Forţă probantă a procesului vebal de contravenţie, proporţionalitatea aplicării sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. .../866/2019 din 10.07.2019 petentul B.A.L. a solicitat anularea  procesului verbal  încheiat la data de 28.06.2019, considerându-l nelegal şi netemeinic.

În motivarea plângerii petentul arată că în data de 28.06.2019 se deplasa dinspre Paşcani către Iaşi pe DN 28 A, iar înainte de intrarea în localitatea Ruginoasa s-a intersectat cu autospeciala de poliţie ce i-a înregistrat viteza şi sancţionat contravenţional. La locul săvârşirii contravenţiei există indicator de limitare la 70 km/h şi nicidecum 50 km/h. La momentul când s-a intersectat cu autospeciala poliţiei era în frânare având în vedere că era conştient că intra în localitate.

Invocă nulitatea procesului verbal ca nelegal şi netemeinic, considerând că descrierea faptei este un element esenţial al procesului verbal, având o semnificaţie practică deosebită pentru verificarea legalităţii încadrării juridice a faptelor pentru stabilirea răspunderii contravenţionale. Descrierea faptelor în procesul verbal este una care nu corespunde principiului legalităţii, nefiind indicat corect locul unde circula. El era la intrare în localitate şi nu în localitate cum e specificat în procesul verbal.

În ceea ce priveşte dovada eliberată în ziua de 28.06.2019 de agentul constatator, aceasta este nulă, fiind eliberată cu drept de circulaţie de 15 zile începând din 28.06.2019 şi până la data de 13.06.2019.

Mai arată petentul că potrivit dispoziţiilor art. 6 CEDO nu trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, revenind intimatului şi instanţei obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului.

Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii. De asemenea, a înaintat la dosar documentaţia care a stat la baza încheierii procesului verbal.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale incidente,  instanţa reţine următoarele:

La data de 28.06.2019 petentul a fost sancţionat contravenţional cu 9 puncte-amendă şi sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce în baza art. 102 al. 3 lit. e din OUG 195/2002, reţinându-se în sarcina sa că a condus  auto marca Dacia  cu numărul de înmatriculare IS-.... pe DN 28A în localitatea Ruginoasa cu viteza de 120 km/h, viteză înregistrată cu aparatul radar Autovision instalat  pe autospeciala cu numărul MAI 34558.

Verificând din punct de vedere al formei procesul-verbal contestat, instanţa constată că acesta conţine menţiunile obligatorii prevăzute de art. 17 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiei, menţiuni a căror omisiune ar fi putut determina nulitatea absolută a procesului verbal.

Instanţa constată însă că orice neregularităţi existente în cuprinsul dovezii de circulaţie nu pot avea nicio influenţă asupra valabilităţii procesului verbal, motivele de nulitate absolută sau relativă ale unui proces verbal fiind în mod expres prevăzute de lege, respectiv dispoziţiile art. 17, respectiv art. 16 şi 19 din OG 2/2001. Pe de altă parte, în procesul verbal se menţionează în mod expres faptul că se reţine permisul în vederea suspendării dreptului de a conduce începând cu data de 14.07.2019, ceea ce duce la concluzia ( evidentă, de altfel, din chiar cuprinsul dovezii) că a fost vorba despre o simplă eroare materială în cuprinsul dovezii, petentul având drept de circulaţie 15 zile începând cu data de 28.06.2019, deci până la data de 13.07.2019.

În drept, potrivit art. 102 al. 3 lit. e din OUG 195/2002 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.

Conform art. 49 al. 1 din OUG 195/2002 limita maximă de viteză în localităţi este de 50 km/h.

Cu privire la temeinicia procesului verbal, instanţa constată că prezentul litigiu trebuie să ofere garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de articolul 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în continuare Convenţia, (care face parte din dreptul intern în baza articolului 11 din Constituţia României şi are prioritate în temeiul articolului 20 alin. 2 din legea fundamentală).

