Acţiune în revendicare cu privire la un teren ce a fost atribuit prin dare în plată în vederea construirii unei locuinţe autorului pârâtei. Art. 24 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 şi art. 8 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 42/1990.

Rezumat:

Potrivit art. 24 alin. 1 din Legea nr. 18/1991: „Terenurile situate în intravilanul localităţilor care au fost atribuite de cooperativele agricole de producţie, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti pe care le-au edificat, rămân şi se înscriu în proprietatea actualilor deţinători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foştii proprietari.”

 În aliniatul 11 al aceluiaşi articol, aşa cum a fost acesta introdus prin Titlul IV art. I pct. 5 din Legea nr. 247/2005, se stabileşte că „Suprafaţa terenurilor prevăzute în alin.1, aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, nu poate fi mai mare decât cea prevăzută în actul de atribuire provenit de la cooperativa de producţie, consiliul popular sau primăria din localitatea respectivă”.

 În privinţa foştilor proprietari, dispoziţiile aliniatului 2 al art. 24 din Legea nr. 18/1991 reglementează în sensul că aceştia „vor fi compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, în extravilan, acceptată de ei, iar dacă nu mai există teren, se vor acorda despăgubiri”.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale mai sus citate, de acest caz de constituire a dreptului de proprietate beneficiază foştii membri cooperatori sau alte persoane îndreptăţite, precum şi succesorii acestora, iar terenurile care pot face obiectul acestui caz de constituire a dreptului de proprietate sunt cele care au fost atribuite de cooperativele agricole în vederea construirii de locuinţe. Prin noţiunea de „atribuire”, legea are în vedere suprafeţele de teren care au format obiectul unor acte de dare de plată încheiate între cooperativa agricolă de producţie şi persoanele îndreptăţite sau loturile în folosinţă acordate pentru construcţia de locuinţe ( art. 17 alin. 2-6 din Legea nr.58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale).

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 42/1990 „terenul aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, în zonele cooperativizate, constituie proprietatea particulară a deţinătorilor; acestea pot fi înstrăinate şi lăsate moştenire. Terenul prevăzut la aliniatul (1), împreună cu lotul care poate fi atribuit în folosinţă membrului cooperator, potrivit prevederilor art. 4, nu poate depăşi suprafaţa de 6.000 m.p. pentru deţinătorul casei de locuit”. Este de reţinut că în temeiul art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 şi al art. 24 din Legea nr. 18/1991 deţinătorii casei de locuit din zonele cooperativizate au dobândit de drept - ope legis - dreptul de proprietate privată asupra suprafeţei de teren aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi asupra curţii şi grădinii din jurul acestora, nefiind nevoie de un titlu translativ de proprietate.

 Instanţa mai reţine că, deşi reclamantului, care a deţinut anterior cooperativizării terenul pe care şi-a edificat autorul pârâtei casa şi anexa gospodărească, i s-a eliberat titlu de proprietate în baza legilor fondului funciar, acest titlu de proprietate nu este preferabil având în vedere dispoziţiile art. 24 alin. 1 din Legea nr.18/1991, reclamantul având la îndemână remediile menţionate în art. 24 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.

Hotărârea:

Prin cererea adresată Judecătoriei Fălticeni la data de 12 ianuarie 2017 şi înregistrată sub nr. .../227/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplina proprietate si liniştită posesie terenul în suprafaţa de 350 mp, categoria de folosinţă arabil, situat la locul „Vatră sat”; să se stabilească limita reală ce desparte proprietăţile părţilor şi obligarea pârâţilor să contribuie la suportarea cheltuielilor necesare acestei operaţiuni precum şi obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest litigiu.

Prin Sentinţa civilă nr. 1917 din 19.12.2018 pronunţată de Judecătoria Fălticeni, în dosarul nr. 76/227/2017, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C., intervenientă fiind D., având ca obiect revendicare si grăniţuire.

Pârâtele au fost obligate să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 600 mp identică cu suprafaţa S1/2 situată între punctele 87, 65, 66, 86 din planul de situaţie de la fila 118 dosar.

A fost respinsă cererea reconvenţională privind dobândirea aceleiaşi suprafeţe de către pârâte ca urmare a uzucapiunii, ca nefondată.

