Nulitate absoluta, neconditionata si virtuala

Decizie 138 din 07.02.2019


Deliberând asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:

Prin decizia civilă nr. X/25.04.2018 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. X/311/2017, s-a admis excepţia nulităţii apelului.

S-a constatat nulitatea apelului civil declarat de apelanta contestatoare F I (CNP ), domiciliată în S,  judeţul O, împotriva sentinţei civile nr. X/27.11.2017, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosar nr. X/311/2017, în contradictoriu cu intimata S S.A.R.L. L cu sediul  procesual ales la K R S.R.L.

Pentru ase pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. X/27.11.2017, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2017,  s-a  admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea F I, în contradictoriu cu intimata S S.a.R.L., cu sediul procesual ales la K R SRL ca întemeiată.

S-a  anulat  în parte încheierea NR. X din 28.02.2017 dată în dosarul de executare NR. X/E/2016 al BEJ T A D în ceea ce priveşte cuantumul onorariului executorului, pe care îl reduce la 293,98 lei şi a cheltuielilor de 238 lei, pe care le anulează.

 S-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

 S-a admis în parte cererea referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată şi obligă intimata către contestatoare la cheltuieli de judecată în cuantum de 100 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.

 Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că la data de 17.03.2017 contestatoarea  F I a formulat contestaţie la executare  în contradictoriu cu  intimata S S.a.R.L., împotriva  formelor  de executare  silită emise  în dosarul de executare  NR. X/EX/2016  al Bej T A D, solicitând admiterea contestaţiei şi anularea somaţiei  din 15.12.2016 şi a tuturor formelor de executare, inclusiv a  încheierii de încuviinţare a  executării silite ca netemeinice şi nelegale şi întoarcerea executării silite.

S-a constatat de către instanţa de fond că executarea silită pornită împotriva  contestatoarei este legală, neexistând motive de  anulare a acesteia, întrucât aşa cum rezultă din contractul de credit  nr. X/01.06.2005 încheiat  cu B  contestatoarea are calitatea de  împrumutat.

Creanţa în favoarea intimatei  a  fost cesionată ulterior de B prin contractul din 16.12.2014, creanţă care a fost  înscrisă în Arhiva Electronică  de Garanţii  Reale Mobiliare la  poziţia X.

Referitor la afirmaţiile contestatoarei în sensul că nu i-a fost notificată cesiunea de creanţă, acestea nu pot fi reţinute, întrucât aşa cum rezultă  din dosar aceasta a fost notificată despre cesiunea intervenită între  B şi  intimată la data de 23.12.2014.

 Se reţine de asemenea că intimata are calitatea de creditoare şi este  în drept să pornească executarea potrivit dispoziţiilor art. 1566 alin.1 cod civil care prevăd că cesiunea de creanţă  este convenţia  prin care  creditorul  cedent transmite cesionarului  o creanţă împotriva  uni terţ.

 Cu privire la  excepţia prescripţiei  dreptului de a cere executarea silită, potrivit art. 705 alin.1 teza I  cod de procedură civilă  dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, ori potrivit înscrisurilor de la  dosar cererea de executare silită a fost formulată de intimată la  executor la  data de 09.12.2016, înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani.

În ceea ce priveşte cheltuielile de executare, cu privire la onorariul executorului judecătoresc s-a reţinut că încheierea privind stabilirea cheltuielilor de executare NR. X/28.02.2017 a fost întocmită de executor  cu respectarea  prevederilor  Legii nr. 188/2000 şi a  Ordinului 2550/C/2006 al Ministrului  Justiţiei, modificat  prin OMJ nr. 2561/2012, potrivit cu care  pentru serviciul prestat, executorul judecătoresc are dreptul să perceapă cheltuieli  pentru munca prestată.

Însă potrivit onorariilor minimale şi maximale care pot fi solicitate de executorii judecătoreşti pentru serviciile prestate, raportat la valoarea debitului de 2.939,84 lei şi la onorariul minimal care este de 113,79 lei, iar cel maximal de  293,98 lei, va reduce onorariul  fixat de executorul judecătoresc  de la suma de 352,78 lei, la suma de 293,98 lei.