Pentru a determina dacă aceste garanţii sunt sau nu aplicabile în procedura contravenţională este imperios necesar ca, anterior oricărei dezbateri privind temeinicia actului de aplicare a sancţiunii, instanţa să determine dacă procesul verbal atacat constituie „acuzaţie în materie penală” în sensul autonom dat de Convenţie acestei noţiuni.

În cauzele Deweer (27 februarie 1980, seria A nr. 35, pag. 24, par. 48) şi Foti c. Italiei (10,12,1982, seria A nr. 56, pag. 18) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în continuare Curtea, a arătat ce trebuie înţeles în sensul Convenţiei prin „acuzaţie”. În opinia Curţii această noţiune trebuie definită mai degrabă în sens formal şi se referă la „existenţa unei notificări din partea autorităţilor cu privire la imputarea săvârşirii unei fapte penale”.

Fără îndoială, aşadar, că procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei constituie o „acuzaţie” în sensul Convenţiei ,astfel că urmează a se determina dacă aceasta se referă sau nu la o faptă penală, aspect ce urmează a fi elucidat în lumina criteriilor instituite prin practica Curţii.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază, în mod constant că pentru a determina dacă o contravenţie poate fi calificată drept “acuzaţie în materie penală” în sensul Convenţiei sunt necesare a fi avute în vedere trei criterii: 1)dacă textul ce defineşte contravenţia aparţine, conform legii naţionale, dreptului penal, 2) natura faptei, 3)natura şi gradul de severitate al sancţiunii aplicate, toate acestea urmând a fi examinate prin raportare la scopul şi obiectul art. 6 din Convenţie.

În aprecierea Curţii, indicaţiile furnizate de dreptul intern al Statului respondent au numai valoare relativă în ce priveşte primul criteriu (Kadubek vs. Slovakia, 1998).

Celelalte două criterii urmează a fi cercetate alternativ, iar nu cumulativ.

În examinarea acestor criterii Curtea apreciază că, pentru ca art. 6 să devină aplicabil este suficient ca fapta să fie prin natura sa « penală » din punct de vedere al Convenţiei sau să expună persoana vizată unei sancţiuni care, prin natura sa sau gradul de severitate, aparţine sferei « penale ». Astfel, norma juridică ce sancţionează astfel de fapte, precum cea reţinută în sarcina petentului, are caracter general (O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice se adresează tuturor cetăţenilor) şi amenda şi măsurile complementare (sancţiunea contravenţională aplicabilă) urmăreşte un scop preventiv şi represiv, nu să asigure o reparaţie pecuniară a unei eventuale daune, ci are caracter punitiv prin natura ei, Curtea apreciind constant caracterul punitiv ca fiind principala caracteristică distinctivă a sancţiunii penale.

Curtea aminteşte în cauza Anghel c. României că în materie penală problema administrării probelor trebuie analizată în lumina paragrafelor 2 şi 3 din art. 6 din Convenţie. Primul consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie, obligaţia prezentării probei revenind acuzării şi îndoiala folosind în avantajul acuzatului.

Combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 din Convenţie obligă, între altele, statele contractante să ia măsuri pozitive. Ele constau în special în informarea acuzatului, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce, în acordarea timpului şi înlesnirilor necesare pentru a-şi pregăti apărarea, în garantarea dreptului la apărare personal sau fiind asistat de un avocat şi în a-i permite să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

Analizând actele dosarului din acest punct de vedere, instanţa constată că petentului i s-a adus la cunoştinţă,  chiar în momentul constatării şi sancţionării contravenţiei reţinute în sarcina sa de către agentul constatator, acuzaţia în mod detaliat, asigurându-i-se dreptul de a-şi construi apărarea, astfel cum rezultă din întocmirea procesului verbal contestat. De asemenea, petentului i s-a asigurat exercitarea dreptului la apărare prin posibilitatea de a administra probe şi de a analiza probele administrate de către intimat în faţa instanţei de judecată.

Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu poate face dovada prin el însuşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, acest proces verbal fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei, în măsura în care nu conţine constatări personale, prin propriile simţuri ale agentului constatator.

În speţă,  fapta descrisă  în  cuprinsul  procesului  verbal  de contravenţie nu  poate  fi  constatată în mod direct şi nemijlocit, prin propriile simţuri, de agentul constatator, depăşirea limitei  legale a  vitezei  de circulaţie  putând  fi  stabilită  doar  cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate sau mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic -  aparate radar.

În procesul verbal nu sunt trecute seria şi numărul aparatului radar, însă se menţionează numărul de înmatriculare al autovehiculului pe care acesta este montat, existând astfel posibilitatea pentru instanţa de judecată să verifice dacă aparatul montat pe acel autovehicul are sau nu verificarea metrologică la zi.

Omologarea aparatului radar este o operaţiune prealabilă realizării verificării metrologice pentru fiecare aparat radar de acel tip în parte, astfel încât prin prezentarea buletinului de verificare metrologică se face, implicit, şi dovada faptului că respectivul model de cinemometru a fost omologat.

Instanţa constată că în prezent legea nu mai impune ca folosirea cinemometrelor să fie efectuată de operatori radar calificaţi, astfel că nu mai este necesară depunerea atestatului operatorului radar.

Astfel, condiţia ca măsurătorile de viteză să fie efectuate de operatori radar calificaţi era prevăzută în pct. 4.2 din norma de metrologie legală 021-05, iar pct. 4 din NML 021-05 a fost abrogat de pct. 28 din anexa la ordinul 187/2009.

Prin urmare, instanţa apreciază că nu există vicii care să afecteze valabilitatea înregistrării vitezei de deplasare a autoturismului condus de petent, astfel că probele aduse de intimat sunt valabile şi servesc la dovedirea săvârşirii contravenţiei reţinute prin procesul-verbal atacat.

Pe fondul cauzei, instanţa constată că intimatul a făcut dovada că petentul a circulat cu viteza de 120 km/h pe raza localităţii.

Astfel, la dosar au fost depuse: raportul întocmit de agentul constatator, buletinul de verificare metrologică a aparatului radar şi  înregistrarea  video a aparatului radar, din care rezultă că în momentul surprinderii sale autoturismul condus de petent circula cu viteza de 120 km/h pe raza localităţii. Faptul că la momentul respectiv autovehiculul condus de către petent se afla în interiorul localităţii a fost constatat direct şi nemijlocit de către agentul constatator. De asemenea, pe imaginile surprinse de cinemometru apare menţiunea „ opus”, ceea ce înseamnă că autovehiculul ţintă a cărui viteză era măsurată  în acel moment se deplasa pe sensul opus, neexistând nici un dubiu cu privire la faptul că viteza de 120 km/h măsurată de aparatul radar îi aparţine autovehiculului condus de către petent.

Petentul a susţinut că la momentul în care a fost înregistrată această viteză nu se afla în localitate, ci la intrare în localitate ( se poate deduce că această afirmaţie se referă la faptul că nu intrase încă în localitate, fiind, deci, în afara acesteia), fără însă a face în vreun fel dovada acestor susţineri.

În hotărârea pronunţată la data de 03.04.2012 în cauza Nicoleta Gheorghe c.României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art.6 din Convenţie nu a fost încălcat, reclamanta având posibilitatea în cadrul procedurii interne să prezinte probe pentru a răsturna prezumţia relativă de care „beneficia” procesul-verbal contestat, potrivit legislaţiei naţionale. În opinia Curţii, niciun element din dosarul cauzei nu dovedea faptul că instanţele naţionale ar fi avut idei dinainte formate cu privire la vinovăţia reclamantei.