A fost stabilită linia de hotar între cele două proprietăţi pe aliniamentul 66-67-65-73-87 conform planului de situaţie din Anexa 1 la raportul de expertiză.

Pârâtele au fost obligate să achite reclamantului suma de 3281 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C., solicitând schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, considerând că în mod greşit a interpretat situaţia de fapt şi probele administrate în cauză, reţinând în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor/cerinţelor prevăzute de art. 1847 Cod civil pentru a uzucapa că „în cauză nu a fost exercitată o posesie utilă în sensul art. 1847 Cod civil asupra terenului în litigiu (…)”.

În susţinerea criticilor formulate apelanta pârâtă a arătat următoarele:

Articolul 1846 alin. 1 din Codul civil prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii, iar conform art. 1847 Cod civil, pentru a se putea prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

A apreciat apelanta că din probele administrate în cauză rezultă fără echivoc că sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege, extrase din textele menţionate anterior, pentru aplicarea instituţiei juridice a uzucapiunii de 30 de ani, şi anume: existenţa unei posesii utile, neviciate, adică a unei posesii continue, netulburate, publice şi neechivoce, şi exercitarea neîntreruptă şi cu bună credinţă a acestei posesii timp de 30 de ani.

Din adresa nr. 333/12.02.2018, eliberată de Primăria E., rezultă că încă din anul 1965, părinţii săi au înscris la rolul fiscal şi au plătit impozit pe imobilul compus din clădiri şi teren (500 mp).

Din declaraţiile martorilor s-a dovedit că autorul pârâtei şi al intervenientei (F.), a primit de la CAP E., în anul 1965, o suprafaţă de teren pentru construirea unei case.

Faptul înscrierii şi existenţei rolului fiscal încă din anul 1965 asupra terenului şi a construcţiei este de natură a înlătura orice dubiu cu privire la caracterul neprecar al exercitării posesiei.

A mai precizat apelanta că caracterul public al posesiei reiese din însăşi natura de bun imobil a obiectului în litigiu, care împiedică exercitarea unei posesii pe ascuns. De altfel, posesia autorilor săi rezultă din probele administrate şi analizate, respectiv din faptul că imobilul apare înscris în Registrul agricol ca fiind proprietatea autorilor pârâtei, fiind înscris la rolul fiscal încă din anul 1965, dar şi în Cartea funciară.

Astfel, prin Încheierea nr. 16250 a Biroului de cadastru şi publicitate imobiliară, s-a admis cererea formulată de C. şi s-a dispus intabularea în Cartea Funciară nr. 30458 a UAT E. a imobilului compus din 265 mp curţi construcţii şi 335 mp teren arabil (total 600 mp) în intravilanul comunei E.. Pe acest teren există casa de locuit C1 cu nr. 30458 în suprafaţă de 70 mp construită în anul 1965 şi anexe C2 – 30458, în suprafaţă de 13 mp, construite în anul 1965. Documentaţia cadastrală cuprinde planul de amplasament şi delimitare a imobilului în care se menţionează imobilul, dimensiunile şi vecinătăţile sale. Imobilul, construcţia şi terenul aferent au fost împrejmuite încă de la data preluării.

Atât înscrierea la rolul fiscal, cu plata impozitului din anul 1965, precum şi publicitatea imobiliară sunt, în opinia apelantei pârâte, două elemente necesare şi suficiente pentru a dovedi caracterul public şi neprecar al posesiei exercitate de autorii pârâtei dar şi de pârâtă şi intervenientă, prin joncţiunea posesiilor.

Caracterul neechivoc al posesie, respectiv că autorii săi au intrat în stăpânirea imobilului cu intenţia de a se comporta faţă de acesta în calitate de proprietar şi nu cu intenţia de a-l deţine pentru altul, este susţinută în opinia apelantei de prezumţia relativă de neprecaritate, instituită de art. 1854 Cod civil, care se coroborează cu atitudinea autorilor acestora de a se impune în faţa tuturor în calitate de proprietar.