Referitor la suma de 238 lei cu titlu de cheltuieli necesare, instanţa le anulează în totalitate, întrucât executorul nu a făcut nicio dovadă ce reprezintă aceste cheltuieli sau în ce mod  au fost necesare executării silite şi cum  au fost stabilite.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea criticând-o ca netemeinică  şi nelegală din următoarele considerente:

Apreciază contestatoarea că instanţa de fond nu a analizat natura juridică a contractului de credit  nr. X/01.06.2005 încheiat cu B, considerând că un contract de  credit la termen este  echivalentul unui  contract de credit- card de cumpărături, adică a unei linii de credit.

Însă între cele două contracte există diferenţe în sensul că un contract la termen presupune un grafic de rambursare a creditului, iar linia de credit nu presupune un grafic de rambursare, astfel încât în lipsa unor prevederi contractuale  privind termenul în care trebuie rambursată linia de credit, scadenţa o constituie  chiar ziua  în care s-a utilizat  creditul respectiv, data de la care intervine  obligaţia de rambursare a  sumei utilizate din linia de credit.

De asemenea instanţa de fond nu a analizat prescripţia extinctivă prin prisma  dispoziţiilor art. 706 din Noul Cod de procedură civilă şi nici nu a analizat existenţa vreunui caz de  întrerupere a prescripţiei.

Instanţa de fond avea obligaţia de a fixa momentul de la care începe să curgă  prescripţia şi  numai apoi trebuia să stabilească dacă este incident vreun caz de suspendare sau întrerupere.

De asemenea solicită să se aibă în vedere că alte instanţe au stabilit că termenul de prescripţie  trebuie  calculat de  la data ultimei  plăţi şi nu de la data  scadenţei finale.

În conformitate cu dispoz art. 471 cod de procedură civilă apelul şi, când este cazul,  motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă sub sancţiunea nulităţii.

Din analiza actelor de la dosar a rezultat că apelul declarat de către contestatoare a fost depus  la instanţa de apel şi nu la instanţa de fond a cărei hotărâre se atacă.

Întrucât  apelul a fost depus cu încălcarea dispoz. art. 471 cod de procedură civilă  în baza art. 248 cod de procedură civilă, analizând excepţia nulităţii apelului invocată s-a constatat ca fiind întemeiată, motiv pentru care a fost admisă şi pe cale de consecinţă s-a constatat nulitatea apelului.

 Contestatoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.471 alin NCPC, excepţie care a fost respinsă ca inadmisibilă, prin încheierea  de şedinţă din data de 15.11.2018.

Împotriva acestei decizii, contestatoarea F I, a formulat contestaţiei în anulare, având în vedere următoarele considerente:

Susţine contestatoarea că, în fapt, prin Decizia civila menţionata mai sus, a fost admisa excepţia nulităţii apelului invocata din oficiu, in temeiul dispoziţiilor art. 471 alin. (1] NCPC, in sensul ca apelanta ar fi depus cererea de apel la instanţa superioara celei care a pronunţat hotărârea atacata, fapt care contravine dispoziţiilor art. 471 alin. (1) NCPC.

Decizia civila este nelegala.

