Civil –uzucapiune- caracterul util al posesiei, condiţie pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune

Prin sentinţa civilă nr. 60/06.02.2018 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare formulată de reclamantul F.M., în contradictoriu cu pârâtele CLFF, Judeţul Dolj, UAT. Fşi C.J. F.F.prin care s-a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate  ca efect al prevederilor art. 23 din Legea 18/1991 asupra  terenului extravilan, în suprafaţă de 7500 m.p. situat în oraşul F., jud. Dolj.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul F.M. iar prin decizia civilă nr. 1228/05.06.2018, pronunţată de Tribunalul Dolj a fost admis apelul, a fost anulată încheierea din data de 20.06.2017 şi sentinţa civilă apelată, fiind reţinuă pentru judecarea pe fond cererea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate în temeiul uzucapiunii de lungă durată. Tribunalul a constatat că, deşi reclamantul a formulat două capete de cerere, prima instanţă nu a soluţionat şi  cererea privind constatarea dreptului de proprietate, în temeiul prescripţiei achizitive de lungă durată, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii.

Intervenientul F.I. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâţilor, în conformitate cu disp. art. 62 C.proc.civ., arătând că terenul nu aparţine nici reclamantului şi nici autorilor acestuia, ci aparţine domeniului statului, fiind proprietar înainte de colectivizare boierul B. iar până în anul 1989 a  aparţinut IAS G.

La termenul din 12.02.2019, reclamantul F.M. a precizat că terenul i-a fost pus la dispoziţie de autorităţile locale în anul 1985, întrucât a aparţinut familiei sale,  şi a început să-l defrişeze şi să-l folosească în scop agricol, după care a ridicat şi o construcţie  şi mai multe anexe.

Prin decizia civilă nr. 921 de la 16 Mai 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia I Civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamantul F.M., în contradictoriu cu intimata UAT F.  şi intervenientul F.I..

S-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de F.I., în favoarea pârâtului UAT F.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind cheltuieli de judecată.

S-a reţinut că terenul în litigiu nu este împrejmuit, fiind delimitat de calea ferată în partea de sud, iar în partea de nord de pădure, pe acest teren este edificate o casă de locuit cu o suprafaţă construită de 41 mp şi o anexă cu o suprafaţă construită de 26 mp.

Depoziţiile martorilor audiaţi au fost considerate neconcludente pentru a se stabili că posesia asupra terenului a fost exercitată timp de 30 de ani, tribunalul reţinând că reclamantul nu a posedat terenul pentru sine în perioada anterioară anului 1989, când s-au desfiinţat formele de colectivizare exercitate prin intermediul CAP.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant F.M., criticând-o pentru nelegalitate, în raport de dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 6 şi 8 Cod pr. civ.

Recurentul a susţinut că  hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei şi că hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material.

A precizat că a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani cu privire la o suprafaţa de teren de 75 ari situata pe raza U.A.T. F., pe malul stâng al Jiului, având ca vecini:la N.-X; la S.-D.E.; la V.-Z şi la E.- rest teren aparţinând pârâtei, teren deţinut  de părinţii săi înainte de colectivizare, a fost folosit de reclamant de peste 30 de ani atât cu acordul autorităţilor locale, insa nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate.

A arătat că a început să folosească terenul în anul 1985, l-a defrişat şi l-a redat circuitului agricol,  şi-a înfiinţat o microferma agricola şi a edificat o construcţie şi mai multe anexe, posesia exercitata nefiind întrerupta.

Recurentul a susţinut că tribunalul, rejudecând fondul cauzei, nu a dat eficienţă dispoz. art. 1890 şi 1847 cod civil, inserând în cuprinsul hotărârii motive străine de natura pricinii, că în mod greşit a avut în vedere că reclamantul nu a înscris terenul în evidentele fiscale şi că nu ar fi exercitat posesia pentru sine.

A criticat  admiterea cererii de intervenţie, care a fost  calificată ca o cerere accesorie în favoarea pârâtei, deşi, pe fondul cauzei intervenientul a recunoscut că situaţia de fapt este cea susţinută de reclamant.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate de Tribunalul Dolj, iar pe fond admiterea acţiunii cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul intervenientul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat, Curtea l-a respins pentru următoarele considerente.

