei, pentru care reclamanta ar fi datorat o taxă judiciară de timbru de 12,5 lei, iar nu de 50 lei, astfel cum s-a achitat prin ordinul de plată ataşat la dosar.

Domenii speta

Spete similare