1. Sancţiunea nulităţii nedepunerii cererii de apel la instanţa a cărei hotărâre se atacă, instituită prin art 471 alin. (1) NCPC, este similară cu sancţiunea nulităţii impusă prin art 288 alin. (2) VCPC, declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 303/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art 288 alin. (2) VCPC, care reglementa depunerea apelului. Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a sancţiunii nulităţii pentru depunerea apelului la instanţa necompetentă, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, a reţinut că „în lumina acestor considerente, Curtea Constituţională constată că prevederea cuprinsă în art 302 C. pr. civ., prin care se sancţionează cu nulitate absolută depunerea recursului la altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă, apare ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie. Sancţiunea este cu atât mai nejustificată cu cât eroarea depunerii recursului Ia însăşi instanţa competentă să judece recursul ori la altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă este imputabilă nu numai recurentului, ci şi magistratului sau funcţionarului care primeşte cererea de recurs greşit îndreptată, deşi are posibilitatea să-l îndrume pe cel în cauză în sensul prevăzut de lege. în sensul celor arătate. Curtea reţine că aplicarea principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmisr jurisdicţiei competente să le soluţioneze. (...) întrucât argumentele care au fundamentat adoptarea deciziei sus-menţionate sunt aplicabile, prin analogie, şi în speţa de faţă, Curtea va admite critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. (2) C. pr. civ.". Considerentele Curţii Constituţionale rămân valabile şi sub imperiul art. 471 alin. (1) NCPC, deoarece „aplicarea principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise jurisdicţiei competente să le soluţioneze" şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Chiar dacă art. 471 alin. (1) NCPC a instituit regula depunerii apelului la instanţa a cărei hotărâre se atacă sub sancţiunea nulităţii din raţiuni care ţin de buna administrare a justiţiei şi de celeritatea soluţionării acestei căi de atac, ignoră complet considerentele instanţei de contencios constituţional. Nu poate fi de acord cu faptul că exigenţele impuse de Curtea Constituţională au fost respectate prin teza finală a art. 425 alin. (3) NCPC, conform cărora în dispozitivul hotărârii trebuie să se menţioneze şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului. Curtea Constituţională nu face referire în decizia sa la judecătorii care pronunţă hotărârea supusă căii de atac, ci la magistratul care primeşte cererea greşit îndreptată „deşi are posibilitatea să-l îndrume pe cel în cauză în sensul prevăzut de lege". Aparent o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care se va constata neconstituţionalitatea sintagmei „sub sancţiunea nulităti" din art. 471 alin. (1) NCPC ar transforma o nulitate expresă într-o nulitate virtuală ceea ce ar produce efecte doar cu privire la proba vătămării, prezumate în cazul nulităţii exprese, respectiv care trebuie dovedită în cazul nulităţii virtuale, conform art. 175 alin. (2) NCPC.

În realitate, însă, Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei sale se referă şi la această vătămare, stabilind că o cerere de recurs greşit îndreptată nu este susceptibilă să fíe vătămătoare atât timp cât principiile constituţionale privind liberul acces la justiţie şi folosirea căilor de atac impun „ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise jurisdicţiei competente să le soluţioneze", fiind bine cunoscut faptul că în cazul deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii atât dispozitivul, cât şi considerentele acestora, chiar şi sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă. Această lipsă a vătămării prezintă o mai puţină importanţă pe plan conceptual faţă de efectele concrete ale art. 471 alin. (1) teza finală NCPC, atât timp cât textul de lege impune sancţiunea nulităţii condiţionată de producerea unei vătămări, chiar dacă aceasta este prezumată, în urma unei simple analize instanţa competentă să soluţioneze apelul va constata că prin depunerea greşită a cererii de apel nu s-a produs nicio vătămare care să nu poată fi înlăturată prin transmiterea cererii greşit îndreptate jurisdicţiei competente. Cu siguranţă o astfel de practică va întârzia o eventuală sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 471 alin. (1) teza finală NCPC.

În concluzie, solicită sa se constatate ca sunt incidente dispoziţiile art 503 alin. (2) pct 2 NCPC, sa se admită contestaţia in anulare pentru motivele arătate, sa se desfiinţeze  decizia nr. 386/2018 a Tribunalului Olt, si rejudecând apelul, sa se admită asa cum a fost formulat.

 Îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) NCPC.

La data de 10.09.2019, intimata S S.A.R.L. L a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare şi menţinerea deciziei cu nr,X/25.04.2018.

 În esenţă, intimata apreciază că, la data de 01.06.2005, a fost încheiat Contractul nr. 2906, intre B SA, in calitate de împrumutator si contestatorul din prezenta cauza in calitate de împrumutat, prin care banca i-a acordat acestuia din urma un împrumut.

Întrucât debitorul a încetat sa mai achite ratele, instituţia financiar bancara a declarat creditul scadent anticipat si ulterior a cesionat întreaga creanţa subscrisei. Totodată, au fost efectuate formalităţile de înscriere a Contractului de cesiune creanţe in Arhiva Electronic de Garanţii Reale Mobiliare in conformitate cu dispoziţiile legale in vigoare, sub avizul nr. 2017-X-OBT.

Încercările creditorului de a oferi consiliere si posibilitatea rambursării creanţei in mai multe rate avantajoase au fost ignorate de către contestator, motiv pentru care la data de 21.11.2016 s-au început formalităţile de executare silita prin intermediul BEJ T A D.

La data de 27.11.2017 Judecătoria Slatina a admis in parte contestaţia la executare doar cu privire la cheltuielile de executare, si a respins ca nefondata restul contestaţiei la executare formulata de către debitorul contestator.

La data de 07.12.2017 intimata a cesionat creanţa către I LTD, notificând debitorul contestator cu privire la aceasta cesiune si efectuate formalităţile de înscriere a Contractului de cesiune creanţe in Arhiva Electronic de Garanţii Reale Mobiliare in conformitate cu dispoziţiile legale in vigoare, sub avizul nr. 2017-X-OWT..

La data de 25.04.2018 Tribunalul Dolj a respins apelul declarat de apelantul-contestator împotriva Sentinţei civile nr X/2017 pronunţate de Judecătoria Caracal, in dosarul civil nr. X/311/2017 ca urmare a admiterii excepţiei nulităţii apelului raportat la dispoziţiile art. 471 alin(l) NCPC.

Intimata a înţeles să formuleze:

• Excepţia netimbrarii acţiunii:

In conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. 6 NCPC, cererile adresate instanţelor judecătoreşti se timbrează. Aceste dispoziţii legale sunt completate de prevederile art. 197 NCPC, care instituie regula conform căreia, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii.

Netimbrarea sau timbrarea insuficienta atrage anularea cererii de chemare in judecata.

Prezentele dispoziţii legale se completează cu cele ale articolului 1 OUG 80/2013.

Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 26 alin(l) OUG 80/2013:

(1) Pentru formularea contestaţiei în anulare se datorează taxa de 100 lei.

Fata de aceste aspecte, solicită instanţei admiterea excepţiei de netimbrare si anularea cererii formulate de către contestator, in cazul in care nu au fost respectate dispoziţiile legale, privind timbrarea cererii de chemare in judecata, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte la primul termen de judecata dovada taxei judiciare de timbru datorate de către contestatoare, achitata la valoarea pretenţiilor solicitate, sau dovada insuficientei timbrări.

Intimata face precizarea ca o copie certificata pentru conformitate cu originalul a pretinsei dovezi de achitare a acestor taxe nu va fi acceptata de către instanţa.

Înscrisul înaintat prin posta electronica nu reprezintă o dovada certa a îndeplinirii obligaţiei de a achita taxa de timbru, in condiţiile in care prin scanarea unui document se obţine o copie a înscrisului in discuţie, partea având obligaţia de a prezenta instanţei originalul înscrisului, potrivit art. 292 alin.2 NCPC, sub sancţiunea neluării lui in seama.

Totodată, in condiţiile in care in cuprinsul chitanţei de plata scanata nu este individualizat in mod expres numărul dosarului in care a fost achitata, aceasta nu poate avea forţa probatorie, fiind necesara, depunerea dovezii achitării taxei de timbru in original, pentru

ca instanţa de judecata sa procedeze la anularea acesteia, o interpretare contrara fiind de natura a lipsi de conţinut obligaţia instituita de legiuitor in sarcina persoanelor ce formulează o cerere adresata instanţelor de judecata.