Prima critică formulată în recurs vizează dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 6 cod procedură civilă, potrivit cărora constituie motiv de casare nemotivarea  hotărârii recurate sau motivarea acesteia contradictorie, ori prin luarea în considerare a unor elemente străine de natura pricinii.

Susţinerile recurentului nu sunt întemeiate, întrucât tribunalul a analizat pretenţiile deduse judecăţii, stabilind în raport de dispoziţiile codului civil de la 1864 care sunt condiţiile ce trebuiau îndeplinite pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune şi a  răspuns tuturor chestiunilor de fapt şi de drept ridicate de reclamant.

Au fost analizate probele administrate, s-a stabilit, argumentat, care a fost perioada de timp de când reclamantul foloseşte terenul în litigiu şi s-a  concluzionat că reclamantul nu a posedat pentru sine, aceasta nefiind o concluzie contradictorie sau străină de natura pricinii, ci una care ţine de aplicarea dispoziţiilor legale în cauză, dat fiind regimul juridic al terenului în litigiu.

Astfel, hotărârea îndeplineşte cerinţele art. 425 cod procedură civilă iar nemulţumirea recurentului-reclamant faţă de soluţia adoptată de tribunal sau motivarea succintă a unor probleme de drept  nu echivalează cu faptul că instanţa nu a motivat  decizia.

Ca urmare, prima critică din recurs se va respinge ca neîntemeiată.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 cod procedură civilă, instanţa de control judiciar constată că dispoziţiile art. 1846-1862 şi ale art. 1890 cod civil de la 1864 au fost corect aplicate.

Uzucapiunea este modul de dobândire a proprietăţii prin posedarea neîntreruptă a imobilului în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, aşa cum rezultă din  dispoziţiile art. 1890 cod civil. Pentru a putea opera uzucapiunea, era necesar ca reclamantul să  dovedească în speţă că  imobilul teren se afla în circuitul civil şi putea face obiect al prescripţiei achizitive, că l-a stăpânit  timp de  30 de ani şi că a exercitat o posesie utilă, adică a posedat  continuu, neîntrerupt, netulburat, public şi sub nume de proprietar.

Referitor la regimul juridic al imobilului, Curtea constată că  terenul extravilan în litigiu putea aparţine  anterior anului 1989 proprietăţii publice de stat sau cooperatiste. Acesta era situat în zonă cooperativizată, chestiune de notorietate publică în ce priveşte terenurile din judeţul Dolj şi care nu trebuie dovedită. Aşadar, persoanele interesate, care pretindeau că anterior cooperativizării au deţinut terenul în proprietate, aveau obligaţia de a  demara şi finaliza procedura specială instituită de Legea 18/1991.

Potrivit art. 6 şi art. 36 al. 1 din Constituţia României din anul 1965, erau recunoscute trei forme ale dreptului de proprietate, respectiv: dreptul de proprietate socialistă de stat, dreptul de proprietate cooperatistă şi dreptul de proprietate personală. Aşadar, de la data cooperativizării şi până în anul 1989, când terenurile agricole au fost reintroduse în circuitul civil, terenurile extravilane de natura celui în litigiu au fost proprietate cooperatistă sau  proprietatea socialistă de stat, care putea fi exercitată  prin întreprinderile agricole de stat (IAS) şi li se  aplica acelaşi regim juridic, proprietatea fiind  declarată imprescriptibilă, în sensul că nu se stinge prin neuz, oricât de îndelungată ar fi starea de pasivitate a organizaţiei cooperatiste sau a statului. Acest regim juridic este evident că se aplica terenului în litigiu deoarece era un teren extravilan, situat pe malul râului Jiu, în zonă cooperativizată, nefiind vorba despre un teren intravilan, aflat, eventual, în continuarea casei familiei reclamantului şi asupra căruia se exercita dreptul de proprietate personală.

Nu se poate susţine că anterior anului 1989 terenul nu  ar fi fost înscris în Cooperativa Agricolă de Producţie sau că nu ar fi fost proprietate de stat şi nu se poate avea în vedere că ar fi aparţinut familiei reclamantului sau boierului B. cât timp  este cunoscut faptul că în perioada anilor 1980, când reclamantul pretinde că a început posesia  asupra terenului, proprietatea personală a ţăranilor era limitată la suprafaţa de 250 m.p,. teren pe care se afla casa de locuit, anexele gospodăreşti şi terenul aferent casei, potrivit art. 5 din Statutul CAP, restul terenului acestora trecând în proprietatea cooperativei. În aceste condiţii, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada că s-a aflat într-o situaţie de excepţie, în sensul că terenul a fost exclus de la cooperativizare, or o astfel de situaţie nu a fost dovedită.

De altfel, chiar reclamantul  a recunoscut, implicit, un astfel de regim juridic de drept public sau cooperatist al terenului, susţinând că autoritatea publică i-a permis să îl folosească, că l-a defrişat o perioadă de circa trei ani, ceea ce înseamnă că a început  şi că a continuat ocupaţiunea cu acordul titularului dreptului şi pentru acesta. Regimul juridic al terenului extravilan în perioada anterioară anului 1989 a făcut ca ocupaţiunea să nu fi fost exercitată de reclamant pentru el, sub nume de proprietar, lipsindu-i elementul ”animus”, ceea ce  transformă folosinţa exercitată în detenţie precară, care nu poate sta la baza uzucapiunii. Aceasta a fost motivul pentru care tribunalul  a reţinut că posesia  a fost exercitată de reclamant pentru altul, iar nu pentru sine iar concluzia rezultă, logic, din faptul că terenul era unul extravilan, care aparţinea fie domeniului public al localităţii, fie cooperativei agricole de producţie.

Prin art. 1853 Cod Civil se prevede că actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub un nume precar sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar precum şi că tot asemenea este posesia ce am exercita asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său. Cu toate că nu este tratată ca un viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea poate fi considerată mai mult decât atât, şi anume ca o lipsă a însăşi posesiei, deoarece este lipsită de elementul intenţional al posesiei. Precaritatea echivalează, astfel, cu o lipsă a posesiei însăşi, iar în condiţiile art.1853 cod civil, cel care posedă pentru altul nu poate uzucapa.

Chiar dacă reclamantul a folosit terenul şi l-a redat circuitului agricol, aceasta nu înseamnă că s-a comportat cu privire la teren ca proprietar, posesia  exercitată fiind una precară iar în sistemul reglementărilor anterioare nu puteau fi uzucapate imobilele din proprietatea publică a statului sau cooperatistă. Deşi au fost abrogate Constituţia din anul 1965 şi celelalte acte normative ce priveau dreptul de proprietate publică şi cooperatistă, uzucapiunea  curge numai de la data şi în contextul noilor reglementări legale, acestea neavând caracter retroactiv.Prin urmare, este fără relevanţă faptul că reclamantul ar fi început să  folosească terenul în anul 1985, aşa cum susţine prin motivele de recurs, deoarece, stăpânind pentru autoritatea publică titular al dreptului de proprietate, cu îngăduinţa acesteia, nu putea să exercite o posesie utilă, de natură a duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci a exercitat o posesie precară. Aceasta face să fie lipsite de relevanţă referirile recurentului la probele care ar fi dovedit, în opinia sa, că a început posesia  în urmă cu 34 ani, cât  timp posesia a fost una precară.

Este de subliniat că terenului în litigiu nu i se aplică cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia IV/2006, într-un recurs în interesul legii privind situaţia prescripţiei achizitive şi a întreruperii sau nu a posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974. Într-adevăr, Înalta Curte a concluzionat că prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, însă considerentele deciziei în cauză au în vedere a li se recunoaşte calitatea de posesori celor care au stăpânit şi folosit terenurile altor persoane fizice o perioadă atât de îndelungată de timp (a se vedea penultimul paragraf al considerentelor), nu şi celor care au stăpânit terenuri proprietate cooperatistă sau terenuri proprietate socialistă de stat, cum este cazul în speţa de faţă.

Curtea are în vedere că  şi în prezent terenul are un regim juridic de drept public, aşa cum rezultă din adresele Primăriei  Oraşului F., care atestă faptul că terenul  constituie rezervă al dispoziţia Comisiei Locale de aplicare a legii fondului funciar în vederea retrocedării persoanelor care au fost validate conform acestui act normativ.

Domenii speta

Spete similare