Încheiere contract de transport. Calitate de casă de expediție a intimatei. Inaplicabilitatea instituției răspunderii civile contractuale întemeiată pe contractul de transport. Viciu al mărfii transportate.

În cauza de faţă nu este indicată şi nu rezultă prevederea contractuală care obliga intermediarul la verificarea legăturilor mărfii transportate de cărăuş, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art.9 din Convenţia CMR prevăd că „în absenţa înscrierii în scrisoarea de trăsură a rezervelor motivate ale transportatorului, există prezumţia că marfa şi ambalajul ei erau în stare aparentă bună în momentul primirii de către transportator...”.

În consecinţă, obligaţia susţinută de recurentă în sarcina intimatei nu este prevăzută nici legal şi nici contractual, astfel că nu i se poate imputa casei de expediţie ruperea legăturii de siguranţă a mărfii transportate în urma intermedierii sale şi, astfel, prejudicierea transportatorului.

Chiar şi reţinerea prevederilor art.2064 Cod civil nu atrage răspunderea, în speţă, a intimatei, în lipsa clauzelor contractuale clare în acest sens, operaţiunile accesorii transportului fiind necesar a fi indicate şi explicitate.

Art. 56 alin.(1) și 2 şi art. 76 alin. (1) din OG nr. 27/2001

Art.2064 Cod civil

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi la data de 16.07.2015 sub nr. .../233/2015, reclamanta [...] a formulat acţiune în contradictoriu cu pârâta [...], solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 15.532,84 lei reprezentând contravaloare reparaţii conform facturii nr. .../17.10.2014, la plata dobânzii legale aferente debitului principal calculată de la data scadenţei facturii, 16.11.2014 şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3629/19.05.2016, Judecătoria Galaţi a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa, instanţă la care a fost înregistrată la data de 27.06.2016.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2032/26.02.2018, Judecătoria Constanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei totale de 15.634,97 lei către reclamantă, din care suma de 15.532,84 lei, reprezintă contravaloarea reparaţiilor autovehiculului conform facturii nr. [...]/17.10.2014, iar suma de 102,13 lei dobânda legală aferentă debitului principal, calculată de la data scadenţei facturii, respectiv 16.11.2014 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 16.07.2015.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente debitului principal, în continuare de la data de 17.07.2015 şi până la data achitării efective a debitului.

A respins cererile de chemare în garanţie a societăţilor [...] şi [...], ca nefondate.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 901,64 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru şi la plata cheltuielilor de judecată către chemata în garanţie [...], în cuantum de 500 lei reprezentând onorariu avocat.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 2032/26.02.2018 a formulat apel pârâta [...], care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă împotriva sa şi admiterea cererilor de chemare în garanţie împotriva [...] şi [...].

Prin decizia civilă nr.1726/21.12.2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a admis apelul, a fost schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta [...] în contradictoriu cu pârâta [...], ca nefondată.

Au fost respinse cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta [...] în contradictoriu chematele în garanţie [...] şi [...], ca rămase fără obiect.

4. Împotriva acestei soluţii a promovat recurs societatea [...], criticând soluţia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 NCPC, pentru următoarele considerente: 

Se susţine că hotărârea care dezleagă fondul trebuie să fie dată cu respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, care include printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Acest lucru nu a fost respectat de către instanţa de apel, care în rejudecarea fondului, a făcut ea însăşi o greşită aplicare a legii şi o eronată interpretare a materialului probator în cauza dedusă judecaţii şi nu aşa cum se menţionează in motivarea deciziei recurate că instanţa fondului a făcut o greşita interpretare atât a cadrului legal aplicabil cât şi a materialului probator.

Susţine  acest lucru întrucât instanţa de apel a considerat pertinenta apărarea apelantei pârâte cum că în primul rând a acţionat în calitate de “intermediar” şi nu în calitate de “casă de expediţie” în cadrul contractului de transport încheiat cu societatea recurenta şi că nu este casă de expediţie în sensul OG nr. 27/2011.

Ori contractul de expediţie este contractul încheiat între comitent şi comisionar (expeditor), prin care expeditorul se obligă  în schimbul unui comision  să încheie în nume propriu, dar pe contul comitentului, contractele necesare cu terţii pentru transportul încărcăturii, precum şi să îndeplinească actele şi măsurile pregătitoare şi de cooperare necesare în scopul executării transportului aşa cum rezultă din art.2064-2071 Cod civil.

Articolul 56 din OG 27/2011 stipulează că activităţile de intermediere a operaţiunilor de transport rutier contra cost se realizează pe bază de contracte, prin preluarea de la beneficiari a comenzilor de transport rutier, acestea urmând a fi executate de intermediar, in numele sau, prin intermediul unui operator de transport rutier pe bază de contracte.

Potrivit art. 76 din OG 27/2011, „(1) Efectuarea transportului rutier contra cost şi a activităţilor conexe acestuia se realizează pe bază de contract de transport, în conformitate cu legislaţia in vigoare. Aceste activităţi sunt următoarele:... 4. activităţi de intermediere.”