Contestatorul a invocat ca si motiv de formulare a cererii de contestaţie in anulare art. 503 alin(2) pct. 2 Cod procedura civila, considerând ca instanţa de apel a comis o eroare materiala in dezlegarea apelului in sensul ca nu a ţinut cont de Decizia CCR nr 303/2009 prin care a fost declarata neconstituţionala sintagma "sub sancţiunea nulităţii" din art. 288 alin(2) VCPC, care potrivit contestatorului ar trebui aplicata in mod similar si dispoziţiilor art. 471 alin(l) NCPC.

Considera ca motivul invocat de către contestator este inadmisibil raportat la dispoziţiile art. 503 si urm. NCPC având in vedere faptul ca instanţa de apel a soluţionat in mod corect apelul introdus de către contestator având in vedere dispoziţiile legale in vigoare la momentul soluţionării apelului.

Astfel, instanţa de apel in mod corect a admis excepţia nulităţii apelului raportat la instanţa la care trebuie introdusa calea de atac, dat fiind faptul ca pana la acest moment nu au existat soluţii ale Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 471 alin(l) NCPC. Consideram ca Decizia CCR nr 303/2009 nu este aplicabila si dispoziţiilor art. 471 alin(l) NCPC dat fiind faptul ca instanţa de contencios constituţional nu avea cum sa se pronunţe asupra unui text de lege care nu era conceput sau in vigoare la data pronunţării deciziei.

De asemenea, solicita respingerea capătului de cerere cu privire la excepţia neconstituţionalităţii dispoziţiilor art 471 alin(l) NCPC având in vedere faptul ca aceasta nu respecta condiţiile de admisibilitate stabilite de art. 29 si urm. din Legea nr 47/1992.

Concluzionând, solicita respingerea cererii de contestaţie in anulare formulata si menţinerea Deciziei nr X/25.04.2018.

Îşi întemeiază întâmpinarea pe dispoziţiile art. 205 NCPC şi orice alte dispoziţii menţionate in cadrul întâmpinării.

În dovedire a înţeles să se folosească de proba cu  înscrisurile existente la dosarul cauzei

Examinând decizia contestată în raport cu actele dosarului , Tribunalul constată contestaţia în anulare ca fiind neîntemeiată, pentru argumentele care succed:

În fapt, prin decizia nr. X/25.04.2018 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. X/311/2017 s-a admis excepţia nulităţii şi s-a constatat nulitatea apelului civil declarat de apelanta-contestatoare F I, apel care a fost depus la Tribunalul Olt la data de 03.01.2018, întrucât apelul declarat a fost depus de contestatoare la instanţa de apel şi nu la instanţa de fond a cărei hotărâre se atacă.

În dispozitivul sentinţei civile nr. X/27.11.2017 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2017 s-a menţionat expres: ,,cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Slatina”.

La data de 25.05.2018 contestatoarea F I a formulat contestaţie în anulare împotriva acestei decizii apreciind că sunt incidente prevederile art. 503 alin. 2 pct. 2 din codul de procedură civilă, respectiv a faptului că dezlegarea dată apelului este rezultatul unei erori materiale.

În drept, contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare.

Potrivit art. 503 alin. 2 pct. 2 şi alin. 3 din codul de procedură civilă hotărârile instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată apelului este rezultatul unei erori materiale.

Acest motiv al contestaţiei în anulare se referă la săvârşirea unei erori materiale, în sensul de greşeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

În soluţionarea contestaţiei în anulare în baza acestui motiv instanţa trebuie să se raporteze la situaţia existentă în dosar la data pronunţării hotărârii ce se atacă, deoarece numai în acest mod se poate ajunge la concluzia că instanţa a săvârşit o greşeală.

În speţă contestatoarea F I nu invocă o greşeală materială care să se circumscrie motivului expres prevăzut de lege, adică o greşeală procedurală de fapt, involuntară, legată de aspectele formale ale judecăţii în apel, determinată de confuzia sau de neobservarea de către instanţă a unor elemente sau date materiale importante care se regăsesc la dosar şi care determină soluţia pronunţată (de ex. situaţia în care cererea de apel ar fi fost depusă, în mod legal, la instanţa a cărei hotărâre se atacă şi totuşi instanţa de apel ar fi constatat nulitatea apelului), ci critică modul în care tribunalul a dezlegat o problemă referitoare la sancţiunea care intervine în situaţia depunerii cererii de apel la o altă instanţă decât cea a cărei hotărâre se atacă, care este o problemă de judecată şi de apreciere a instanţei de apel.

Mai mult decât atât tribunalul reţine că potrivit art. 471 alin. 1 din codul de procedură civilă, apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.

Sancţiunea nulităţii apelului îndreptat la o altă instanţă decât cea a cărei hotărâre se atacă îşi găseşte o justificare obiectivă şi rezonabilă, norma fiind una perfect predictibilă pentru părţile cauzei întrucât acestea sunt încunoştinţate, prin chiar hotărârea atacată în dispozitivul căreia se menţionează în mod expres instanţa la care urmează a se depune cererea de apel (conform art. 425 alin. 3 din codul de procedură civilă).

Această nulitate, fiind o nulitate necondiţionată (conform art. 176 pct. 6 din codul de procedură civilă) şi decurgând din încălcarea unei norme de ordine publică stabilite de legiuitor pentru buna desfăşurare a procesului civil şi într-un termen rezonabil (art. 174 alin. 2 din codul de procedură civilă), nu poate fi acoperită prin constatarea inexistenţei vreunei vătămări procesuale (ceea ce este specific nulităţilor condiţionate), astfel încât acordarea de dată certă de către o altă instanţă decât cea a cărei hotărâre se atacă unei cereri de apel greşit îndreptate nu poate avea semnificaţia înlăturării sancţiunii nulităţii.

În procesele pornite în intervalul 15.02.2013-31.12.2018 (dată fiind prorogarea perioadei tranzitorii dispusă prin O.U.G. nr. 62/2015 şi O.U.G. nr. 95/2016), procedura prealabilă fixării primului termen de judecată în apel se va desfăşura la instanţa de apel conform dispoziţiilor art. XIV, art. XV şi art. XVI din legea nr. 2/2013.

Pentru această perioadă tranzitorie (15.02.2013-31.12.2018) dispoziţiile art. XIV alin. 1 din legea nr. 2/2013 au o formulare identică în ceea ce priveşte indicarea instanţei la care trebuie depusă cererea de declarare sau, după caz, de motivare a căii de atac (Apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă).

Deşi norma citată nu conţine şi menţionarea sancţiunii nulităţii ce intervine pentru nesocotirea acestei dispoziţii, tribunalul apreciază că nu există nicio raţiune pentru a se considera că, în procesele pornite în intervalul 15.02.2013-31.12.2018, aşa cum este şi cauza nr. X/311/2017, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de 17.03.2017, sancţiunea nulităţii nu ar fi operantă în baza dispoziţiilor din dreptul comun referitoare la nulitatea actelor de procedură, în acest caz fiind vorba despre o nulitate absolută, necondiţionată şi virtuală, iar nu expresă ca în cazul regulii enunţate de art. 471 alin. 1 din codul de procedură civilă.

De asemenea, nu trebuie să fie făcută confuzie între eroarea materială ce se circumscrie motivului de contestaţie în anulare prevăzut la  art. 503 alin. 2 pct. 2 din codul de procedură civilă care este determinantă pentru soluţia pronunţată şi eroarea materială  avută în vedere de dispoziţiile art. 442 din codul de procedură civilă care nu poate influenţa în niciun mod soluţia dată, aşa cum este cazul indicării în motivare a dispoziţiilor art. 471 alin. 1 din codul de procedură civilă în loc de prevederile art. XIV alin. 1 din legea nr. 2/2013, cele două texte fiind similare.

În raport de aspectele care precedă tribunalul urmează a respinge ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea F I în contradictoriu cu intimata S S.A.R.L.

Data publicarii pe portal: 05.04.2019