Apel. Ordonanţă preşedinţială. Posibilitatea instanţei de a stabili, din oficiu, o cauţiune, chiar şi în lipsa unei cereri exprese în acest sens, din partea părţii adverse, însă cu obligaţia de a pune în discuţia părţilor această măsură

Litigii cu profesionişti

Apel. Ordonanţă preşedinţială. Posibilitatea instanţei de a stabili, din oficiu, o cauţiune, chiar şi în lipsa unei cereri exprese în acest sens, din partea părţii adverse, însă cu obligaţia de a pune în discuţia părţilor această măsură

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 267 din 23 octombrie 2018

- art. 979 alineat 5, art. 13 şi 14 Cod de procedură civilă

Prin Sentinţa nr. (...) din 13 iulie 2018, Tribunalul (...) a admis cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta Societatea (R) SA în contradictoriu cu pârâtele Societatea (P1) SRL, Societatea (P2)  SRL, Societatea (P3) SRL şi Societatea (P4) SRL şi în consecinţă:

A obligat pârâtele să înceteze de îndată şi după caz, să se abţină de la săvârşirea următoarelor acte de contrafacere, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. (...)/2018 al Tribunalului (...):

a) aplicarea semnelor „(...)”, „(...)69”, „(...)33” ori a altor semne identice sau similare cu mărcile „(...)33” înregistrate ale reclamantei, pe orice produse din clasa „băuturi alcoolice”, inclusiv pe ambalajul şi etichetele unor asemenea produse prin inscripţionare, etichetare, gravare sau în orice alt fel;

b) producerea, ambalarea, deţinerea, depozitarea, oferirea spre vânzare sau comercializare în orice mod pe teritoriul României şi la export, a produselor din clasa „băuturi alcoolice” sub semnele „(...)”, „(...)69”, „(...)33” ori a altor semne identice sau similare cu mărcile „(...)33” înregistrate ale reclamantei;

c) utilizarea pe documente ori pentru informarea publică, publicitate şi activităţi de marketing a semnelor „(...)”, „(...)69”, „(...)33” ori a altor semne identice sau similare cu mărcile „(...)33” înregistrate ale reclamantei;

În temeiul art. 979 alin. 5 Cod de procedură civilă a obligat reclamanta să consemneze o cauţiune de 30.000 lei în termen de 5 zile, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii dispuse prin prezenta ordonanţă.

Executorie, fără somaţie sau trecerea unui termen.

A obligat pârâtele în solidar să plătească reclamantei suma de 3000 lei cheltuieli de judecată parţiale reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat redus conform art. 451 alin. 1 Cod de procedură civilă, respingând cererea pentru rest.

A respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâta Societatea (P3) SRL (...).

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta este titulara mărcilor „(...)33” conform certificatului de înregistrare RO(...)/2010 valabilă pentru o perioadă de 10 ani şi respectiv certificatului de înregistrare (...)/2015 precum şi a mărcilor „(...)33 (...) Vodka” respectiv „(...)33 (...) Vodka” cu etichetele aferente pentru o perioadă de 10 ani potrivit certificatelor (...)12 şi (…)22 din 2016.

Din monitorizarea mărcilor înregistrate în ţară reclamanta a aflat că pârâta Societatea (P3) SRL a solicitat O.S.I.M. înregistrarea mărcii combinate „(...)69” faţă de care a formulat o poziţie, aflată în curs de soluţionare.

Reclamanta are credinţa că între mărcile pe care le deţine şi cea aflată în procedura de înregistrare la cererea pârâtei Societatea (P3) SRL există o similitudine care determină confuzia acestora, fapt de natură să necesite măsuri de protecţie. S-a afirmat de către reclamantă că deşi pârâta Societatea (P3) SRL nu deţine o marcă înregistrată sub denumirea „(...)69” (aproape identică aflată celei sub protecţie în favoarea reclamantei) totuşi a fost iniţiată fabricarea, comercializarea şi distribuirea produsului.

Reclamanta a făcut dovada că alături pârâtei Societatea (P3) SRL celelalte pârâte realizează vânzarea produsului „(...)69” în magazinele proprii ori în calitate de distribuitor en-gross.

În urma notificărilor expediate pentru încetarea actelor de comerţ care aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă pârâtele nu s-au conformat.

Tribunalul a considerat cererea ca având un caracter întemeiat.

S-a reţinut ca element esenţial pentru iniţierea procedurii judiciare de instituire a unor măsuri provizorii de ocrotire a drepturilor de proprietate intelectuală calitatea reclamantei de deţinător a mărcii în condiţiile certificatelor eliberate de autoritatea naţională în domeniul invenţiilor şi mărcilor. Reclamanta în temeiul înregistrării mărcii şi în condiţiile individualităţi şi caracterului combinat al acesteia se bucură de protecţie atât asupra elementului figurativ cât şi asupra sintagmei „(...)33” utilizată în cuprinsul mărcii.

Din probatoriul propus de reclamantă şi încuviinţat în cauză a rezultat existenţa unor manifestări din partea pârâtelor care se înscriu în categoria actelor de încălcare a dreptului de proprietate intelectuală.

Astfel, potrivit art. 90 alin. 2 din Legea nr. 84/1998 contrafacerea unei mărci implică „realizarea sau utilizarea fără consimţământul titularului de către terţi, în activitatea comercială, a unui semn: a) identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; b) care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu o marcă ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor ori a serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul.”

În conformitate cu elementele factuale ale cauzei activitatea pârâtei Societatea (P3) SRL care produce şi comercializează băutura alcoolică sub semnul „(...)69” fără a avea o protecţie de marcă înregistrată în circumstanţele unei asemănări până aproape la identitate cu produsul „(...)33” al reclamantei realizează conţinutul contrafacerii în sensul realizării şi utilizării semnului. Pe de altă parte pârâtele de ordin I-II respectiv IV distribuind şi comercializând aceeaşi băutură utilizează semnul, întrunind de asemenea conţinutul legal al contrafacerii.

În condiţiile ordonanţei preşedinţiale instanţa a realizat o cercetare a aparenţei dreptului reţinând că pe seama reclamantei este întrunită această cerinţă. Fără a beneficia de opinia unor specialişti şi anterior pronunţării O.S.I.M. asupra opoziţiei în contra cererii de înregistrare a mărcii „(...)69” de către pârâta Societatea (P3) SRL, tribunalul a considerat, în baza unor constatări cu caracter general, că semnul (...)69 este similar cu mărcile (...)33 aparţinând reclamantei. Această constatare se mărgineşte la compararea celor două semne şi la estimarea posibilităţii mărite de confuzie.