Mai mult  arată  instanţei că [...] este membru U.S.E.R (Uniunea societăţilor de expediţii din România) care în “condiţii generale de transport ce stau la baza activităţii caselor de expediţii membre U.S.K.R.” defineşte casa de expediţii astfel: “Capitolul I - Generalităţi şi definiţii: l. Prin casa de expediţii, în sensul prezentelor condiţii generale, se înţelege orice întreprinzător  care  din ordinul şi pe seama unui comitent (client)  face să se transporte, adică să se organizeze un transport de mărfuri, fără să fie el însuşi transportatorul. În organizarea transportului, pe lângă transportul propriu-zis  se includ şi activităţi conexe acestuia  cum ar fi: depozitarea mărfii, obligaţiile vamale (declaraţii s.a.), asigurarea şi controlul mărfurilor, executarea dispoziţiilor privind încasarea sumelor cuvenite comitentului (client).”

Coroborând toate textele legale menţionate împreună cu susţinerile intimatei apelante pârâte că a acţionat în calitate de “intermediar” şi că obiectul său de activitate declarat la Registrul Comerţului este “alte activităţi anexe transporturilor”, rezultă fără dubiu că intre  recurentă şi intimata [...] a fost încheiat un contract de transport,  în care intimata a acţionat în calitate de intermediar, potrivit terminologiei utilizate de OG nr. 27/2011 şi în calitate de expeditor potrivit terminologiei utilizate de art. 2064 Cod civil, denumirea uzuală fiind aceea de “casa de expediţii”, denumire utilizata de USER organizaţia a cărei membru este şi intimată.

Aşa fiind cadrul legal care reglementează răspunderea intimatei faţă de societatea recurentă este cel indicat de instanţa fondului, contractul încheiat intre cele doua părţi fiind circumscris prevederilor art. 1997 Cod civil, care reglementează răspunderea expeditorului, art.2064 cod civil şi art. 1350 din Codul Civil privind răspunderea contractuală.

Cu privire la interpretarea materialul probator administrat în cauză, învederează  instanţei de recurs că rezultă fără urma de dubiu că prejudiciul suferit de societatea recurentă  s-a datorat unui viciu al mărfii transportate.

Astfel, instanţa de apel a motivat că nu era obligaţia intimatei pârâte să verifice legăturile de ancorare ş i pe cale de consecinţă  prejudiciul nu îi poate fi imputat intimatei.

In mod greşit instanţa de apel a reţinut acest aspect şi şi-a întemeiat decizia pe acest motiv, întrucât pe tot parcursul judecăţii acestei cauze, atât la fond cât şi în apel, a  arătat că prejudiciul s-a produs ca urmare a ruperii unei legături de metal ce ţine laolaltă mai multe bare de oţel beton, legătură ce este făcută de producător şi care este diferită de legătura de ancorare a mărfii transportate, care este legătură ce asigura toate legăturile de bare (uzual denumite cotade) în timpul transportului. Această înţelegere greşită a celor două tipuri de legături, înţelegere eronată indusă de susţinerile intimatei pârâte, au făcut ca instanţa de apel să  aibă  o înţelegere greşită a materialului probator administrat în cauză.

Astfel, din Procesul verbal încheiat la momentul producerii prejudiciului, precum şi din declaraţia martorului [...] a rezultat că prejudiciul s-a produs urmare a ruperii legăturii de siguranţa montată de producător, legătură ce ţine laolaltă mai multe bare, şi nu a legăturii de ancorare.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, instanţa fondului a motivat aplicarea dispoziţiilor art.1971, făcând corect distincţie între legătura de siguranţă aplicată de producător - care reprezintă viciu al mărfii şi legătura de ancorare.

Se mai arată că instanţa de apel a înlăturat apărările formulate de societatea recurentă,  prin care a arătat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art.2064 Cod civil, motivând înlăturarea acestora prin faptul că ar fi fost făcute pentru prima data în faza de apel.

Înlăturarea acestor apărări, care ţin de esenţa dezlegării pricinii, este eronată, întrucât se susţine că reclamanta a  arătat încă de la faza judecaţii la fond,  prin notele scrise depuse la termenul de judecată din data de 06.07.2017, că intimata pârâta este expeditor şi i se aplică prevederile art. 2064 Cod civil.

Pentru toate considerentele arătate, solicită admiterea recursului, desfiinţarea deciziei recurate şi menţinerea ca fiind legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 2032/26.02.2018 pronunţată de Judecătoria Constanţa.

Intimata pârâtă [...] a formulat întâmpinare şi a solicitat  respingerea  recursului  formulat ca nefondat şi menţinerea decizia civilă nr.1726/2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa ca fiind temeinică şi legală.

Intimata [...] a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului  şi menţinerea  în tot a  hotărârii recurate, iar în subsidiar, în situaţia admiterii recursului, modificarea  în parte a  hotărârii  instanţei de apel, în sensul de a respinge cererea de chemare în garanţie a societăţii [...] ca nefondată.

5. Examinând legalitatea deciziei recurate prin prisma motivelor de nelegalitate susţinute, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele argumente:

Motivul de casare prevăzut de art.488 pct.6 NCPC, incident când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”, nu poate fi reţinut, constatându-se că instanţa de apel s-a conformat prevederilor art.425 alin.(1) lit. b) NCPC şi a arătat motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia admiterii apelului.

Ceea ce critică societatea recurentă din perspectiva obligaţiei instanţei de judecată de a asculta şi a examina în mod real toate susţinerile şi apărările părţilor nu se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art.488 pct.6 NCPC, având în vedere că invocarea lămuririi greşite a situaţiei de fapt ori netranşarea problemei litigioase, astfel cum susţine recurenta, nu echivalează cu lipsa sau contradictorialitatea considerentelor şi nu reprezintă o motivare străină de cauză.

Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Boldea împotriva României), articolul 6 alin. 1 CEDO obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând însă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument, amploarea acestei obligaţii putând varia în funcţie de natura hotărârii şi de chestiunea litigioasă.

Faţă de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC, incident „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, instanţa de recurs constată următoarele:

Sub un prim aspect, din perspectiva acestui motiv de recurs nu se pot susţine critici legate de administrarea şi aprecierea probelor decât în situaţia în care în legătură cu acestea au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea.

Calea extraordinară de atac a recursului poate fi folosită numai pentru cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 – 8 NCPC.

Raportat la modalitatea de aplicare a normelor de drept material incidente la situaţia de fapt stabilită în calea devolutivă, se constată că în mod corect a stabilit instanţa de apel că în cauză nu este aplicabilă instituţia răspunderii civile contractuale întemeiată pe contractul de transport nr. .../17.09.2012, având în vedere că societatea [...] nu a participat la operaţiunile de încărcare a mărfii în camion, de amarare a mărfii în camion sau de descărcare a mărfii la destinaţie şi nu este expeditorul mărfii.

Recurenta societate [...] susţine că prejudiciul a fost produs pentru neîndeplinirea obligaţiei de verificare a legăturilor barelor transportate, în cuprinsul cererii de recurs făcând distincţie între legătura de siguranţă montată de producător şi care, evident, cade în sarcina producătorului şi legătura de ancorare.

Aspect necontestat de părţi, intimata [...] este casă de expediţie, care nu deţine flotă de transport proprie şi care, în numele clienţilor, angajează transportator, în cazul de faţă societatea recurentă, care poate avea, în funcţie de clauzele contractuale stabilite, şi obligaţia de încărcare/descărcare a mărfii şi, implicit, de verificare a legăturilor de siguranţă ale mărfurilor.

Intimata [...] nu este producătorul obligat la asigurarea corespunzătoare a mărfii predate spre transport şi astfel cum rezultă din dosar, nu este nici încărcătorul mărfii transportate de recurenta [...], fiind, cum corect a reţinut instanţa de apel, un intermediar între expeditor şi transportator.

Este corectă susţinerea recurentei că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 56 alin.(1) şi art. 76 alin. (1) din OG nr. 27/2001, însă aceste prevederi obligă la încheierea unui contract care să prevadă în mod clar „sarcinile şi răspunderile intermediarului” (art.56 alin.(2) ), în limitele cărora acesta va răspunde.

Or, în cauza de faţă nu este indicată şi nu rezultă prevederea contractuală care obliga intermediarul la verificarea legăturilor mărfii transportate de cărăuş, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art.9 din Convenţia CMR, redate de instanţa de apel, prevăd că „în absenţa înscrierii în scrisoarea de trăsură a rezervelor motivate ale transportatorului, există prezumţia că marfa şi ambalajul ei erau în stare aparentă bună în momentul primirii de către transportator...”.

În consecinţă, obligaţia susţinută de recurentă în sarcina intimatei nu este prevăzută nici legal şi nici contractual, astfel că nu i se poate imputa casei de expediţie ruperea legăturii de siguranţă a mărfii transportate în urma intermedierii sale şi, astfel, prejudicierea transportatorului.

Prevederile invocate de recurentă, cuprinse în „condiţii generale de transport ce stau la baza activităţii caselor de expediţii membre U.S.E.R.”, nu pot completa OG nr.27/2001, cu o forţă juridică superioară, cat care face trimitere expresă la limitele contractului, ca izvor al obligaţiilor intermediarului de transport, contract care în cazul de faţă nu prevede o astfel de obligaţie, de verificare şi asigurare a mărfii.

Chiar şi reţinerea prevederilor art.2064 Cod civil, potrivit cărora „Contractul de expediţie este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii” nu atrage răspunderea, în speţă, a intimatei [...], în lipsa clauzelor contractuale clare în acest sens, operaţiunile accesorii transportului fiind necesar a fi indicate şi explicitate.

Faţă de toate aceste considerente, apreciem că motivele de nelegalitate invocate nu sunt întemeiate, astfel că în baza prevederilor art.496 alin.(1) NCPC, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare