Transport efectuat cu un vehicul cu tractiune animala, fara a avea aviz de insotire a materialului lemnos

Data publicare portal: 09.10.2019

Prin Sentinta civila nr. …. din data de … pronuntata de Judecatoria …. s-a respins ca neîntemeiată plângerea contravenţională formulată de petenta …, domiciliată în …, având CNP …, în contradictoriu cu intimatul …, cu sediul în …, împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria … nr. ….

Pentru a se pronunţa astfel Judecătoria a reţinut următoarele:

Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul acestei instanţe sub numărul … la data de … petenta … a solicitat în contradictoriu cu intimata … anularea procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria … nr. …/… şi exonerarea de la sancţiunile aplicate şi, în subsidiar, înlocuirea acestora cu avertismentul.

În motivare, petenta a arătat că a fost sancţionată contravenţional pentru că la data de … a transportat cantitatea de … mc de material lemnos esenţa …cu un vehicul cu tracţiune animală fără a avea aviz de însoţire a materialului lemnos. Petenta a recunoscut că în jurul datei de … a strâns resturi de lemne, însă nu ştie dacă există corespondent între cantitatea indicată de agentul constatator şi cea strânsă efectiv de petentă. Petenta a învederat că lemnele strânse reprezentau reziduuri rezultate în urma tăierii lemnelor de către particulari, lemne care au fost strânse de mai mulţi săteni.

Petenta a arătat că a fost sancţionată contravenţional la mai mult de … luni de la săvârşirea faptei, fiind oprită de poliţie la data de …, procesul-verbal fiind întocmit la data de …. Totodată, petenta a susţinut că nu a apreciat că a săvârşit vreo abatere atunci când a adunat acele resturi, făcând acest lucru alături de mai mulţi săteni.

Petenta a solicitat în subsidiar înlocuirea sancţiunii aplicate  cu avertismentul, sancţiunea aplicată fiind împovărătoare faţă de veniturile sale.

În probaţiune petenta solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În drept invocă prevederile OG 2/2001.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de … şi aflată la filele … din dosarul cauzei intimata a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată şi menţinerea actului de sancționare întrucât acesta a fost întocmit în baza constatării directe de către agentul constatator.

A solicitat instanţei să constate că sancţiunea este aplicată în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, încadrându-se în limitele prevăzute de actul normativ şi fiind proporţională cu gradul de pericol social al faptei reţinute în sarcina petentului.

A susţinut că procesul-verbal de contravenţie contestat  îndeplineşte condiţiile de fond prevăzute de art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi cele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 17 din acelaşi act normativ.

Petentul, deşi a formulat plângere împotriva actului sancţionator pe care 1-a calificat ca netemeinic, nu a propus niciun mijloc de probă împotriva acestuia prin care să poată dovedi netemeinicia celor consemnate de agentul constatator şi nici nu a făcut dovada vreunei cauze exoneratoare de răspundere în sensul art. 11 din O.G. nr. 2/2001, astfel că procesul verbal de contravenţie este legal şi temeinic.

Având în vedere dispoziţiile art. 269 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă cât şi prevederile art. 270 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă şi art. 249 din Codul de Procedură Civilă, a susţinut că petentul are obligaţia să dovedească cele sesizate în plângerea contravenţională adresată instanţei de judecată.

În probaţiune intimata a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În cauză a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri.

Analizând prezenta cerere, în considerarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, instanţa constată şi reţine următoarele:

În fapt, prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria … nr. … petenta a fost sancţionată contravenţional pentru încălcarea dispoziţiilor art. 19 alin. 1 lit. b) din Legea 171/2010 constând în aceea că la data de … a fost depistată pe raza comunei …, transportând cantitatea de … mc de material lemnos, esenţa …, cu ajutorul unui vehicul cu tracţiune animală, fără a avea aviz de însoţire a materialului lemnos.

În drept, potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 se completează cu dispoziţiile codului penal şi ale codului de procedură civilă, după caz (art. 45 din O.G. nr. 2/2001 ).

Procedând la verificarea, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, a legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal contestat, instanţa reţine, în ceea ce priveşte legalitatea, că actul contestat cuprinde menţiunile prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de art. 17 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice a denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator), nefiind incident niciunul dintre motivele de nulitate care se constată din oficiu de instanţa de judecată.

Referitor la condițiile de fond, acestea se subsumează corectelor încadrări juridice ale faptelor, astfel cum au fost reținute de agentul constatator. Instanța apreciază că principiul legalităţii a fost respectat, întrucât agentul constatator a indicat în mod corect temeiurile de drept.

Instanţa constată că petenta nu a formulat critici cu privire la legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, criticile sale vizând netemeinicia acestuia.

Conform art. 19 alin. 1 lit. b) din Legea 171/2010 Constituie contravenții silvice și se sancționează cu amendă de la 5.000 lei până la 10.000 lei și confiscarea materialelor lemnoase în cauză expedierea, transportul, primirea, depozitarea materialelor lemnoase fără avize de însoțire a materialelor lemnoase sau cu avize de însoțire din care nu rezultă proveniența legală, așa cum sunt prevăzute de normele referitoare la proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund, cu excepția situațiilor prevăzute de aceste norme. Totodată, conform art. 25 alin. 1 din Legea 171/2010 agentul constatator care aplică sancțiunea dispune și reținerea/confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravențiile silvice, în condițiile legii.

Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal contestat, instanţa apreciază că prezentul litigiu trebuie să ofere garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin legea nr. 30/1994, care, în baza art. 11 din Constituţia României, face parte din dreptul intern şi are prioritate, în temeiul art. 20 alin. 2 din legea fundamentală. Aceasta deoarece acest gen de contravenţie intră în sfera acuzaţiilor în materie penală la care se referă art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană.

Instanţa reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a raportat definiţia noţiunii de materie penală la trei criterii : criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (cauzele Engel c. Olandei, Escoubet c. Belgiei). Curtea a considerat că aceste criterii, care sunt alternative şi nu cumulative, sunt suficiente pentru a demonstra că fapta în discuţie are caracter penal, în sensul art. 6 din Convenţie.

La încadrarea faptei petentului din cauza pendinte în sfera acuzaţiei în materie penală conduc ultimele două criterii: în primul rând norma juridică care sancţionează astfel de fapte are caracter general, legea nr. 171/2010 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, iar în al doilea rând, sancţiunile contravenţionale aplicabile urmăresc un scop preventiv şi represiv. În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în jurisprudenţa sa din cauza Anghel contra României că în ciuda naturii băneşti a sancţiunii efectiv aplicate, suma sa mică şi natura civilă a legii de pedepsire a contravenţiei respective, procedura în cauză (contestarea unui proces-verbal pentru o contravenţie prevăzută de legea nr. 61/1991) poate fi asimilată unei proceduri penale. Dispoziţia a cărei încălcare a fost atribuită reclamantului avea un caracter general şi nu se adresa unui anumit grup de persoane ci tuturor cetăţenilor; ea le impunea un anumit comportament şi însoţea această cerinţă cu o sancţiune care încerca în acelaşi timp să descurajeze şi să pedepsească.

Aplicabilitatea art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale în cazul contravenţiilor prevăzute de legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice a fost relevată de instanţa europeană şi în cauza Nicoleta Gheorghe contra României. Astfel, s-a arătat că informaţiile oferite de dreptul intern, care nu dau o nuanţă „penală” contravenţiei pentru tulburarea ordinii publice nu au decât o valoare relativă şi nu sunt aşadar decisive. Norma de drept încălcată reglementează contravenţiile pentru lipsa de civism, sens în care norma se adresează tuturor cetăţenilor, nu unui grup determinat cu statut special, iar amenda aplicată nu are ca obiect reparaţia materială a unui prejudiciu, ci în esenţă să împiedice repetarea unor acţiuni similare, având aşadar caracterul punitiv prin care se deosebesc, de regulă, sancţiunile penale. Curtea a precizat că natura generală a dispoziţiei legale încălcate, precum şi obiectivul disuasiv şi punitiv al sancţiunii aplicate sunt suficiente pentru a demonstra că infracţiunea în litigiu avea caracter penal în sensul art. 6 din convenţie, care este aşadar aplicabil.

În această situaţie, întrucât procedura de soluţionare a unei plângeri contravenţionale este calificată drept o procedură de natură penală, contravenientul se bucură de protecţia oferită în cadrul unei astfel de proceduri, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

Procesul-verbal de contravenţie este un act administrativ, astfel încât unele elemente ale principiului prezumţiei de nevinovăţie nu trebuie absolutizate, existând posibilitatea, cu respectarea cerinţei proporţionalităţii mijloacelor folosite cu scopul legitim urmărit, să funcţioneze şi alte prezumţii de fapt şi de drept, chiar şi în favoarea agentului constatator (cauza Blum c. Austriei).

În doctrina şi jurisprudenţa de specialitate este acceptat faptul că procesul-verbal de contravenţie întocmit de un agent al statului pe baza propriilor constatări (ex propriis sensibus) beneficiază de o prezumţie relativă de legalitate şi veridicitate, urmând a fi analizat prin coroborare cu celelalte dovezi administrate în cauză.

În aceste condiţii, cum prezumţia poate fi răsturnată, nu este în niciun fel încălcat dreptul contravenientului la apărare şi la un proces echitabil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că folosirea prezumţiilor nu este contrară jurisprudenţei sale, amintind că prezumţiile de fapt sau de drept operează în legile represive din toate sistemele juridice şi Convenţia, nu interzice, în principiu, asemenea prezumţii (cauza Salabiaku c. Franţei, cauza Telfner împotriva Austriei, cauza Nicoleta Gheorghe c. României).

În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal şi incluse în sfera dreptului contravenţional Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumţiei de nevinovăţie sunt mult mai largi, prezumţia de nevinovăţie nefiind una absolută ca, de altfel, nici obligaţia acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. Dat fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancţionate este foarte mare, Curtea Europeană a reţinut că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunţate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor fapte contravenţionale şi ar pune în sarcina autorităţilor ce aplică astfel de sancţiuni o povară excesivă şi nejustificată (cauza Falk c. Olandei). Jurisprudența Curții Europene nu impune statelor contractante să dea o anumită forță probantă, mai largă sau mai restrânsă, procesului-verbal de contravenție și, cu atât mai mult, să îl facă lipsit de orice efect util, ci doar statuează asupra faptului că sarcina instanțelor naționale este de a respecta principiul proporționalității între, pe de o parte, scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale, iar, pe de altă parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional. Aceasta presupune, prin esență, ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei.

Procesul-verbal de contravenție, în măsura în care cuprinde constatările personale ale agentului constatator, are forță probantă prin el însuși și poate constitui o dovadă suficientă a vinovăției contravenientului. A conferi forță probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumției de nevinovăție, ci poate fi considerat o modalitate de stabilire legală a vinovăției în sensul art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Interpretarea contrară ar fi de natură să perturbe în mod grav funcționarea autorităților statului, făcând extrem de dificilă sancționarea unor fapte antisociale minore ca gravitate, dar extrem de numeroase.

Transpunând aceste principii la cauza pendinte, instanţa reţine că petenta … are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfăşurare a evenimentelor, iar sarcina instanţei este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional.

În cauză a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri, garantându-se astfel dreptul la un proces echitabil prin oferirea posibilităţii de a arăta că situaţia de fapt reţinută în actul contestat nu corespunde modului real de desfăşurare a evenimentelor.

Fondul forestier al României este alcătuit din fondul forestier naţional şi vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional. Fondul forestier naţional cuprinde, conform art.1 alin.1 din Legea nr.46 din 19 martie 2008 (Codul silvic), totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor ce servesc nevoilor de cultură, protecţie, administraţie silvică, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive enumerate în alin.2, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii, indiferent de natura dreptului de proprietate. În sensul art.2 alin.1 sunt considerate păduri şi sunt incluse în fondul forestier naţional terenurile cu o suprafaţă de cel puţin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m la maturitate în condiţii normale de vegetaţie.

Termenul pădure include, conform alin.2 al aceluiaşi articol : a) pădurile cuprinse în amenajamente silvice la 1 ianuarie 1990, precum şi cele incluse ulterior în acestea, în condiţiile legii ; b) perdelele forestiere de protecţie ; c) jnepenişurile ; d) păşunile împădurite cu o consecinţă mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai la suprafaţa acoperită efectiv de vegetaţie forestieră.

Constituie vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional acea vegetaţie forestieră care nu îndeplineşte unul sau mai multe criterii de definire a pădurii, fiind alcătuită din cele 8 categorii expres prevăzute în pct.50 din Anexa Legii nr.46/2008.

Potrivit art.35 din Constituţie, statul român asigură cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului fiecărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, iar persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora acest mediu.

Dreptul la proprietate este constituţional garantat, însă caracterul şi limita drepturilor sunt stabilite prin lege. Între altele, dreptul la proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului (art.44 alin.1 şi 6).

Unele restricţii cu privire la modul de administrare şi exploatare a fondului forestier naţional sau a vegetaţiei forestiere de pe terenurile din afara acestui fond, indiferent dacă fac obiectul proprietăţii publice sau private sunt înscrise în dispoziţiile Codului silvic, deoarece, dreptul de proprietate obligă, între altele, la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului în cadrul căruia fondul forestier şi vegetaţia forestieră constituie factorii cei mai importanţi, dar şi o resursă epuizabilă, însă regenerabilă în măsura în care regimul legal al acestora este respectat.

În art.6 alin.1 şi 2 se prevede, cu valoare de principiu, că fondul forestier naţional este supus regimului silvic, iar vegetaţia forestieră este supusă normelor silvice privind evaluarea masei lemnoase şi reglementărilor privind circulaţia materialului lemnos, fără a condiţiona de includerea în ocoale sau amenajamente silvice.

Recoltarea şi valorificarea lemnului din vegetaţia forestieră de pe terenurile din afara fondului forestier naţional este, potrivit alin.3 al art.6, la latitudinea proprietarilor, fiind obligaţi şi aceştia să respecte normele tehnice privind evaluarea masei lemnoase şi reglementările privind circulaţia materialului lemnos. Din examinarea dispoziţiilor art.17 alin.2 lit.g, 62, 63, 68 şi 70 din Codul silvic, art.1, 2, 4, 11 şi 12 din Ordinul nr.606 din 30 septembrie 2008 al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru aprobarea Instrucţiunilor privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport a materialului lemnos şi art.1 alin.1, 2 şi 4, art.10 şi art.11 din Ordinul nr.33 din 24 ianuarie 2002 pentru aprobarea Regulamentului privind confecţionarea şi folosirea ciocanelor silvice emis de acelaşi minister rezultă că, indiferent de natura proprietăţii, exploatarea masei lemnoase se face numai după obţinerea autorizaţiei de exploatare, inventarierea şi marcarea cu dispozitive speciale de către personalul silvic autorizat a arborilor ce urmează a fi tăiaţi şi predarea-primirea parchetului sau suprafeţei pentru exploatare.

Aceste prevederi sunt obligatorii inclusiv pentru proprietarii de păduri, persoane fizice, ce au dreptul de a exploata în regie proprie un volum maxim de 20 m3 /an din pădurile pe care le au în proprietate, cu atât mai mult cu cât, conform art.17 alin.1 şi 2 lit.g, respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toţi deţinătorii de fond forestier, iar proprietarul fondului forestier este obligat în respectarea regimului silvic, printre altele, să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în valoare, autorizarea parchetelor şi eliberarea documentelor specifice de către personalul autorizat.