Caracterul neîntrerupt al exercitării posesiei timp de peste 30 de ani (din anul 1965), este de asemenea îndeplinit în cauză. Astfel, a arătat apelanta că fiind dovedit momentul începerii posesiei, respectiv în anul 1965, autorii săi beneficiază de prezumţia relativă de continuitate stabilită de art. 1850 Cod civil, potrivită căreia posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat tot timpul intermediar. Nefăcându-se proba contrarie, a apreciat apelanta pârâtă că autorul său a exercitat o posesie neîntreruptă asupra imobilului, obiect al litigiului, pe un termen mai lung de 30 de ani.

A mai arătat apelanta că a făcut dovada actelor materiale de stăpânire efectivă realizată de autorii săi, pe tot termenul prevăzut de lege, iar toate aceste acte materiale de stăpânire reflectă intenţia sa de a se comporta ca adevăraţi titulari ai dreptului de proprietate, ceea ce caracterizează o atitudine subiectivă specifică titularului real al dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte motivarea că singura modalitate de dobândire a terenului ar fi fost cererea de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, apelanta a apreciat că aceasta nu poate fi reţinută ca întemeiată. Faptul că terenurile nu puteau fi dobândite în proprietate prin acte juridice de transmitere între vii, nu împiedică în opinia sa exercitarea unei posesii, aceasta fiind definită ca o stăpânire în fapt a terenului, cu intenţia de a se comporta ca proprietar. Autorii săi nu au formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 600 mp pentru că acest teren le-a fost atribuit prin dare în plată de către CAP E., ca loc de casă, acest teren fiind înscris la rolul fiscal încă din 1965. Atribuirea de terenuri cu destinaţia loc de casă era prevăzută în Statutul CAP din 1962.

În susţinerea celor învederate, apelanta pârâtă a invocat Decizia nr. IV/16.01.2006 a ICCJ – Secţiile Unite, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974, nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că după abrogarea lor, prin Decretul – lege nr. 1/1989 şi Decretul – lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate.

A mai precizat apelanta pârâtă că în practica judiciară, în decizii de speţă s-a reţinut că prin interpretarea art. 135 alin. 5 din Constituţie, art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 74 din Legea nr. 69/1991 cât şi art. 1844 Cod civil, rezultă că pot fi dobândite prin uzucapiune acele imobile aflate în circuitul civil şi sunt în proprietate privată, fără a se mai face vreo diferenţiere legată de titular.

Pentru motivele arătate, apelanta pârâtă a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, iar în rejudecare să se dispună respingerea acţiunii în revendicare formulată de reclamantul A., admiterea cererii reconvenţionale, constatarea dobândirii proprietăţii asupra suprafeţei de teren de 600 mp prin efectul prescripţiei achizitive de peste 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor de către pârâtele C. şi D..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 470 - 480 din noul Cod de procedură civilă.

Intimatul reclamant A. şi intimata intervenientă D. nu au depus întâmpinare la apelul formulat în cauză.

Prin decizia nr. 391 din 5 aprilie 2019, Tribunalul Suceava a respins apelul declarat de către apelanta pârâtă C., în contradictoriu cu reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 1917 din 19.12.2018, pronunţată de Judecătoria Fălticeni în dosarul nr. .../227/2017, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.

În motivarea recursului a arătat următoarele :

Reclamantul A. a formulat acţiune în revendicare în contradictoriu cu pârâtele C. si D., prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 350 mp, cu majorarea obiectului cererii la 600 mp.

În susţinerea acţiunii s-au administrat proba cu înscrisuri şi martori şi expertiza tehnica.

Pârâtele au invocat în apărare dreptul de proprietate asupra terenului pe care autorul lor, F., 1-a dobândit prin cumpărare ca loc de casă în anul 1965.

A invocat uzucapiunea de 10 - 20 ani (art. 1895 cod civil) având în vedere că deţine acte care justifică faptul că prin joncţiunea posesiilor autorul lui împreună cu pârâtele, au stăpânit sub nume de proprietar acest teren.

A invocat şi uzucapiunea de 30 de ani în ideea că şi din acest punct de vedere sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, cumpărat de la CAP pentru loc de casă şi pe care, părinţii lor, au edificat o casa de locuit cu anexe, în urmă cu mai mult de 50 de ani. Acest teren este înscris la rolul fiscal încă din anul 1965 şi în cartea funciară sub nr. 304508 UAT E.

Prin sentinţa civila nr. 1917/2018, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului şi a dispus obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de 600 mp. A fost respinsă cererea reconvenţională privind uzucapiunea asupra acestei suprafeţe de teren şi a construcţiei aferente.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel care s-a soluţionat de Tribunalul Suceava.

În apel a depus probe noi obţinute de la Arhivele Naţionale - înscrisuri care dovedesc dreptul lor de proprietate asupra suprafetei de 600 mp (1400 mp conform înscrisurilor), situată în com. E., dobândit prin cumpărare ca loc de casă de la CAP E.

Astfel, a obţinut înscrisurile care au stat la baza intrării în proprietatea/posesia unei suprafeţe de 1400 mp teren de către autorul lor F., pentru construirea unei case:

I. Adeverinţa 87 din 03.august 1965 eliberata de C.A.P. „Drumul ...” din comuna E. prin care se adevereşte că „Tov. F." i s-a repartizat, pentru a construi o casă, suprafaţă de teren de 0,14 ha care se învecinează : la Est - Tarlaua CAP, la Sud G., la Vest - Drum, la Nord - H. (tarlaua CAP).

II. Adeverinţa nr. 849 din 3 august 1965 eliberată de Sfatul Popular al comunei. E. prin care se adevereşte că „terenul repartizat de C.A.P Drumul lui .. din aceasta comună, locuitorului F. pentru construcţia unei case, este situată în vatra satului E., având următoarele vecinătăţi:

1. La est cu tarlaua C.A.P. E.

2. La sud cu G.

3. La vest drum comunal

4. La nord tarlaua C.A.P. E.

Adeverinţa a fost eliberată pentru obţinerea autorizaţiei de construire.

III. Chitanţa din 02.08.1965 privind plata sumei de 100 lei rep. teren construcţie

IV. Cerere pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie din 05.08.1965

V. Autorizaţie pentru executări de lucrări cu anexa nr. 1 din 05.8.1965

Toate aceste înscrisuri dovedesc că terenul în suprafaţă de 0,14 ha a fost atribuit/cumpărat pentru construcţia unei case şi nu primit ca lot în folosinţă şi că sunt îndeplinite condiţiile pentru uzucapiunea de 10-20 ani (posesia fiind utilă, întemeiată pe just titlu, de bună credinţă).

A arătat că posesia a început în anul 1965, terenul fiind înscris la rolul fiscal şi în cartea funciară şi, prin joncţiunea posesiilor, sunt îndeplinite chiar şi condiţiile uzucapiunii de 30 de ani care nu impun un just titlu.

Cu toate că a prezentat aceste probe noi, instanţa de apel a respins apelul ca neîntemeiat.

Consideră că în mod greşit instanţa a respins apelul fără să analizeze/administreze actele noi depuse la dosar.

Pentru motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 Cod proc civ

Instanţa de apel a păstrat motivarea primei instanţe (de fond) fără să facă referire, în considerente, la probele noi depuse la dosar, la valoarea lor juridică şi la motivele pentru care se impunea înlăturarea acestora.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C.pr.civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În practica judiciară s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile sau probele părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă. Motivarea hotărârii trebuie să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv. În practica judiciară s-a decis că motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii. Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C.pr.civ. si dacă:

- lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă:

- instanţa de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate fără a răspunde motivelor de critică sau prin omisiunea evaluării/administrării probelor.

În drept: 483 şi urm. Cod proc civ.

Curtea de Apel Suceava prin decizia civilă nr. 406 din 7 noiembrie 2019 a admis recursul declarat de pârâta C., împotriva deciziei civile nr. 471 din 24 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. ../227/2017, intimaţi fiind intervenienta D. şi reclamantul A.

A casat decizia civilă nr. 471 din 24.04.2019 a Tribunalului Suceava şi a reţinut cauza spre rejudecare.

S-a fixat termen pentru rejudecarea cauzei la data de 5.12.2019.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, instanţa de recurs a reţinut că recurenta C. a invocat faptul că în considerentele deciziei atacate nu se regăsesc niciun fel de referiri la probele noi depuse în apel, la valoarea lor juridică şi nici motivele pentru care s-a impus înlăturarea acestor probe.