Tribunalul a considerat că actele care corespund unei contrafaceri a mărcii pretinse a fi săvârşite de către pârâte vor fi examinate de instanţa investită cu acţiunea de fond în dosar nr. (...)/2018 al tribunalului (...), însă sub aspectul măsurilor provizorii de protecţie ele au un caracter actual şi iminent în sensul că se pot amplifica prin continuarea activităţii de către pârâte.

În ceea ce priveşte riscul producerii unui prejudiciu greu de reparat instanţa a considerat că această condiţie legală instituită de art. 979 alin. 1 Cod de procedură civilă nu trebuie dovedită cu efectele asupra vânzărilor părţii reclamante, fiind suficient să se preconizeze o afectare a acestora, element considerat probat în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte apărările pârâtei Societatea (P3) SRL, instanţa a apreciat că acestea sunt nefondate. Măsura provizorie care se solicită a fi instituită în contra pârâtelor nu are legătură cu afectarea vânzărilor reclamantei de produse cu marca „(...)33” ci doar cu posibilitatea unei similitudini care determină confuziunea în privinţa semnelor celor două produse (...)33 şi respectiv (...)69); ori aceasta este considerată dovedită în cauză pe baza estimărilor instanţei.

Nici susţinerile pârâtei referitoare la inexistenţa riscului de confuzie nu pot fi primite. Reamintind părţilor că prezenta procedură judiciară se referă la măsuri provizorii până la soluţionarea acţiunii pe fond, totuşi instanţa a reţinut că elementele distinctive ale semnelor produselor nu pot fi determinate prin raportarea la perspicacitatea unui consumator rezonabil informat, atent şi precaut, care să identifice un număr însemnat de diferenţe între etichetele produselor (caractere, culori, forme geometrice).

Tribunalul a avut în vedere că în raport cu produsele reclamantei (unele dintre acestea fiind ocrotite de marcă înregistrată de aproape douăzeci de ani) produsul nou fabricat de pârâtă prezintă prea multe elemente comune şi în etichetă ca să fie considerat unul cu totul distinct. Mai mult s-a reţinut în cadrul raţionamentului judiciar că şi eventualele deosebiri de etichetare ori de colorit ale ambalajului nu ar crea pentru consumator decât o aparenţă de produs nou în gamă, respectiv că acesta aparţine practic producătorului iniţial al mărcii (...)33, cu efect vătămător pentru reclamantă.

Nici apărările pârâtei Societatea (P4) SRL nu au putut fi reţinute. Afirmaţia făcută în sensul că identificând un potenţial conflict cu privire la marcă ar fi procedat la încetarea distribuirii şi comercializării produselor „(...)69” nu a fost dovedită. Tribunalul a considerat că în situaţia unei altei măsuri provizorii încuviinţate de o altă instanţă pentru acte de contrafacere cu privire la mărci refuzate la înscriere la O.S.I.M., dar produse ca atare de pârâta Societatea (P3) SRL şi vândute prin intermediul pârâtei (P4) SRL nu este dovedită restituirea produselor la care se referă prezenta procedură de ordonanţă şi ca urmare se justifică aplicarea măsurii provizorii în folosul părţii reclamante.

Ţinând seama de considerentele arătate, instanţa, în temeiul art. 978 şi urm. coroborat cu art. 997 şi urm. Cod de procedură civilă, art. 4, 6, 36, 80 şi 92 din Legea 84/1998 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 100/2005, a admis cererea conform dispozitivului prezentei hotărâri.

Tribunalul a constatat că excepţiile invocate în cauză sunt neîntemeiate. Pentru pârâta de ordin I, reclamanta a făcut dovada comercializării produselor în privinţa cărora a susţinut contrafacerea. Aşa fiind împrocesuarea acesteia nu s-a realizat într-o situaţie reglementată de art. 112 alin. 2 Cod de procedură civilă care să dea posibilitatea copârâţilor de a invoca necompetenţa. De altfel această pârâtă a omis să formuleze întâmpinare în cauză şi nici nu a negat starea de fapt din cerere, motiv pentru care excepţia în temeiul art. 248 Cod de procedură civilă a fost respinsă.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de ordonanţă preşedinţială tribunalul a apreciat că susţinerile pârâtei conturează în mod practic apărări cu privire la procedura măsurilor provizorii, fiind apărări de fond. Tribunalul a reţinut că mijlocul juridic pentru adoptarea măsurilor provizorii de reprimare a săvârşirii contrafacerii este ordonanţa preşedinţială, însă acesta are un conţinut distinct şi special faţă de procedura de „drept comun” a ordonanţei preşedinţiale, astfel că evocarea caracterelor celei din urmă nu pot duce la reţinerea caracterului inadmisibil al procedurii.

Instanţa a avut în vedere posibilitatea ca măsurile instituite prin prezenta ordonanţă să producă părţilor adverse un prejudiciu; aşa fiind în temeiul art. 979 pct. 5 Cod de procedură civilă, apreciind în echitate şi cu luarea în considerare a numărului părţilor din cauză, tribunalul a obligat reclamanta la consemnarea cauţiunii sub sancţiunea încetării de drept a măsurilor provizorii.

În fine, tribunalul a dispus în baza art. 451 alin. 2 Cod de procedură civilă, din oficiu, reducerea părţii din cheltuielile de judecată ale părţii reclamante reprezentând onorariu avocaţial, stabilind că acesta este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei şi cu circumstanţele cererii. Instanţa a considerat că demersul cu caracter principal îl reprezintă acţiunea în combaterea contrafacerii şi că demersurile întreprinse în acel litigiu au determinat cvasitotalitatea cheltuielilor. Totodată cheltuielile pentru deplasare nu rezultă că au fost făcute de persoanele care au asigurat reprezentarea, nefiind posibilă includerea lor în cheltuielile de judecată. Apreciind ca necesare şi realizate pentru procedura ordonanţei preşedinţiale doar cheltuieli în sumă de 3000 lei, tribunalul, în baza art. 451 şi următoare Cod de procedură civilă a admis în parte capătul de cerere, încuviinţând reclamantei doar această sumă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat cerere de apel apelanta SC (R) SA, în contradictoriu cu intimatele SC (P1) SRL, SC (P2) SRL, SC (P3) SRL şi SC (P4) SRL, prin care a solicitat admiterea apelului şi, în principal, anularea/modificarea în parte a sentinţei în sensul înlăturării obligaţiei de consemnare a cauţiunii stabilite în sarcina sa, precum şi admiterea cererii de obligare a pârâtelor, în solidar, la plata integrală a cheltuielilor de judecată în cuantum de 15.409,6 lei, iar, în subsidiar, reducerea cauţiunii stabilite, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la legalitatea şi temeinicia măsurii privind plata cauţiunii în cuantum de 30.000 lei, prima instanţă a reţinut că a avut în vedere posibilitatea că măsurile instituite prin prezenta ordonanţă să producă părţilor adverse un prejudiciu; aşa fiind în temeiul art. 979 pct. 5 Cod de procedură civilă, apreciind în echitate şi cu luarea în considerare a numărului părţilor din cauză, a obligat reclamanta la consemnarea cauţiunii sub sancţiunea încetării de drept a măsurilor provizorii.

A apreciat că măsura dispusă de prima instanţă nu este legală şi nici temeinică, urmând a argumenta că, în principal se justifică înlăturarea obligaţiei de plată a cauţiunii, iar în subsidiar reducerea cuantumului cauţiunii.

În principal, a solicitat înlăturarea integrală a obligaţiei de plată a cauţiunii stabilite în sarcina apelantei, având în vedere următoarele motive:

a)încălcarea principiului disponibilităţii - art. 22 alin. 6 Cod de procedură civilă, regulă dezvoltată în art. 397 alin. (1) Cod de procedură civilă.

Niciuna dintre pârâte nu a formulat o cerere de obligare a reclamantei la plata cauţiunii. În faza procesuală a apelului nu ar putea fi formulată o astfel de cerere, deoarece ar fi calificată ca fiind o cerere nouă din perspectiva art. 478 alin. 3 Cod de procedură civilă şi ar fi inadmisibilă, (legea prevede expres că în apel nu se pot formula cereri noi, iar o excepţie nu este aplicabilă).

Chiar dacă, în anumite cazuri, instanţa poate stabili cauţiunea şi din oficiu conform art. 1062 alin. 3 Cod de procedură civilă, nu este incidentă această ipoteză deoarece ordonanţa s-a dispus cu citarea părţilor.

Limitele procesului sunt fixate atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apărările formulate de pârâţi.

În doctrină s-a arătat că limitele apărării sunt determinate de către pârâţi care vor lua atitudine faţă de cererea reclamantului, în funcţie de interesele procesuale.

În speţă, pârâta (P3) este singura care a depus întâmpinare şi nu a formulat o cerere de stabilire a cauţiunii. Pârâta (P4) a depus Note de şedinţă după închiderea dezbaterilor şi tot nu a formulat o astfel de cerere.

În acest context, a apreciat că tribunalul a dispus măsura plăţii cauţiunii cu încălcarea art. 22 alin. 6 Cod de procedură civilă deoarece s-a pronunţat asupra unei cereri cu care nu a fost investit.

Această neregularitate procesuală nu este condiţionată de existenţa unei vătămări (fiind o condiţie extrinsecă actului de procedură atacat - art. 176 pct. 6 Cod de procedură civilă) şi poate fi îndreptată doar prin anularea în parte a actului - sentinţa atacată - prin înlăturarea integrală a obligaţiei de plată a cauţiunii.

Dacă totuşi se va aprecia că prima instanţă putea dispune măsura plăţii cauţiunii fără să fie investită cu o cerere în acest sens, atunci arată că prima instanţă avea obligaţia legală de a pune în discuţia părţilor o asemenea măsură.

b)încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii - art. 14 alin. 4, 6 Cod de procedură civilă;

Prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor eventuala stabilire a cauţiunii în sarcina reclamantei. Pentru prima dată a regăsit în dispozitiv măsura dispusă de prima instanţă, iar apoi în considerente a identificat motivele.

Astfel, nepunând în discuţie măsura plăţii cauţiunii, prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii, astfel cum este acesta reglementat de art. 14 Cod de procedură civilă.

Conform alin. 6 al art. 14 Cod de procedură civilă, instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii, în speţă, neexistând dezbateri cu privire la plata cauţiunii astfel că apelanta nu a avut posibilitatea de a discuta şi argumenta asupra acestei chestiuni, fiindu-i încălcat dreptul recunoscut de alin. 4 al art. 14 Cod de procedură civilă.

Apelanta a fost reprezentantă convenţional la cele două şedinţe de judecată din faţa tribunalului, astfel că ar fi avut posibilitatea - dacă instanţa ar fi pus în discuţie - să îşi exprime punctul de vedere cu privire la necesitatea plăţii cauţiunii.

c)Motivare insuficientă;

Tribunalul a apreciat "în echitate" şi "cu luarea în considerare a numărului pârâţilor din cauză" că există posibilitatea ca măsurile instituite să producă părţilor adverse un prejudiciu.

Această apreciere a tribunalului echivalează cu o nemotivare. Simpla referire la sintagma "în echitate" şi la numărul pârâţilor în cauză (4 pârâţi, dintre care doar o societate a formulat întâmpinare şi s-a referit doar la prejudicii ipotetice) nu este suficientă pentru a sta la baza măsurii dispuse de prima instanţă.

Cu relevanţă în susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că în practica judiciară s-a reţinut că: "deşi măsura dispusă este de natură să producă pârâtei-reclamante un prejudiciu, cauzat de încetarea temporară a comercializării produsului în speţă, estimarea cuantumului cauţiunii la suma de 40.000 lei este lipsită de orice justificare în absenţa unui calcul credibil al valorii profitului generat de comercializarea produsului sub semnul conflictual pentru perioada cât îşi va produce efectele măsura provizorie, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiată a acestei cereri".

Astfel cum în mod corect se arată în decizia citată mai sus, stabilirea cauţiunii trebuie să aibă la bază un calcul credibil al valorii profitului generat de comercializarea produsului sub semnul conflictual.

Prin ipoteză, orice măsură provizorie de interzicere a unor acte este de natură să genereze prejudicii.

Însă, o asemenea constatare generică nu poate sta la baza măsurii dispuse de prima instanţă. Controlul judiciar devine imposibil de realizat în lipsa unei motivări efective a primei instanţe. Ca atare, reiese că prima instanţă a motivat sumar măsura dispusă în sarcina apelantei.

d)Plata cauţiunii nu se justifică a fi dispusă în sarcina reclamantei; măsura dispusă de prima instanţă este inutilă;

Conform art. 979 alin. (5) Cod de procedură civilă, dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse, instanţa îl poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

Apelanta este o societate cu renume în domeniul băuturilor alcoolice, oferind garanţiile necesare unei eventuale răspunderi patrimoniale viitoare.

Scopul avut în vedere de legiuitor atunci când a reglementat plata cauţiunii a fost acela ca persoana împotriva căreia s-a luat o măsură provizorie să aibă o sursă concretă de despăgubire în cazul în care acţiunea de fond ar fi respinsă ca neîntemeiată.

Însă, apelanta este o societate profitabilă, cu active considerabile, cu fluxuri financiare consistente astfel că "sursa" de despăgubire poate fi constituită din chiar patrimoniul reclamantei.

Informaţiile publice disponibile pe site-ul (...).ro confirmă cele susţinute de aceasta.

Astfel, activele imobilizate au crescut considerabil din anul 2015 şi până la finalul anului 2017 cu aproape 50%, ajungând până la suma de aproximativ 41 mii. lei.

Apoi, activele circulante s-au dublat în intervalul 2015 - 2017, fiind de aproximativ 35 mii. lei.

Profitul net realizat de apelantă este în cuantum de 13 mii. lei în anul 2017.

Aceste sume sunt considerabile, fiind o garanţie suficientă pentru ipoteza în care acţiunea de fond va fi respinsă ca neîntemeiată, iar pârâtele vor solicita despăgubiri.

În subsidiar, a solicitat reducerea cauţiunii stabilite în sarcina sa.

În ipoteza în care se va aprecia că se impune stabilirea unei cauţiuni în sarcina apelantei, a arătat că potrivit legii cuantumul cauţiunii poate fi de maxim 10.000 lei.

Conform art. 1057 alin. 2 Cod de procedură civilă, dacă legea nu prevede altfel, în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, cauţiunea nu va putea depăşi suma de 10.000 lei.

Cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale formulată de apelantă nu este evaluabilă în bani.

Art. 979 alin.5 Cod de procedură civilă nu derogă de la dispoziţiile art. 1057 alin.2 Cod de procedură civilă.

Art. 979 alin.5 Cod de procedură civilă se referă la cuantumul cauţiunii fixat de către instanţă. Or, stabilirea cuantumului cauţiunii nu poate fi realizată altfel decât conform legii, adică cu respectarea plafonului stabilit de art. 1057 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Astfel, cuantumul stabilit de tribunal - 30.000 lei - depăşeşte plafonul maxim legal stabilit.

Raportat la argumentele prezentate de reclamantă, a solicitat reducerea cauţiunii stabilite cel puţin până la nivelul sumei de 5.000 lei.

În legătură cu temeinicia dispoziţiei de reducere a cheltuielilor de judecată, apreciază că motivele instanţei de fond sunt netemeinice.

Cheltuielile de judecată solicitate de apelantă, conform Notelor depuse în şedinţa publică din 12 iulie 2018 sunt formate din:

- taxa judiciară de timbru în cuantum de 300 lei - acordată integral;

- cheltuieli deplasare - bonuri fiscale combustibil în cuantum de 518,5 lei - respinse integral;

- onorariu avocaţial - în cuantum de 14.591,1 lei - redus la suma de 2.700 lei;

Referitor la onorariul avocaţial redus de prima instanţă, arată că tribunalul a acordat un onorariu avocaţial reprezentând 18.5% din totalul solicitat de apelantă.

A subliniat că tribunalul a admis cererea sa introductivă, a validat argumentele sale şi a respins excepţiile formulate de pârâta (P3) SRL.

Cu toate acestea, Tribunalul a redus considerabil suma solicitată cu titlu de onorariu avocaţial apreciind că este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei şi că, demersurile întreprinse în litigiul principal de contrafacere au determinat cvasitotalitatea cheltuielilor.

Activităţile prestate de avocat rezultă din cuprinsul rapoartelor de activitate anexate facturilor care confirmă că onorariul avocaţial solicitat în speţă se referă strict la activităţile desfăşurate pentru acest dosar.

Celelalte activităţi - care privesc raporturile apelantei cu O.S.I.M. şi dosarul de fond având ca obiect acţiunea în contrafacere - nu au fost cuantificate în acest dosar.

Aşadar, sunt pe deplin dovedite activităţile prestate de avocat şi suma solicitată cu titlu de onorariu avocaţial.

Complexitatea cauzei nu poate fi negată deoarece dosarele în materie de proprietate intelectuală nu pot fi calificate ca fiind dosare uzuale, necesită o documentare temeinică şi o analiză a jurisprudenţei CJUE obligatorie pentru instanţele din România. Această documentare realizată de avocat se reflectă în poziţiile procesuale depuse la dosar.

Nu mai puţin important, suma solicitată de avocat reprezintă un venit brut care este supus taxelor şi impozitelor prevăzute de lege (TVA, impozit pe profit, contribuţii de asigurări sociale obligatorii, taxe Barou). Ca atare, aproximativ 40% din suma încasată reprezintă taxe şi impozite.

Or, dacă se aplică acest procent la onorariul redus, reiese o sumă derizorie cu titlu de onorariu avocaţial.

Se observă că taxele pe care avocatul le achită pentru onorariul încasat de la client sunt mai mari decât suma acordată de prima instanţă.

În cifre, onorariul acordat de prima instanţă este mai mic decât suma pe care avocatul trebuie să o colecteze cu titlu de TVA.

Nu mai puţin important, din onorariul încasat de avocat se suportă toate cheltuielile de funcţionare a cabinetului, cum ar fi consumabilele, imprimanta, onorariile avocaţilor colaboratori, etc.

Referitor la cheltuielile de deplasare, a arătat că apelanta a justificat aceste cheltuieli cu bonuri fiscale emise de benzinăriile unde avocatul care s-a deplasat la termen a achiziţionat combustibilul necesar deplasării.

Prezenţa avocatului este dovedită prin încheierile de şedinţă. Ca atare, deplasarea la termen nu poate fi contestată.

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că nu rezultă că cheltuielile de deplasare au fost făcute de persoanele care au asigurat reprezentarea.

Această motivare nu este susţinută. Astfel, prima deplasare la termenul de judecată din 14 iunie 2018 este dovedită conform bonului fiscal emis de o benzinărie din municipiul (...), chiar în ziua termenului de judecată. Această sumă a fost refacturată apelantei conform dovezii depuse la dosar.

Pentru a doua deplasare, a depus un bon fiscal emis cu o zi înainte de termenul de judecată din 12 iulie 2018, combustibilul fiind achiziţionat în vederea deplasării avocatului cu autoturismul la Tribunalul (...). Această sumă a fost refacturată către apelantă, fiind restituită suma avansată de avocat pentru această cheltuială.

Ca atare, cât timp avocatul s-a prezentat la termen şi a depus documente justificative ale cheltuielilor de deplasare, a apreciat că se poate stabili că aceste cheltuieli au fost efectuate pentru asigurarea reprezentării în dosarul de referinţă.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 466 şi urm., art. 979 şi urm., art. 997 şi urm., art. 1057 şi urm., art. 451 şi urm. din Codul de procedură civilă, precum şi celelalte prevederi menţionate în cuprinsul cererii.