Transportul materialului lemnos rezultat în urma tăierii, indiferent de natura sau felul proprietăţii, se face, potrivit art.3 din Normele referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialului lemnos aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.996 din 27 august 2008, numai însoţit de actul de punere în valoare şi avizul de însoţire, ultimul fiind completat în formă simplificată de către deţinătorii de pădure sau vegetaţie forestieră din afara fondului forestier, care exploatează masa lemnoasă pentru nevoi proprii şi nu realizează acte de comerţ. Ca atare, exploatarea pădurilor şi vegetaţiei forestiere nu se face în mod arbitrar de către proprietari, chiar dacă exploatarea vizează păduri sau terenuri cu vegetaţie forestieră proprietate privată, ci respectându-se regulile de  exploatare stabilite prin lege, iar cei ce încalcă aceste reguli sunt traşi la răspundere penală sau contravenţională, după caz (art.104 din Codul silvic).

Instanţa reţine că petenta susţine că a fost sancţionată contravenţional abia pe data de … pentru o faptă din data de …, constatată la aceeaşi dată. Instanţa reţine sancţionarea contravenţională a petentei a intervenit la o perioadă aşa lungă după săvârşirea faptei, întrucât ca urmare a faptei constatate la data de … s-a început urmărire penală în dosarul nr. … cu privire la săvârşirea infracţiunii de tăiere şi sustragere de arbori de către petentă, dosar penal în care s-a formulat la data de … referat cu propunere de clasare. Astfel, ca urmare a clasării dosarului penal, s-a procedat la sancţionarea contravenţională a petentei la data de … pentru fapta săvârşită la data de ... Faţă de cele expuse anterior, instanţa constată că potrivit art. 13 alin. 1 din OG 2/2001 aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei, însă potrivit art. 13 alin. 3 din OG 2/2001 când fapta a fost urmărită ca infracțiune și ulterior s-a stabilit ca ea constituie contravenție, prescripția aplicării sancțiunii nu curge pe tot timpul în care cauza s-a aflat în fața organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în fața instanței de judecata, dacă sesizarea s-a făcut înăuntrul termenului prevăzut la alin. (1) sau (2). Instanţa constată că potrivit înscrisului aflat la fila … din dosarul cauzei că sesizare organelor penale s-a realizat la data de …, a doua zi după săvârşirea faptei imputate, astfel că fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13 alin. 3 din OG 2/2001, termenul de prescripţie al aplicării sancţiunii nu a curs pe tot timpul în care cauza s-a aflat în faţa organelor de cercetare sau de urmărire penală, fiind totodată îndeplinite şi condiţiile impuse de art. 13 alin. 3 teza finală, întrucât fapta a fost sancţionată contravenţional cu respectarea termenului de 1 an de la săvârşirea faptei. Pentru toate aceste considerente, va respinge apărarea formulată de petentă în sensul că dreptul de a aplica sancţiunea contravenţională era prescris, ca urmare a sancţionării contravenţionale la mai mult de 6 luni după săvârşirea faptei.

Cu privire la apărarea petentei, care arată că petenta nu putea fi sancţionată contravenţional, câtă vreme prin ordonanţa de clasare s-a reţinut că nu există probe din care să reiasă săvârşirea infracţiunii de către petentă, instanţa o consideră neîntemeiată. Astfel, obiectul urmăririi penale a fost reprezentat de săvârşirea infracţiunii de tăiere şi sustragere de arbori, infracţiune prevăzută de art. 107 din Legea 46/2008, în timp ce sancţiunea contravenţională a fost aplicată pentru o transportarea de lemne fără autorizaţie, faptă prevăzută de art. 19 alin. 1 lit. b) din Legea 171/2010.

Cu privire la susţinerea petentei care arată că nu ştia că săvârşeşte vreo abatere în momentul transportării acelor lemne fără avizul impus de lege, instanţa o consideră neîntemeiată. Instanţa aminteşte că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, petenta având obligaţia de a cunoaşte că nu poate transporta lemne, indiferent de sursa de provenienţă a acestora.

Instanţa nu poate reţine ca fiind întemeiat nici argumentul petentei cu privire faptul că a strâns lemne reprezentând reziduuri rezultate în urma tăierii arborilor de către persoane private, întrucât, astfel cum s-a arătat deja, nu prezintă importanţă sursa de provenienţă a arborilor, avizul de transport fiind oricum necesar, tocmai în vederea stabilirii sursei de provenienţă a lemnului transportat şi împiedicării transportării lemnului provenit din defrişări ilegale.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile legale evocate şi situaţia de fapt reţinută, conform căreia petenta recunoaşte săvârşirea faptei, instanţa apreciază că probele administrate nu au fost de natură să răstoarne prezumţia de veridicitate şi legalitate a procesului-verbal de contravenţie contestat, ci, dimpotrivă, că acestea conduc la concluzia că petentul, dincolo de orice dubiu rezonabil, se face vinovat de săvârşirea contravenţiilor pentru care a fost sancţionat. În concluzie, întrucât petentul nu a făcut dovada existenţei unei cauze exoneratoare de răspundere, potrivit art. 11 din O.G. nr. 2/2001, instanţa reţine că procesul-verbal este legal şi temeinic. 

În ceea ce priveşte sancţiunea contravenţională aplicată, instanţa reţine că orice sancţiune juridică, inclusiv cea contravenţională, nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de reglare a raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate, iar pentru aceasta nu este nevoie în toate cazurile să se aplice sancţiunea amenzii.

Sancţiunile juridice nu reprezintă mijloace de răzbunare a societăţii faţă de contravenient, ci de prevenire a săvârşirii faptelor ilicite şi de educare a persoanelor vinovate. În consecinţă în ipoteza faptelor cu un grad scăzut de pericol social, scopul sancţiunilor contravenţionale se poate realiza şi prin aplicarea unei măsuri de atenţionare a contravenientului, fără aplicarea amenzii contravenţionale, ca sancţiune corelată unor contravenţii cu un grad sporit de pericol social.

Cu privire la proporţionalitatea sancţiunii aplicate petentei, instanţa constată că fapta reţinută în sarcina sa, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 19 alin. 1 lit. b) din Legea 171/2010 este sancţionată cu amendă de la 5.000 la 10.000 lei.

Instanța constată că sancţiunea contravenţională aplicată petentei  a fost stabilită în mod legal ținându-se cont de criteriile de individualizare prevăzute de art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001. Astfel acesteia i-a fost aplicată o sancţiune spre minimul prevăzut de lege, anume 6000 de lei, aceasta având totodată posibilitatea de a achita în termen de 15 zile jumătate din minimul special prevăzut de lege, anume 2.500 lei. Fapta săvârşită de petentă are un grad ridicat de pericol social, aspect confirmat şi de cuantumul mare al amenzii prevăzute de lege ca minim special, având în vedere starea de pericol creată pentru mediul înconjurător ca urmare a modificărilor pe care le generează în mediul extern actul petentei acesta încălcând flagrant scopurile urmărite de legiuitor prin instituirea Legii nr. 171/2010. Necesitatea avizului în vederea transportării lemnului este necesară pentru a stopa transportarea lemnului provenit din defrişări ilegale, avizul neputând fi obţinut decât dacă lemnul a fost tăiat în mod legal, acesta fiind şi motivul sancţiunilor aspre prevăzute de legiuitor, fiind imperios necesară oprirea acestui fenomen.

În același sens, instanța apreciază că se impune menținerea amenzii aplicate petentului de agentul constatator, în acest fel putându-se realiza funcția educativă și funcția preventivă ale sancțiunii și putându-i-se atrage atenția petentul asupra consecinţelor negative ale faptei sale. 

Pe cale de consecinţă, instanţa va respinge ca neîntemeiată plângerea contravenţională formulată de petentă în contradictoriu cu intimata împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria CCS nr. 0629992/22.10.2018 pe care îl menţine ca temeinic şi legal.

Domenii speta

Spete similare