Dacă este cert că, aşa cum rezultă din hotărârea judecătoriei, instanţele naţionale aşteptau ca reclamanta să aducă elemente de probă contrare faptelor stabilite de către poliţist, nu este mai puţin adevărat că această abordare era justificată de regimul juridic aplicabil în materie contravenţională, care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia, în materie de probe, este aplicabil principiul conform căruia sarcina probei îi revine celui care pretinde ceva în faţa instanţei. Curtea a reţinut că orice sistem de drept cunoaşte prezumţii de fapt sau de drept, iar Convenţia nu se opune în principiu acestora, însă obligă statele membre, în materie penală, să nu depăşească o anumită graniţă. În particular, art.6 par.2 din Convenţie impune statelor să încadreze aceste prezumţii în anumite limite rezonabile, ţinând cont de gravitatea mizei pentru cel vizat şi respectând drepturile apărării. Curtea a analizat în continuare dacă statul român a depăşit aceste limite în defavoarea reclamantei, utilizând cele două criterii de referinţă indicate anterior.

Astfel, cu privire la miza speţei, Curtea a reţinut că reclamantei i-a fost aplicată o amendă, care nu ar fi putut fi transformată, în caz de neexecutare, într-o sancţiune privativă de libertate (per a contrario, a se vedea cauza Anghel, citată anterior, par.61).

În speţă, Curtea nu a putut reţine niciun indiciu de comportament arbitrar sau de lipsă de echitate a procedurii. Faptul că instanţele naţionale, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă şi au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de reclamantă, nu este suficient pentru a pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acesteia de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie.

Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul că art.6 din Convenţie a fost respectat.

Pe de altă parte, a conferi forţă probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumţiei de nevinovăţie, ci poate fi considerată o modalitate de „stabilire legală a vinovăţiei” în sensul art. 6 alin. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Interpretarea contrară ar fi de natură să perturbe în mod grav funcţionarea autorităţilor statului, făcând extrem de dificilă sancţionarea unor fapte antisociale, minore ca şi gravitate, dar extrem de numeroase.

Instanţa aminteşte că procesul-verbal de contravenţie, în măsura în care cuprinde constatările personale ale agentului constatator, are forţă probantă prin el însuşi şi constituie o dovadă suficientă a vinovăţiei contestatorului, cât timp acesta din urmă nu este în măsură să prezinte o probă contrară.

Având în vedere aceste principii, instanţa constată că procesul-verbal contestat reprezintă un mijloc de probă şi conţine constatările personale ale agentului de poliţie aflat în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu în ceea ce priveşte faptul că la momentul înregistrării vitezei menţionate autovehiculul condus de către petent se afla în interiorul localităţii. Dat fiind că este vorba despre o constatare personală a agentului constatator, instanţa apreciază că faptele constatate personal de agentul constatator sunt suficiente pentru a da naştere unei prezumţii simple, în sensul că situaţia de fapt reţinută corespunde adevărului.

Persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional.

În cauză, petentul nu a făcut dovada unei situaţii contrare celei reţinute în procesul-verbal de contravenţie, existând la dosar doar susţinerile acestuia potrivit cu care nu se afla în interiorul localităţii.

Înregistrarea depusă la dosarul cauzei de intimat  respectă  prevederile art. 3.5.1 din NML-021-05 din 23.11.2005, potrivit cu care aceasta trebuie să cuprindă: data şi ora la care a fost efectuată măsurarea, valoarea vitezei măsurate,  imaginea autovehiculului în care este pus clar în evidenţă numărul de înmatriculare. Cinemometrul  este certificat, măsoară în regim staţionar şi în regim de deplasare şi este verificat metrologic conform buletinului anexat, fiind în termenul de valabilitate.

Sancţiunile aplicate contravenientului se încadrează în limitele prevăzute de O.U.G. 195/2002, reprezentând, în ceea ce priveşte sancţiunea principală a amenzii, limita minimă prevăzută de lege pentru astfel de contravenţii. Această sancţiune este proporţională cu gradul de pericol social  al faptei săvârşite de către contravenient, având în vedere împrejurările săvârşirii faptei, neimpunându-se reindividualizarea acesteia. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind viteza de circulaţie are de foarte multe ori ca rezultat producerea unor accidente rutiere soldate cu consecinţe deosebit de grave, respectiv pagube materiale ridicate şi, mai ales, pierderea de vieţi omeneşti. Cu toate acestea, viaţa demonstrează că în România cei mai mulţi dintre conducătorii auto încalcă normele legale în vigoare care reglementează circulaţia vehiculelor, iar mai apoi contestă sancţiunile aplicate susţinând că le-au fost încălcate diferite drepturi, fără a ţine cont de faptul că modul în care înţeleg să se comporte atunci când conduc un autovehicul pune în primejdie nu numai viaţa lor, ci şi pe cea a celorlalţi participanţi la trafic. Raportat la viteza cu care a fost surprins circulând petentul ( mai mult decât dublul vitezei maxime admise), nu se poate susţine că fapta sa este de gravitate redusă şi a adus o atingere minimă siguranţei desfăşurării traficului rutier.

Potrivit art. 102 alin. 3 lit. e din OUG nr. 195/2002, apreciind gravitatea acestei contravenţii, legiuitorul a considerat temeinic ca respectivului conducător auto care a nesocotit normele rutiere să-i fie interzis dreptul de a conduce pe drumurile publice pe perioada de 90 de zile.

Însă, această sancţiune complementară, nu poate fi considerată ca aplicată de drept în momentul constatării şi sancţionării, ci, precum orice sancţiune, trebuie trecută prin filtrul de oportunitate şi proporţionalitate, conform art. 5 alin. 5 din OG nr. 2/2001, al agentului constatator şi, de asemenea, este la aprecierea instanţei în situaţia învestirii acesteia cu o plângere contravenţională.

Conform art. 96 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 sancţiunile contravenţionale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege şi se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului. Art. 96 alin. 2 lit. b prevede, în categoria acestui tip de sancţiuni, suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat.

Potrivit art. 15 alin. 1 din OG nr. 2/2001, contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori.

Instanţa are posibilitatea de a analiza măsura sancţiunii complementare independent de sancţiunea principală, în raport de contravenţia reţinută, urmând să fie analizată şi proporţionalitatea sancţiunii complementare.

 Sub acest aspect, CEDO, începând cu cauza Anghel împotriva României, a arătat în mod constant că este aplicabil art.6 în ceea ce priveşte latura sa penală inclusiv pentru faptele incriminate drept contravenţii în dreptul românesc, deoarece noţiunea de „acuzaţie penală” este o noţiune autonomă a Convenţiei Europene.

CEDO a apreciat că sunt întrunite astfel condiţiile de „acuzaţie penală” în sensul Convenţiei Europene pentru contravenţiile reglementate de dreptul românesc.

Iar ca efect al jurisprudenţei CEDO, în domeniul penal s-a pronunţat Recursul în interesul legii nr. 45/2007 prin care s-a statuat că „Dispoziţiile art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute art.64 lit. a teza I-c din Codul penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art.71 alin.3 Cod Penal”. Aplicând aceleaşi principii şi în domeniul contravenţional, instituirea sancţiunii complementare ope legis, indiferent de contravenţia pentru care se aplică pedeapsa principală şi fără un control din partea instanţei, încalcă cerinţa proporţionalităţii restrângerii exerciţiului unor drepturi cu situaţia care a determinat-o.”

Restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă numai dacă este necesară, iar o atare măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, potrivit prevederile art. 53 alin. (2) din Constituţia României.

Şi în domeniul dreptului contravenţional principiul proporţionalităţii îşi găseşte expresia specifică în criteriile generale de individualizare a sancţiunilor, în raport cu care, la stabilirea şi aplicarea acestora, trebuie să se ţină seama atât de gradul de pericol social abstract, astfel cum el este determinat în textul de lege incriminator, cât şi de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei contravenţionale şi toate trăsăturile ce îl caracterizează pe contravenient.

Or, sub acest aspect, este de observat că, pe lângă limitele sancţiunii fixate în lege şi gradul de pericol social al faptei săvârşite, pedepsele trebuie să mai reflecte şi persoana contravenientului, cu toate trăsăturile şi particularităţile ce îl caracterizează, precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea sa contravenţională.

In acest cadru firesc de situaţii concurenţiale, cu rol determinant în stabilirea rezultantei ce impune în concret natura şi cuantumul pedepsei principale şi ale celei complementare, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 5 din OG nr. 2/2001, nu este posibil ca aceleaşi dispoziţii să nu călăuzească şi modul de stabilire a sancţiunii complementare.

Pe de altă parte, în urma analizării criteriilor de individualizare a sancţiunii complementare, cu caracter general, astfel cum sunt reglementate în art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001, pornind de la premisa necesităţii evaluării consecinţelor faptei şi a pericolului social concret, instanţa apreciază că retragerea temporară a dreptului de a conduce pentru 90 de zile, interval ce nu are caracter disproporţionat, corespunde unei necesităţi imperioase de protejare a intereselor siguranţei rutiere, scopul urmărit nefiind evitarea producerii unor potenţiale vătămări a participanţilor la trafic şi determinarea celui sancţionat de a manifesta o atenţie sporită şi de a respecta, pe viitor, normele de circulaţie rutieră. 

În aceste condiţii, în mod legal şi temeinic i s-a aplicat conducătorului auto şi sancţiunea complementară constând în suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile, această sancţiune fiind menită să prevină o conduită viitoare neconformă legii a intimatului şi, astfel, să înlăture starea de pericol nu numai pentru ceilalţi conducători auto sau pietoni, dar şi pentru persoana în discuţie ( acesta fiind surprins circulând cu viteza de 120 km/h prin localitate pe timp de noapte).

Potrivit art. 96 alin. 1 din OUG nr.195/2002 scopul sancţiunilor contravenţionale complementare instituite de normele privind circulaţia rutieră este înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege.

După cum a reţinut şi instanţa de control constituţional în jurisprudenţa sa (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 44/2005, 210/2007, 661/2007), stabilirea unor reguli referitoare la circulaţia pe drumurile publice, inclusiv suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule, are ca scop potrivit art. 1 alin. 2 din OUG nr. 195/2002 "asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, cât şi a mediului". Aşa fiind, reglementarea unor sancţiuni contravenţionale pentru încălcarea acestor reguli este deplin justificată, din perspectiva interesului general ocrotit.

În privinţa sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă limitată  de timp, expres stabilită pentru anumite categorii de fapte, în condiţiile art. 34 din OG nr. 2/2001 se poate verifica modul de individualizare a sancţiunii complementare, pentru a nu nega  liberul acces la justiţie al petentului.

Sub acest aspect, faţă de gradul de pericol social abstract evaluat la momentul incriminării contravenţiei, împrejurarea că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unor circumstanţe reale sau personale deosebite sau excepţionale care să determine reaprecierea sancţiunii complementare, luând în considerare pericolul social concret general faţă de relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei rutiere, precum şi faţă de ceilalţi participanţi la trafic, instanţa constată că sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce nu este  disproporţionată scopului preventiv şi educativ al sancţiunii contravenţionale, iar funcţia de coerciţie a sancţiunii nu  este excesivă.

Întrucât fapta descrisă întruneşte conţinutul constitutiv al contravenţiei menţionate în procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, iar sancţiunile aplicate sunt legale şi temeinice, respectând principiul proporţionalităţii între fapta comisă şi sancţiunea aplicată, instanţa urmează a respinge ca neîntemeiată plângerea contravenţională potrivit dispoziţiilor art. 34 din OG nr. 2/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Respinge ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul  B.A.L în contradictoriu cu intimatul IPJ Iaşi.

Cu drept de apel care se depune la Judecătoria Paşcani în termen de 30 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,  ......

PREŞEDINTE,GREFIER,

Domenii speta

Spete similare