În probaţiune, s-a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Faţă de apelul declarat în cauză, a formulat întâmpinare SC (P3) SRL, prin care a invocat excepţia lipsei de interes a apelantei privind petitul prin care aceasta a solicitat înlăturarea obligaţiei de consemnare a cauţiunii în cuantum de 30.000 lei, a solicitat respingerea apelului, ca fiind în parte lipsit de interes, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, iar, pe fond, a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

I. Pe cale de excepţie a înţeles să invoce excepţia lipsei de interes a apelantei - reclamante privind capătul de cerere din apel prin care s-a solicitat înlăturarea obligaţiei sale de a consemna cauţiunea în cuantum de 30.000 lei, raportat la dispoziţiile art. 33 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 979 alin. 5 din Codul de procedură civilă, dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse, instanţa îl poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

A precizat că potrivit înscrisului depus la dosarul cauzei de către apelanta-reclamantă, respectiv Recipisa de consemnare a cauţiunii nr. (...)/1 din 18.07.2018 emisă de (...) SA, obligaţia stabilită de către instanţa de fond, în sarcina reclamantei a fost executată.

Prin urmare, atât timp cât reclamanta nu riscă, sub nicio formă, ca măsurile dispuse de către instanţa de fond prin Sentinţa nr. (...)/13.07.2018 să înceteze, apelanta - reclamantă (R) SA, nu justifică un interes practic pentru formularea apelului ce formează obiectul prezentei cauze.

II. Pe fondul cererii de apel, a considerat că acesta este nefondat, impunându-se respingerea sa pentru următoarele motive:

A. Referitor la primul capăt de cerere al apelului, prin care s-a solicitat anularea/ modificarea în parte a sentinţei în sensul înlăturării obligaţiei de consemnare a cauţiunii stabilite în sarcina apelantei - reclamante, iar în subsidiar reducerea cauţiunii, a apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele motive:

1) În ceea ce priveşte susţinerea apelantei - reclamante potrivit căreia instanţa de fond ar fi încălcat principiul disponibilităţii reglementat de art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a considerat că aceasta este complet eronată.

Astfel, potrivit art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

În lumina acestui principiu, instanţa va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, dar în acelaşi timp doar asupra a ceea ce s-a cerut.

Cu toate acestea, partea finală a art. 22 alin. 6 prevede excepţia de la regula că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, menţionând că această regulă nu este aplicabilă atunci când legea dispune altfel.

Or, în cadrul reglementării privind măsurile provizorii dispuse în materia drepturilor de proprietate intelectuală, aplicabile în prezenta cauză, legiuitorul, prin art. 979 alin. 5 din Codul de procedură civilă, a stabilit o astfel de excepţie, statuând că dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse, instanţa îl poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

Interpretarea dată de apelanta - reclamantă dispoziţiilor art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 979 alin. 5 din acelaşi act normativ, nu poate fi primită, atât timp cât prin aceasta se adaugă la lege.

În măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat ca în privinţa măsurilor provizorii dispuse în materia drepturilor de proprietate intelectuală, judecătorul să nu aibă posibilitatea să stabilească prin hotărârea pronunţată o cauţiune, această situaţie ar fi fost prevăzută în mod expres, iar textul de lege ar fi prevăzut în concert că instanţa îl poate obliga pe reclamant, (doar) la cererea părţii adverse, să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta.

Or, în lipsa unei astfel de reglementări, este fără echivoc faptul că judecătorul are posibilitatea de a stabili cauţiunea, chiar şi în situaţia în care o astfel de cerere nu a fost formulată în mod expres de către părţile adverse, sens în care susţinerile apelantei sunt nefondate.

Pe de altă parte, a menţionat că prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, pârâta SC (P3) SRL a arătat faptul că deşi nu i s-a eliberat un titlu de protecţie, a făcut dovada publicării cererii sale privind dobândirea unui drept de proprietate industrială fiind cea care justifică aparenţa dreptului, deoarece, în temeiul prevederilor legilor speciale, are în patrimoniul său un drept de proprietate industrială afectat de condiţia suspensivă a admiterii cererii de înregistrare.

Mai mult decât atât, prin întâmpinarea depusă (P3) SRL a invocat faptul că măsurile solicitate de reclamantă de încetare a activităţii de folosire a denumirii „(...)69", de încetare a producerii, ambalării, deţineri, depozitării, oferirii spre vânzare sau comercializare în orice mod pe teritoriul României şi la export, a produselor din clasa „băuturi alcoolice" sub semnele „(...)”, „(...)69", „(...)33", este o măsură ce nu poate fi considerată provizorie, ci din contră, este o măsură ce ar produce efecte permanente şi ireversibile pentru societatea pârâtă SC (P3) SRL, creându-i acesteia prejudicii.

Prin urmare, din apărările formulate de către pârâta (P3) SRL, reiese şi o astfel de cerere privind consemnarea unei cauţiuni, în măsura admiterii cererii de ordonanţă.

2) Susţinerea apelantei - reclamante conform căreia prima instanţă a încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii atunci când nu a pus în discuţia părţilor eventuala stabilire a cauţiunii în sarcina apelantei - reclamante, este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1062 alin. 3 din Codul de procedură civilă când există urgenţă, instanţa va putea stabili cauţiunea şi fără citarea părţilor. În acest caz, cauţiunea se va depune numai în numerar, într-un termen stabilit de instanţă. Debitorului cauţiunii îi va fi comunicată încheierea prin care cauţiunea a fost stabilită, de la data acestei comunicări începând a curge termenul pentru plata cauţiunii.

În cauză, existenţa urgenţei este de necontestat, aceasta fiind esenţa cererii de ordonanţă preşedinţială, respectiv a măsurilor provizorii dispuse în materia drepturilor de proprietate intelectuală.

Or, în atare condiţii, a apreciat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond şi sub acest aspect este temeinică şi legală, art. 1062 alin. 3 din Codul de procedură civilă reprezentând una dintre excepţiile de la principiul contradictorialităţii.

Mai mult, aşa cum am arătat anterior, posibilitatea instanţei de judecată de a stabili o cauţiune prin hotărârea pronunţată în temeiul art. 979 din Codul de procedură civilă, este prevăzută în mod expres de lege, sens în care nu poate fi contestată de vreuna dintre părţile litigante.

3) Referitor la susţinerea apelantei - reclamante potrivit căreia plata cauţiunii nu se justifică a fi dispusă în sarcina acesteia, măsura dispusă de prima instanţă fiind una inutilă, a considerat că şi aceasta este eronată.

A apreciat că susţinerile apelantei - reclamante, sub acest aspect, sunt neîntemeiate, precum şi inadmisibile.

Faptul că pârâta ar deţine „active considerabile, cu fluxuri financiare consistente", nu poate reprezenta un motiv pentru ca instanţa să nu poată dispune obligarea apelantei - reclamante la plata unei cauţiuni.

De altfel, situaţia financiară a apelantei - reclamante nu prezintă relevanţă sub acest aspect, în condiţiile în care aceasta se poate deteriora oricând, iar măsurile stabilite de către instanţa de fond, se întind pe o perioadă considerabilă (până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. (...)/2018 al Tribunalului (...), cauţiunea fiind singura garanţie ce va putea fi executată cu celeritate în ipoteza în care acţiunea de fond va fi respinsă ca neîntemeiată, şi apelanta - reclamantă va trebui să repare prejudiciile cauzate prin măsurile provizorii dispuse prin Sentinţa nr. (...)/13.07.2018.

4) În ceea ce priveşte susţinerea apelantei - reclamante potrivit căreia cuantumul maxim al cauţiunii poate fi de 10.000 lei, a considerat că şi aceasta este eronată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1057 alin. 2 din Codul de procedură civilă dacă legea nu prevede altfel, cauţiunea nu va reprezenta mai mult de 20% din valoarea obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, nu va putea depăşi suma de 10.000 lei.

A considerat că limitele stabilite prin art. 1057 alin. 2 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile în cazul măsurilor provizorii dispuse în materia drepturilor de proprietate intelectuală, art. 979 alin. 5 din Cod de procedură civilă, acordând instanţei posibilitatea de a stabili cauţiunea în cuantumul pe care aceasta îl va aprecia ca fiind corespunzător eventualului prejudiciu ce ar putea fi suferit de către părţile adverse.

Pe de altă parte, chiar şi în măsura în care s-ar aprecia că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1057 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în privinţa cuantumului cauţiunii, a apreciat că plafonul maxim legal nu a fost depăşit, atât timp cât instanţa de fond s-a raportat şi la numărul părţilor (patru), situaţie în care cuantumul maxim al cauţiunii prevăzute de art. 1057 alin. 2 ar fi fost de 40.000 lei.

B. Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere al apelului prin care s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei în sensul admiterii cererii de obligare a pârâtelor, în solidar, la plata integrală a cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta - reclamantă, a apreciat că şi acesta este nefondat, pentru următoarele motive:

1) În ceea ce priveşte susţinerea apelantei - reclamante potrivit căreia considerentele privind reducerea cheltuielilor de judecată, din sentinţa pronunţată de instanţa de fond, sunt netemeinice, a considerat că aceasta este nefondată.

Instanţa de fond a reţinut în mod temeinic şi legal faptul că în cauză se impune reducerea părţii din cheltuielile de judecată ale reclamantei reprezentând onorariu avocaţial acesta fiind disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei şi cu circumstanţele cererii.

Conform art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

A considerat că în ceea ce priveşte onorariul de avocat în măsura în care acesta a fost dovedit de către apelanta - reclamantă, instanţa în mod corect a dispus reducerea acestuia.

A apreciat că onorariul de avocat în cuantum total de 14,591,1 lei este exagerat, neîndeplinind niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 451 alin. 2, şi de practica în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşa cum s-a reţinut şi în literatura de specialitate, partea căzută în pretenţii nu trebuie să fie pusă în situaţia de a suporta cheltuielile exagerate făcute de adversarul său. În acest sens, art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă a fost instituit pentru a răspunde necesităţii de protecţie a părţii care pierde procesul, împotriva oricăror abuzuri.

A considerat că în mod corect instanţa de judecată a redus cheltuielile de judecată reprezentante de onorariu de avocat la suma de 2.700 lei, în cuantumul total de 14,591,1 lei acesta fiind vădit disproporţionat în raport de valoarea şi complexitatea cauzei, precum şi de activitatea desfăşurată de avocat pentru pregătirea apărării, în raport şi cu dificultatea şi noutatea litigiului.

În ceea ce priveşte complexitatea cauzei, a apreciat că prezenta cauză nu presupune un grad de complexitate foarte ridicat, în măsură să justifice obligarea apelantei - reclamante la plata sumei de 14.591,1 lei cu titlu de onorariu de avocat.

De asemenea, trebuie reţinut că instanţa de judecată nu a admis acţiunea ca urmare a reţinerii apărărilor formulate de către reclamantă, ci urmare a propriei motivări.

Faţă de cele menţionate, a considerat că suma de 2.700 lei stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial, este una corectă şi stabilită în conformitate cu dispoziţiile legale în materie şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

2) În ceea ce priveşte susţinerile apelantei - reclamante potrivit cărora suma solicitată de avocat reprezintă un venit brut care este supus taxelor şi impozitelor prevăzute de lege, respectiv că din onorariul încasat de avocat se suportă cheltuielile de funcţionare a cabinetului, a considerat că acestea sunt lipsite de relevantă, şi depăşesc obiectul apelului.

În acest sens, a precizat că potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat si clientul său.

Prin urmare, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de apelanta - reclamantă, aceasta a achitat către cabinetul de avocatură onorariul solicitat de acesta, sens în care cabinetul nu are sub nicio formă de suferit ca urmare a reducerii onorariului de către instanţa de fond, aspect ce oricum nu prezintă relevanţă.

Mai mult decât atât, eventualele sume datorate de cabinetul de avocatură cu titlu de taxe şi impozite, precum şi cheltuielile de funcţionare ale acestuia, nu prezintă nicio legătură cu litigiul dintre (R) SA şi SC (P3) SRL, părţile în prezenta cauză.

Faţă de cele menţionate, a apreciat că în cauză se impune respingerea apelului formulat de apelanta - reclamantă (R) SA şi menţinerea Sentinţei nr. (...)/13.07.2018 pronunţată de Tribunalul (...) în Dosarul nr. (...)/2018, ca fiind temeinică şi legală.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 205 coroborate cu dispoziţiile art. 471 alin. 5 din Cod procedură civilă, precum şi pe dispoziţiile legale invocate în cuprinsul acesteia.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri şi orice alte probe a căror necesitate de administrare va rezulta din dezbateri.

Examinând sentinţa apelată, raportat la motivele de apel invocate, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte măsura stabilită de instanţa de fond, privind stabilirea în sarcina reclamantei a unei cauţiuni în cuantum de 30.000 lei, Curtea a reţinut că, această dispoziţie a instanţei de fond se impune a fi menţinută, cu reducerea cuantumului cauţiunii în limita sumei de 10.000 lei, raportat la următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 979 alin. 5 Cod procedură civilă, dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse, instanţa îl poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

În opinia instanţei de apel, nu poate fi primit argumentul apelantei privind încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de fond. În interpretarea dispoziţiei legale anterior enunţate, instanţa de fond avea posibilitatea stabilirii cauţiunii, în măsura în care aprecia că măsurile pe care le-a dispus sunt de natură să creeze părţii adverse un prejudiciu, independent de vreo solicitare în acest sens din partea pârâţilor. În lipsa unei menţiuni exprese în textul de lege, cum că, stabilirea cauţiunii se poate face doar la cererea părţii adverse, instanţa de judecată poate stabili cauţiunea chiar în lipsa unei solicitări exprese în acest sens. Din această perspectivă, textul art. 979 alin. 5 trebuie privit ca o derogare de la regula stabilită de art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, în conformitate cu care, judecătorul trebuie să se pronunţe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Cu toate acestea, însă, Curtea a reţinut că, deşi judecătorul poate dispune din oficiu stabilirea cauţiunii în sarcina reclamantului, totuşi această măsură trebuia pusă în discuţia părţilor, în vederea respectării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, prevăzute de art. 13 şi 14 Cod procedură civilă.

Potrivit prevederilor art. 14 alin. 5 şi 6 Cod procedură civilă, instanţa nu îşi poate întemeia hotărârea decât pe motivele de fapt şi de drept, pe explicaţiile sau pe mijloacele de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Totodată, instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt ori de drept invocate.

Punerea în discuţia părţilor a necesităţii stabilirii cauţiunii se impunea pentru ca acestea să îşi prezinte punctele de vedere, în condiţii de contradictorialitate, atât cu privire la necesitatea plăţii cauţiunii, cât şi cu privire la cuantumul acesteia. Or, aceste exigenţe nu au fost respectate, în condiţiile în care judecarea cererii de ordonanţă preşedinţială s-a făcut cu citarea părţilor, iar reclamanta în sarcina căreia a fost stabilită cauţiunea a fost reprezentată prin avocat la ambele termene de judecată fixate în soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte nemotivarea dispoziţiei de stabilire a cauţiunii, Curtea a apreciat că, deşi motivarea necesităţii stabilirii cauţiunii este succintă, totuşi nu se poate reţine că măsura de stabilire a cauţiunii nu a fost deloc motivată, astfel că acest motiv de apel este nefondat.

Privitor la necesitatea stabilirii cauţiunii şi cuantumul acesteia, Curtea a reţinut că, scopul avut în vedere de legiuitor atunci când a reglementat posibilitatea pentru instanţa de judecată de a stabili o cauţiune în sarcina reclamantului, este acela de a evita un abuz discreţionar din partea reclamantului şi pentru a crea posibilitatea ca, în cazul în care măsurile dispuse au fost solicitate neîntemeiat, debitorul să poată fi despăgubit pentru eventualul prejudiciu ce i-a fost cauzat prin aceste măsuri, ca efect al admiterii acţiunii.

Jurisprudenţa a fost constantă în a statua în sensul că, atunci când se analizează scopul şi rolul cauţiunii, aceasta se stabileşte fără a se ţine seama de posibilităţile de plată sau interesul celui obligat la plata cauţiunii, şi aceasta pentru că întotdeauna cauţiunea se stabileşte nu în favoarea creditorului, ci în favoarea debitorului, în raport de eventualele prejudicii ce s-ar produce în patrimoniul acestuia, ca efect al instituirii unei măsuri provizorii. Scopul cauţiunii constă şi în prevenirea eventualelor abuzuri ce ar putea fi săvârşite în legătură cu patrimoniul debitorului, aceasta reprezentând o garanţie a exercitării cu bună credinţă a drepturilor procesuale de către creditor. Raportat la aceste considerente, nu se poate dispune scutirea creditorului de plata cauţiunii, întrucât luarea măsurii provizorii a încetării producerii, ambalării şi comercializării unor produse sunt de natură să producă un prejudiciu părţilor adverse, legea neimpunând condiţia dovedirii unui prejudiciu efectiv de către pârâţi, ca şi condiţie pentru stabilirea cauţiunii.

În ceea ce priveşte cuantumul cauţiunii, se va avea în vede că, art. 979 alin. 5 Cod procedură civilă nu prevede care este cuantumul cauţiunii pe care instanţa o poate stabili, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun în materie, respectiv art. 1057 alin. 2 Cod procedură civilă, care reglementează instituţia cauţiunii judiciare, conform căruia, dacă legea nu prevede altfel, cauţiunea nu va reprezenta mai mult de 20% din valoarea obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, nu va putea depăşi suma de 10.000 lei.

Aşadar, legiuitorul a stabilit doar limita maximă a cauţiunii, de 20% din valoarea obiectului cererii, respectiv 10.000 lei în cazul cererilor neevaluabile în bani, urmând ca stabilirea acesteia, în concret, să se facă de către instanţa de judecată, raportat la împrejurările cauzei.

În speţă, este evident că cererea de ordonanţă preşedinţială prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor să înceteze/să se abţină de la săvârşirea unor acte de contrafacere nu este evaluabilă în bani, astfel că, dacă instanţa apreciază necesară fixarea unei cauţiuni, cuantumul acesteia nu poate depăşi suma de 10.000 lei.

Astfel, trebuie subliniat încă o dată scopul cauţiunii, ca fiind acela de a asigura o garanţie în vederea ocrotirii intereselor debitorului împotriva exercitării abuzive, cu rea-credinţă, de către creditor, a drepturilor sale procesuale. În stabilirea cauţiunii, instanţa trebuie să urmărească asigurarea unui just echilibru între interesele şi consecinţele acestei măsuri raportat la fiecare dintre părţile implicate, astfel încât cauţiunea să fie stabilită într-un cuantum justificat de circumstanţele speciale ale cauzei, fără a constitui, totuşi, pentru creditor, o sarcină financiară excesivă, de natură să îl determine a renunţa la instituirea unor măsuri provizorii.

Raportat la aceste criterii, Curtea a apreciat că se impune reducerea cuantumului cauţiunii la limita maximă permisă de lege – 10.000 lei, fără a se justifica stabilirea unei cauţiuni sub această limită, în condiţiile în care măsurile provizorii solicitate de reclamantă vizează activitatea a patru societăţi comerciale, de natură să producă prejudicii în patrimoniul fiecăreia dintre acestea.

În ceea ce priveşte motivele de apel vizând reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, instanţa de apel a observat că, reclamanta a solicitat în faţa instanţei de fond următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată: 14.591,1 lei - onorariu avocaţial, care a fost redus de către instanţă la 2.700 lei; 300 lei taxa judiciară de timbru, acordată integral şi 518,5 lei cheltuieli de deplasare, sumă respinsă integral.

Analizând motivele de apel sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocaţial, Curtea a reţinut că, potrivit art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă permite instanţei, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

După cum rezultă din interpretarea acestor dispoziţii legale, norma instituită de legiuitor este menită să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului. În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

În acest sens, în jurisprudenţa CEDO s-a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 din Cod procedură civilă de la 1865 (actualul 453 din Noul Cod procedură civilă) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Făcând aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că, în speţă, deşi complexitatea cauzei nu poate fi negată, totuşi ţinând cont şi de circumstanţele concrete ale speţei şi de cuantumul ridicat al onorariului avocaţial, este justificată reducerea cheltuielilor de judecată solicitate cu acest titlu.

În primul rând, dat fiind caracterul neevaluabil în bani al cererii de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantă, sintagma „valoarea cauzei” trebuie interpretată în sens larg, cuprinzător, în sensul de miză a procesului pentru parte, ceea ce nu înseamnă neapărat o raportare procentuală, mecanică, la un criteriu valoric al litigiului. Or, acest aspect implică automat şi aplicarea celorlalte criterii avute în vedere de art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, respectiv complexitatea cauzei şi circumstanţele concrete ale speţei.

În speţă, complexitatea cauzei nu poate fi negată, dat fiind că litigiul este unul în materie de proprietate intelectuală, care nu este un litigiu uzual, motiv pentru care necesită o documentare temeinică. Reclamanta a anexat facturilor din care rezultă sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată şi două rapoarte de activitate, din cuprinsul cărora rezultă activitatea efectiv prestată de avocat. De asemenea, trebuie luat în considerare şi faptul că avocatul s-a prezentat la cele două termene de judecată din faţa instanţei de fond. Totodată, trebuie menţionat că, activitatea avocatului nu se limitează doar la reprezentarea părţii în instanţă, ci relaţia cu clientul este una complexă, avocatul reclamantei justificând, într-adevăr, multe ore de muncă, întâlniri repetate, studierea de acte, studierea practicii judiciare, a doctrinei juridice. Or, toate aceste aspecte relevă atât un anumit grad de complexitate a cauzei, cât şi un volum de muncă apreciabil din partea avocatului.

Cu toate acestea, reclamanta a solicitat cu titlu de onorariu avocaţial suma de 14.591,1 lei, doar pentru prezenta ordonanţă preşedinţială şi nu trebuie pierdut din vedere că un onorariu într-un cuantum similar a fost achitat de reclamantă şi pentru litigiul de fond. Chiar dacă speţa este una complexă, nu se poate omite împrejurarea că, prezentul litigiu vizează luarea unor măsuri provizorii, cercetarea pretenţiilor fiind una sumară, nediscutându-se fondul cauzei, iar acest aspect trebuie să se reflecte şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate cu titlu de onorariu avocaţial. Din această perspectivă, suma solicitată cu acest titlu apare ca fiind vădit excesivă şi nerezonabilă.

Este deosebit de important de a preciza că, raţiunea pentru care legiuitorul permite reducerea acestor categorii de cheltuieli de judecată este aceea de protejare a părţii ce a căzut în pretenţii de instituirea unei obligaţii excesiv de oneroase, având izvorul într-un contract faţă de care are calitatea de terţ. Astfel, regularizarea cuantumului sumelor achitate cu titlu de onorariu avocaţial, proporţional cu circumstanţele cauzei, este menită să asigure un just echilibru între dreptul părţii ce a avut câştig de cauză de a-şi recupera cheltuielile avansate şi culpa procesuală a părţii ce a căzut în pretenţii.

De asemenea, la art. 451 alin. 2 paragraf final se arată expres faptul că, măsura luată de instanţă nu va avea nici un efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său. Această precizare este în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care stipulează astfel: „Contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului” şi că „Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său”, dar şi cu art. 127 alin. (1) şi 128 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit cărora, „Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său”, respectiv, „Onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale prezentului statut”.

Având în vedere aceste considerente şi făcând în apel propria apreciere, Curtea a considerat ca fiind rezonabilă suma de 5.000 lei, astfel că, cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în faţa primei instanţe cu titlu de onorariu avocaţial se impun a fi reduse la această sumă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de deplasare solicitate în faţa instanţei de fond, Curtea a apreciat că, în mod nelegal au fost înlăturate, în condiţiile în care au fost depuse la dosar bonuri fiscale din care rezultă achiziţionarea combustibilului, iar avocatul părţii s-a deplasat din (...) şi s-a prezentat la cele două termene de judecată acordate în cauză de Tribunalul (...). În acest context, este evidentă efectuarea unor cheltuieli cu deplasarea avocatului reclamantei, fiind îndeplinite condiţiile art. 452 Cod procedură civilă. În privinţa cuantumului acestor cheltuieli, se impune acordarea sumei de 307 lei, luând în considerare numărul de kilometri (173 km între (...) şi (...) x 4 ) şi consumul mediu de 7,5 l/100 km.

În consecinţă, în temeiul art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, s-a impus admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul reducerii cuantumului cauţiunii stabilite în sarcina reclamantei la 10.000 lei şi a modificării cuantumului cheltuielilor de judecată parţiale la care au fost obligate pârâtele, la suma de 5.607 lei (5.000 lei onorariu avocaţial, 300 lei taxa judiciară de timbru şi 307 lei cheltuielile de deplasare).

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, acestea nefăcând obiect al apelului.

În baza art. 453 alin. 1, raportat la art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, au fost obligate pârâtele în solidar la plata sumei de 2.453 lei cheltuieli de judecată parţiale în apel în favoarea reclamantei (2.000 lei onorariu avocaţial, 150 lei taxa judiciară de timbru şi 303 lei cheltuieli de deplasare).

Instanţa de apel a redus, de asemenea, din oficiu, cheltuielile de judecată solicitate de reclamanta apelantă cu titlu de onorariu avocaţial, de la suma de 13.228,22 lei solicitată cu acest titlu la suma de 2.000 lei. În acest sens, s-a avut în vedere că obiectul apelului l-a reprezentat doar dispoziţiile din sentinţă privind cauţiunea şi reducerea cheltuielilor de judecată, astfel că, aprecierea complexităţii cauzei trebuie raportată la acest aspect. Totodată, din această perspectivă, nu s-a putut reţine nici că activitatea avocatului a fost una care să justifice un onorariu avocaţial într-un asemenea cuantum. De aceea, având în vedere considerentele deja expuse în ceea ce priveşte raţiunea reglementării posibilităţii de reducere a cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu avocaţial, instanţa a apreciat ca fiind rezonabilă acordarea sumei de 2.000 lei cu acest titlu.

De asemenea, instanţa a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli de deplasare suma de 303 lei, reţinând că au fost depuse la dosar bonuri fiscale din care rezultă achiziţionarea combustibilului, iar avocatul părţii s-a deplasat din (...) şi s-a prezentat la cele două termene de judecată acordate în cauză la Curtea de Apel (…). În privinţa cuantumului acestor cheltuieli, s-a impus acordarea sumei de 307 lei cu acest titlu, luând în considerare numărul de kilometri (152 km între (...) şi (…) x 4 ) şi consumul mediu de 7,5 l/100 km.

Domenii speta

Spete similare