Acest motiv se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 teza I C.pr.civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Din examinarea actelor din dosarul din apel, instanţa de recurs a reţinut că apelanta C. a depus în dovedirea motivelor de apel probe noi constând în copii ale unor înscrisuri, respectiv: Adeverinţa nr. 87 din 03 august 1965 eliberată de C.A.P. „Drumul lui ..” din comuna E., Adeverinţa nr. 849 din 3 august 1965 eliberată de Sfatul Popular al comunei E., Chitanţa nr. 3316 din 02.08.1965, Cerere de autorizaţie pentru construcţie din 03.08.1965 şi Autorizaţie pentru executări de lucrări cu anexa nr. 1 din 05.8.1965 (filele 32 - 38 dosar apel).

Însă, din lecturarea considerentelor deciziei recurate, Curtea a constatat că instanţa de apel nu a analizat deloc aceste înscrisuri întrucât nu face nicio referire în considerente la acestea.

Potrivit art. 425 alin. 1 lit. b C.pr.civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă în baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Respectarea acestor dispoziţii procedurale cu valoare de principiu se circumscrie şi obligaţiei instanţei de a respecta dreptul părţilor la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reţinându-se în mod constant de către jurisprudenţă că acest drept nu poate fi examinat efectiv decât în situaţia în care se procedează la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le putea aprecia pertinenţa.

Curtea a constatat aşadar că din decizia atacată lipsesc referirile instanţei de apel la probele noi administrate de apelantă şi încuviinţate de instanţa de apel, aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri din data de 4.04.2019 (fila 42 verso dosar apel), impunându-se în temeiul art. 496 alin. 2, art. 498 alin. 1 rap. la art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ. admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și reţinerea cauzei spre rejudecare, sens în care se va fixa termen la 5.12.2019, pentru când se vor cita părţile.

În rejudecarea apelului declarat de pârâta C., Curtea reţine următoarele:

În primul rând, instanţa constată că cererea reconvenţională prin care se invocă uzucapiunea de 20 de ani a fost formulată doar de intervenienta forţată D. nu şi de către pârâta apelantă C.

În raport de această împrejurare, criticile pârâtei apelante privind soluţia instanţei de fond cu privire la modul în care a fost soluţionată cererea reconvenţională nu pot fi primite, aceasta intrând în puterea lucrului judecat, ca urmare a nedeclarării căii de atac de către partea căreia i se opune soluţia.

În schimb, din motivarea în fapt a apelului, instanţa reţine că terenul revendicat de către reclamant a fost atribuit prin dare în plată autorului pârâtei apelante, F., de către CAP E., ca loc de casă şi că acest teren a fost înscris la rolul fiscal încă din anul 1965. S-a mai arătat că atribuirea de terenuri cu destinaţia de loc de casă era prevăzută în Statutul CAP din anul 1962.

Faţă de această motivare, precum şi de înscrisurile noi ce au fost depuse de pârâta apelantă în dovedirea motivelor de apel, instanţa, în vederea rejudecării apelului a înţeles să pună în discuţie incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 24 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 8 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 42/1990.

Potrivit art. 24 alin. 1 din Legea nr. 18/1991: „Terenurile situate în intravilanul localităţilor care au fost atribuite de cooperativele agricole de producţie, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite, pentru construcţia de locuinţe şi anexe gospodăreşti pe care le-au edificat, rămân şi se înscriu în proprietatea actualilor deţinători, chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate în orice mod de la foştii proprietari.”

 În aliniatul 11 al aceluiaşi articol, aşa cum a fost acesta introdus prin Titlul IV art. I pct. 5 din Legea nr. 247/2005, se stabileşte că „Suprafaţa terenurilor prevăzute în alin.1, aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, nu poate fi mai mare decât cea prevăzută în actul de atribuire provenit de la cooperativa de producţie, consiliul popular sau primăria din localitatea respectivă”.

 În privinţa foştilor proprietari, dispoziţiile aliniatului 2 al art. 24 din Legea nr. 18/1991 reglementează în sensul că aceştia „vor fi compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, în extravilan, acceptată de ei, iar dacă nu mai există teren, se vor acorda despăgubiri”.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale mai sus citate, de acest caz de constituire a dreptului de proprietate beneficiază foştii membri cooperatori sau alte persoane îndreptăţite, precum şi succesorii acestora, iar terenurile care pot face obiectul acestui caz de constituire a dreptului de proprietate sunt cele care au fost atribuite de cooperativele agricole în vederea construirii de locuinţe.

Prin noţiunea de „atribuire”, legea are în vedere suprafeţele de teren care au format obiectul unor acte de dare de plată încheiate între cooperativa agricolă de producţie şi persoanele îndreptăţite sau loturile în folosinţă acordate pentru construcţia de locuinţe (art. 17 alin. 2-6 din Legea nr.58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale).

Or, aşa cum reiese din probatoriul administrat în cauză, respectiv: Adeverinţa nr. 87 din 03 august 1965 eliberată de C.A.P. „Drumul lui ...” din comuna E., Adeverinţa nr. 849 din 3 august 1965 eliberată de Sfatul Popular al comunei E., Chitanţa nr. 3316 din 02.08.1965, Cerere de autorizaţie pentru construcţie din 03.08.1965 şi Autorizaţie pentru executări de lucrări cu anexa nr. 1 din 05.8.1965 (filele 32 - 38 dosar apel), autorului reclamantei apelante şi intervenientei forţate, F., i s-a atribuit, în calitate de membru cooperator, de către CAP „Drumul lui ..” din comuna E. suprafaţa de 0,14 ha, care se învecinează la Est cu tarlaua CAP, la Sud G., la Vest Drumul iar la Nord H. (tarlaua CAP), în vederea construirii unei case.

În baza Autorizaţiei pentru executări de lucrări cu anexa nr. 1 din 05.08.1965, pe această suprafaţă de teren, autorul reclamantei apelante a edificat o locuinţă în suprafaţă de 68 mp, identificată de expertul topo .. ca fiind C1 şi o anexă în suprafaţă de 13 mp notată de acelaşi expert ca fiind C2.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 42/1990 „terenul aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, în zonele cooperativizate, constituie proprietatea particulară a deţinătorilor; acestea pot fi înstrăinate şi lăsate moştenire. Terenul prevăzut la aliniatul (1), împreună cu lotul care poate fi atribuit în folosinţă membrului cooperator, potrivit prevederilor art. 4, nu poate depăşi suprafaţa de 6.000 m.p. pentru deţinătorul casei de locuit”. Este de reţinut că în temeiul art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 şi al art. 24 din Legea nr. 18/1991 deţinătorii casei de locuit din zonele cooperativizate au dobândit de drept - ope legis - dreptul de proprietate privată asupra suprafeţei de teren aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi asupra curţii şi grădinii din jurul acestora, nefiind nevoie de un titlu translativ de proprietate.

 Instanţa mai reţine că, deşi reclamantului A., care a deţinut anterior cooperativizării terenul pe care şi-a edificat F. casa şi anexa gospodărească, i s-a eliberat titlu de proprietate în baza legilor fondului funciar, acest titlu de proprietate nu este preferabil având în vedere dispoziţiile art. 24 alin. 1 din Legea nr.18/1991, reclamantul având la îndemână remediile menţionate în art. 24 alin. 2 din Legea nr. 18/1991.

Aşa fiind, instanţa reţine că în mod greşit prima instanţă a admis capătul de cerere având ca obiect revendicarea, atât timp cât pârâta şi intervenienta forţată, în calitate de moştenitoare ale autorului lor sunt proprietare de drept cu privire la suprafaţa de 600 m.p. revendicată de reclamant, suprafaţă ce nu o depăşeşte pe cea prevăzută în actul de atribuire (0,14 ha), astfel că, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă va admite apelul, va schimba în parte sentinţa civilă nr. 1917 din 19.12.2018 a Judecătoriei Fălticeni şi va respinge ca nefondat capătul de cerere având ca obiect revendicare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei civile.

În temeiul art.453 alin. 1 din Codul de procedură civilă va fi obligat intimatul reclamant să plătească apelantei suma de 350, 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel reprezentând taxă judiciară de timbru.

Având în vedere soluţia care a fost pronunţată în privinţa recursului declarat de pârâta C., Curtea va respinge cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată avansate în această fază procesuală, ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare