Drepturi salariale funcţionari publici din administraţia publică locală

Prin cererea înregistrată la instanţă sub dosar nr. unic de mai sus la data de ZZ.LL.2018, reclamanţii A, B, C, D, E, F, G şi H, prin avocat, în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL UNITĂŢII ADMINISTRATIV TERITORIALE COMUNA I, au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună:

- anularea Dispoziţiilor nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 din ZZ.LL.2017 privind recuperarea unor sume plătite necuvenit angajaţilor Primăriei I;

- obligarea pârâtului la emiterea actelor administrative de stabilire a salariului de bază la nivelul maxim al salariului de baza/indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie şi grad profesional;

- obligarea pârâtului la plata retroactivă a drepturilor salariale rezultate din stabilirea nivelului maxim a salariului de bază, la care să se considere creşterea salarială dispusă prin OUG nr. 2/2017, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017.

În motivare, în fapt, se susţine că trebuie avute în vedere prevederile art. 61 din Legea nr. 215/2003, potrivit cărora: „(2) Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local ... în condiţiile legii”, conjugate cu dispoziţiile art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992 potrivit cărora: „în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate”.

Raportat la aceste prevederi se verifică apoi norma instituită prin art. 84 din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia: „Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:

a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează;

b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile” şi respectiv art. 85 din lege, potrivit căruia „(1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la ar. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

(2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauzase poate adresa instanţei de contencios administrativ.

(2^1) Ordinul sau dispoziţia de imputare rămasă definitivă ca urmare a neintroducerii ori respingerii acţiunii la instanţa de contencios administrativ constituie titlu executoriu”.

Stabilirea întinderii prejudiciului, fiind o simplă operaţiune de determinare contabilă a cuantumului prejudiciului cauzat prin abaterea de la legalitate cu plata unor drepturi de natură salarială, nu poate identifica, prin personalizare, funcţionarii publici şi angajaţii contractuali, ca beneficiari ai acestor sume prejudiciabile, fără să exceadă normei aplicate, respectiv art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992, intrând practic sub incidenţa unei alte norme, cea reglementată de art. 84 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarului public, normă ce poate fi valorificată numai cu ocazia emiterii dispoziţiilor de imputare, în condiţiile art. 85 din acelaşi act normativ.

Aceasta interpretare este firească, atât timp cât individualizarea prejudiciului pe persoane este echivalentă identificării răspunderii civile a funcţionarului public, care se angajează doar:

a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează;

b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În acest raport juridic, pe de o parte, prezenţa prejudiciului nu este echivalentă cu dovedirea prezenţei ilicitului civil, a vinovăţiei salariaţilor, după cum nu se poate stabili prezenţa raportului de cauzalitate între acordarea unor drepturi salariale, ca şi faptă ilicită şi prejudiciul presupus generat de abaterea de la legalitate constată de auditul public.

Potrivit art. 85 alin. l din Legea nr. 188/1999, „repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile”.

Norma de drept lămureşte asupra împrejurării că dispoziţiile de imputare, ca şi modalitate de reparare a pagubelor, se emit în 30 de zile de la constatarea pagubei, ceea ce presupune că trebuie să fie definită noţiunea de constatare a pagubei, dacă stabilirea întinderii prejudiciului şi recuperării acestuia, ca şi conduită instituită prin art. 33 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, realizează conţinutul conduite instituite prin art. 85 alin. l din Legea nr. 188/1999, pe aceea de constatare a pagubei.

În opinia reclamanţilor a constata nu este sinonim cu a stabili, deoarece a constata este sinonim cu a observa, a remarca, a sesiza, a vedea, în timp ce a stabili este sinonim cu a determina, a fixa, a hotărî, decide, a preciza, motiv pentru care este evident că observarea, remarcarea şi sesizarea, ca şi constatare a pagubei, s-a realizat prin Raportul de audit din anul 2015, motiv pentru care individualizarea întinderii prejudiciului şi imputarea acestuia, prin raportare la persoana funcţionarilor publici constituie o formă de a eluda nerealizarea obligaţiei de a fi fost emise dispoziţiile de imputare a prejudiciului în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, ceea ce constituie o abatere de la lege, cu atât mai mult cu cât, nu a fost obţinută o suspendare a executării deciziilor Curţii de Conturi faţă de care a emis actul administrativ de imputare, iar suspendarea de drept a obligaţiilor instituite prin aceasta au operat doar până la emiterea încheierii de soluţionare a contestaţiei.

Norma instituită de art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992 defineşte finalitatea raporturilor juridice dintre Curtea de Conturi şi entitatea auditată, sub aspectul că, conducătorul acesteia, are obligaţia stabilirii întinderii prejudiciului şi recuperarea lui efectivă, în timp ce angajarea răspunderii civile a funcţionarului public defineşte raporturile juridice dintre angajator şi angajat, motiv pentru care nu se putea emite o dispoziţie de stabilire a întinderii prejudiciului, care, prin natura ei juridică, defineşte existenţa unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie şi a unui prejudiciu cauzat de fapta ilicită.

Decizia de stabilire a întinderii prejudiciului nu este reglementată ca şi act administrativ pentru angajarea răspunderii civile a funcţionarului public, tocmai pentru faptul că acest act este decizia de imputare, în a cărei motivare în fapt se va regăsi descrierea faptei ilicite, dovada vinovăţiei, rezultată dintr-un demers de verificare a angajatorului, existenţa prejudiciului şi raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, iar la motivarea în drept se găseşte art. 84 lit. a) sau b), respectiv art. 85 alin. l din Legea nr. 188/1999, atât timp cât nu poate suplini lipsa verificării constatărilor auditului public.

De altfel, dacă se doreşte să se lege acest raport juridic de cel specific dintre Curte şi entitate, atunci va trebui cu atât mai mult să se aibă în vedere că fapta ilicită nu este a funcţionarului public, ci a angajatorului (a se citi aici Primarul comunei I şi Consiliul local al Comunei I), pe de o parte, pentru că a fost prevăzută în buget suma pentru plata acestui drept salarial şi, pe de altă parte, pentru că a fost lichidată, ordonanţată şi plătită de primar, fără să aibă prevedere legală, contrar prevederilor art. 14 din Legea nr. 273/2016.

Dacă instanţa va califica actul administrativ ca fiind unul emis faţă de prevederile art. 33 alin. 3 din Legea nr. 91/1992 (deşi o astfel de apreciere ar fi neacoperită), atunci implicit instanţa va trebui să verifice existenţa elementelor angajării răspunderii civile a funcţionarului public, sub aspectul motivării în fapt şi în drept a actului, independent de motivele indicate în preambulul acestuia, respectiv deciziile Curţii de Conturi şi Legea nr. 94/1992, atât timp cât acestea nu justifică ilicitul angajatului, vinovăţia acestuia şi nici raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Mai mult, auditul public a reţinut o abatere de la legalitate în sarcina entităţii, realizată prin acte administrative emise cu încălcarea legii, motiv pentru care soluţia nu putea fi cea a emiterii dispoziţiei de imputare, prin identificarea reclamanţilor ca beneficiari a unei plăţi nedatorate.

Verificând realizarea angajării răspunderii civile a funcţionarului, ca şi condiţie a legalităţii actului administrativ atacat, se constată că funcţionarul nu se face vinovat de pagube produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează, deoarece o astfel de pagubă se poate realiza doar prin activităţile realizate în exercitarea funcţiei publice, ori salarizarea sa nu este o activitate a acestuia, ci a angajatorului, pe de altă parte, funcţionarul nu se face vinovat nici pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit, deoarece, pentru a avea ceva de restituit trebuia mai întâi să fi fost constatată plata necuvenită, fără ca deciziile Curţii de Conturi şi soluţiile judecătoreşti pe verificarea acestora să dea actualitate acestei cerinţe a dovedirii faptei ilicite de a nu fi restituit sume acordate necuvenit.

Pe de altă parte, nu se poate afirma că plata sumelor s-ar fi făcut necuvenit, având ca şi singură raportare constatările auditului public, atât timp cât, pentru a fi necuvenite aceste sume, mai întâi, ar fi trebuit să nu fi fost stabilite prin dispoziţii ale primarului şi prin hotărâri de consiliu local şi, apoi, aceste acte, fiind acte juridice între angajator şi angajat, să fi fost constatate nule, cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Nu întâmplător, prin art. 117 din Legea nr. 188/1999 s-a reglementat: „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice”.

Odată ce au fost stabilit următoarele:

- drepturile imputate au fost acordate prin acte juridice emise de angajator, pe de o parte, în ceea ce priveşte cuprinderea în buget a acestor cheltuieli de personal şi pe de altă parte, în ceea ce priveşte reîncadrarea funcţionarilor în aplicarea legilor unice de salarizare, ceea ce exclude posibilitatea ca imputarea să fie consecinţa pagubelor produse de funcţionari cu vinovăţie în patrimoniul autorităţii;

- pentru a fi vorba de nerestituirea la termen a sumelor ce s-au acordat necuvenit, ar fi trebuit, în prealabil, imputării, să se dovedească a fi necuvenite drepturile salariale acordate, atât timp cât activitatea Curţii de Conturi, în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se rezumă la a comunica conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt.

Cu alte cuvinte, nu se poate dispune imputarea unui prejudiciu estimat de Curte şi însuşit de autoritate, stabilind ca şi respondent al faptei ilicite funcţionarul public, ca astfel să fii acoperit de prevederile art. 85 din Legea nr. 188/1999;

Fapta ilicită s-a realizat prin cuprinderea în buget a unor cheltuieli fără a fi fost prevăzute de lege, precum şi prin ordonanţarea, lichidarea şi plata acestor sume cu destinaţia aprobată prin buget, ceea ce nu le face implicit să fie necuvenite.

Cu alte cuvinte, pe de o parte, mergând la Codul civil, imputarea ar fi fost posibilă dacă era lămurită valoarea implicită a deciziilor Curţii de Conturi sub aspectul realizării conţinutului civil al plăţii nedatorate (necuvenite) art. 1341 Cod civil: „(1) Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire ...

(3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie”.

Reclamanţii menţionează că nu afirmă că ar avea prevalenţă prevederile Codului civil şi cele ale Codului muncii faţă de norma specială în materia angajării răspunderii civile a funcţionarului public, ci doar că regulile, principiile generale nu pot fi excluse în considerarea condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a funcţionarului public sau a restituirii unei plăţi necuvenite. Chiar dacă decizia de imputare este modalitatea în care se realizează angajarea, aceasta trebuie să fie motivată sub aspectul îndeplinirii cazului de atragere a răspunderii civile pe care îl invoca, fie că este vorba de cel de la lit. a) sau b) a art. 84 din Legea nr. 188/1999.

Actul administrativ atacat nu face dovada cazului de atragere a răspunderii civile delictuale, respectiv dacă a valorificat fapte din categoria celor care ar intra la norma instituită prin art. 84 lit. a) sau din categoria celor care intră la norma instituită prin art. 84 lit. b) din Legea nr. 188/1999, ceea ce-l face să fie un act nemotivat, iar motivare este o cerinţă imperativă a actului administrativ în general, a celui de imputare în special, atât timp cât el trebuie să facă dovada cazului de angajare a răspunderii civile, prin descrierea faptei ilicite, a vinovăţiei celui faţă de care se dispune imputarea şi mai ales a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul pretins la imputare. Totodată, dacă imputarea se pretinde a fi consecinţa unei plăţi necuvenite, actul trebuie să fie motivat sub aspectul acesta, implicit în ceea ce priveşte modul în care actele juridice prin care a fost stabilit dreptul au fost anulate cu efect retroactiv.

Cu privire la considerarea întinderii prejudiciului şi apoi la recuperarea acestuia a prevederilor art. 119 şi art. 124 indice 1 din OG nr. 92/2003, respectiv a prevederilor art. 183 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, acest demers este abuziv, profund nelegal, atât timp cât sumele încasate de salariaţi sunt drepturi salariale acordate în baza unor acte administrative emise de preşedinte, iar acele prevederi legale se aplică doar creanţelor fiscale.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002, care prevăd că: „Recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata şi până s-au recuperat sumele ...” sunt de reţinut cel puţin trei aspecte:

1. plata nelegală este plata făcută în lipsa unui act juridic justificativ, iar nu plata faţă de care auditorii publici externi au apreciat că au fost acordate cu încălcarea prevederilor art. 14, 21 şi 23 din Legea nr. 273/2006, atât timp cât actele administrative de acordare a drepturilor salariale nu au fost anulate/constatate nule, fie că este vorba de dispoziţia de reîncadrare, fie de hotărârea de consiliul judeţean prin care s-a aprobat bugetul cu această cheltuială şi, pe de altă parte, prejudiciul a fost constatat în raportul juridic de drept fiscal dintre Curtea de Conturi şi Unitatea Administrativ Teritorială, faţă de care salariaţii sunt terţ;

2. nu există un raport juridic direct între angajator şi angajaţi, prin care să se fi stabilit în persoana salariaţilor săvârşirea unui fapte ilicite, din cele reglementate de art. 84 din Legea nr. 188/1999, cu vinovăţie, ce au cauzat prejudiciul stabilit şi imputat şi mai ales raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul pretins imputabil;

3. chiar dacă se aplică art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002, acesta nu se poate asocia cu reglementările art. 119 şi art. 124 din OG 92/2003 sau cu cele ale art. 183 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, ci, s-ar putea pretinde dobânzi, penalităţi şi majorări, dacă s-ar preciza în lege că, faţă de angajarea răspunderii civile a funcţionarul public, se aplică regulile codului de procedură fiscală în materie de dobânzi, majorări şi penalităţi; cum nu este reglementat, acestea, dacă se stabileşte că plata unor salarii din bugetul judeţean s-a făcut fără să fie datorate, vor putea fi stabilite prin angajarea răspunderii civile delictuale, după regulile codului civil.

Pe de altă parte, dacă se acceptă că prevederea din textul art. 73 indice 1, cea cu privire la „se face cu perceperea de dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, atunci când se referă la recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente”, se trimite în mod firesc la dobânzile şi penalităţile de întârziere pentru creanţele bugetare de natură fiscală, aşa cum sunt reglementate de codul de procedură fiscală, în egala măsură, atunci sunt incidente aceste norme sub toate aspectele.

Ca atare, conform art. 119 C.proc. fiscală, dobânzile şi penalităţile de întârziere se stabilesc şi se percep pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată. Dobânzile şi penalităţile se stabilesc prin decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordinul al preşedintelui ANAF.

Abaterea de la legalitate şi regularitate a fost constatată în legătură cu activitatea de prevedere bugetară, apoi cu cea de lichidare, ordonanţare şi plată, realizată mai întâi de autoritatea deliberativă şi apoi de cea executivă, în calitatea sa de executor bugetar, prin emiterea sau încheierea de acte juridice de dispoziţie, ceea ce presupune că debitorul unei plăţi nelegale din fondurile publice este o necunoscută, ce se va lămuri în activitatea ulterioară auditului, prin ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curte.

Determinarea debitorului se poate face numai în condiţiile legii, respectiv, după regulile angajării răspunderii civile a funcţionarului public, în condiţiile art. 84 şi art. 85 din Legea nr. 188/1999 sau a angajatului contractual, în condiţiile Legii nr. 53/2003, ceea ce face ca scadenţa sumelor determinate ca fiind plăţi nelegale să fie contemporană datei emiterii actului de imputare sau a hotărârii judecătoreşti de angajare a răspunderii patrimoniale, după caz, iar nu momentul acordării sumei sau cel al stabilirii întinderii prejudiciului.

Primarul, faţă de evoluţia/dinamica legislativă în materia salarizării personalului bugetar, avea obligaţia, încă din anul 2011, să asigure pentru fiecare funcţie publică, în care s-a atins un prag al tranşei de vechime în muncă superior celui avut până la data de 31.12.2010, să dispună acordarea, prin includerea în salariul de bază, a procentului de creştere rezultat din aplicarea sporului, aşa cum era reglementat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 284/2010 şi a Legii nr. 285/2010, ca astfel pentru aceeaşi tranşă de vechime în muncă să existe acelaşi grad de salarizare.

Pe de altă parte, pârâtul avea obligaţia ca, stabilind salariul de bază cu procentul corespunzător pentru tranşa de vechime în muncă, să asigure creşterile salariale dispuse prin Legea nr. 285/2010, OUG nr. 19/2012, OUG nr. 83/2014 şi OUG nr. 2/2017 pe salariul de bază astfel rezultat.

În nota obligaţiilor neîndeplinite, primarul avea obligaţia promovării în funcţie a funcţionarilor publici care, atingând un anumit stadiu a vechimii în funcţie, au fost menţinuţi la acelaşi grad profesional, cu consecinţa beneficiului unui salariu mai mic decât cel la care ar fi fost îndreptăţiţi prin promovarea în grad profesional superior.

Cu privire la drepturile salariale, reclamanţii susţin că subzistă în sarcina instanţei obligaţia de a fi asigurat stabilirea şi plata drepturilor salariale în sensul reglementat prin art. 3 indice 1 din OUG 57/2016, respectiv: „(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 794, admite excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 şi constată că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. „Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, … personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică".

Paragraful nr. 37 din Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale prevede: „Pornind de la obligativitatea legiuitorului de a pune de acord dispoziţiile de lege constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere, Curtea constată că, până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, din momentul publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, instituţiile şi autorităţile publice urmează să aplice în mod direct prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 şi art. 126, în privinţa stabilirii "nivelului maxim pentru flecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz" al salariului de baza/indemnizaţiei de încadrare, astfel cum a fost constatat prin prezenta decizie”.

Cu alte cuvinte, pe intervalul 01.08.2016-30.01.2017, există obligaţia de identificare a nivelului maxim de salarizare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, la nivelul administraţiei publice locale - comune şi să se emită actele administrative de stabilire a salariilor la nivelul maxim identificat, inclusiv prin considerarea salariilor în care se află drepturi stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase în plată, cu consecinţa plăţii retroactive a acestora, în termenul legal de prescripţie şi apoi, în aplicarea prevederilor OUG nr. 2/2017, să se asigure creşterea salarială de 20% pe salariul de bază astfel determinat, începând cu data de 01.02.2017 şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

În drept, reclamanţii îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, OUG nr. 57/2015, Legea nr. 188/1999.

În probaţiune, solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri – filele 10-19 dosar, interogatoriu, expertiză.

Pârâtul legal citată în cauză cu menţiunea depunerii întâmpinării, nu a întocmit actul de procedură stabilit de norma juridică.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:

Reclamanţii au investit instanţa cu o cerere în anularea dispoziţiilor nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6şi 7, toate emise la data de ZZ.LL.2017 privind recuperarea sumelor încasate necuvenit, primite cu titlu de drepturi salariale, prejudiciu constatat de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 8/ZZ.LL.2015. –filele nr. 13 şi urm.

Conform dispoziţiilor generale din art. 32 şi 33 din Legea nr. 94/1992 atunci când auditorii publici externi desemnaţi să auditeze conturile constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că actul de control prin care ordonatorul principal de credite i-a adus la cunoştinţă de eventualele prejudicii constatate de auditori este actul prin care se finalizează acţiunea de audit. De la data emiterii acestui act (ZZ.LL.2015) curge deci şi termenul de 30 de zile de emitere a dispoziţiei de imputare.

Acest termen limită consacră legislativ principiul securităţii raporturilor juridice fundamentat de practica CEDO dar şi de dreptul comunitar.

Tribunalul reţine că termenul de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 nu reprezintă un termen de recomandare, ci un termen imperativ, de decădere.

Raţiunea instituirii unui asemenea termen rezidă din necesitatea înlăturării stării de incertitudine ce planează asupra situaţiei patrimoniale a funcţionarului care prin fapta sa a cauzat un prejudiciu instituţiei publice angajatoare. Astfel se dă eficienţă principiului securităţii raporturilor juridice prin menţinerea unui just echilibru între scopul urmărit: apărarea bugetului de stat şi mijloacele utilizate: emiterea în mod unilateral a unui titlu executoriu, fără intervenţia instanţei de judecată, însă cu respectarea unui termen de decădere de 30 de zile, previzibil şi accesibil pentru ambele părţi.

În conformitate cu dispoziţiile art. 185 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, decăderea intervine atunci când legea prevede un termen fix pentru efectuarea unui anumit act iar cel care trebuia să efectueze actul a lăsat să expire termenul fără să beneficieze de el. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate (art. 185 alin. 1 teza finală). Din formularea dispoziţiilor art. 185 alin. 1 teza finală rezultă că această nulitate este absolută şi nu relativă.

În speţă, Primarul Comunei I avea dreptul să emită dispoziţii de imputare cel târziu până la finele lunii noiembrie 2015. În cazul în care acesta nu a îndeplinit acest act în termenul de 30 de zile intervine decăderea din dreptul de a emite dispoziţia de imputare.

Fiind un termen de decădere, nu-i sunt aplicabile dispoziţiile legale privind întreruperea ori suspendarea termenului, pârâtul putând cel mult să invoce o repunere în termen pentru motive temeinic justificate care au determinat întârzierea în emiterea dispoziţiei de imputare.

 Raportat la capetele II şi III de cerere, instanţa reţine că reclamanţii, care au calitatea de funcţionari publici în cadrul autorităţii publice locale, s-au adresat pârâtului cu solicitarea de stabili drepturi salariale retroactiv, începând cu data de 01.08.2016, la nivelul maxim al salariului de baza/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familiei ocupaţionale administraţie publică - fila 10, dar pârâtul nu a dat curs cererii respective.

Raportat la cererea de chemare în judecată, nemulţumirea reclamanţilor vizează două paliere. Un prim aspect este cel legat de cuantumul drepturilor sale salariale în contextul în care trebuie respectat principiul consacrat „pentru muncă egală, drepturi egale”, iar al doilea aspect vizează data de la care ar trebui stabilite aceste drepturi.

 Potrivit art. 3 ^1 alin. 1 şi alin. 1^3 din OUG nr. 57/2015 din 9 decembrie 2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare:

„(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

 (1^3) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. În cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate.”

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016 de care se prevalează reclamanţii, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2) din OUG nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale. Curtea Constituţională a reţinut ca „dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2) din OUG nr. 57/2015, introdus prin OUG nr. 43/2016, contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.”

 Tribunalul consideră că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de recalcularea salariului în conformitate cu dispoziţiile legii nr. 71/2015, pentru motivele de mai jos:

 Actul normativ mai sus menţionat a fost adoptat în scopul de a elimina discrepantele legate de aplicarea dispoziţiilor legilor de salarizare, care au determinat în acest domeniu diferenţe între drepturile salariale încasate de persoane cu aceeaşi pregătire şi vechime, care desfăşoară aceeaşi activitate.

 Tribunalul apreciază că intenţia legiuitorului a fost clară, conform amendamentelor la lege, în sensul eliminării discriminărilor între persoane care ocupă aceleaşi funcţii în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

 Folosind interpretarea teleologică, dispoziţiile Legii nr. 71/2015, aşa cum reiese din Raportul comun asupra proiectului de lege pentru aprobarea OUG nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, adoptat de Comisia pentru muncă şi protecţie socială şi Comisia pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, au avut în vedere eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, fiind aplicabile tuturor categoriilor bugetare cărora le sunt incidente prevederile OUG nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015.

 Sintagma „salarizat la acelaşi nivel” din cadrul art. 1 alin. 51 nu se referă la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci trebuie raportată la noţiunea de acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, avută în vedere la art. I alin. l şi 2 din OUG nr. 83/2014, prin care legiuitorul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015 la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014 Trebuie acordată prioritate intenţiei exprimate a legiuitorului, reţinând că normele menţionate au fost emise pentru eliminarea discriminărilor salariale existente între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, iar nu pentru crearea altor discriminări. între personalul din diferite instituţii, neputând fi primit punctul de vedere conform căruia s-ar fi reglementat înlăturarea discriminării numai cu privire la categorii restrânse de personal.

 De asemenea, trebuie menţionat că prin decizia nr. 23/26.09.2016 pronunţată de ÎCCJ în dezlegarea unei chestiuni de drept, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoz. art. I alin. 51 din OUG nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma „salarizat la acelaşi nivel” are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurentei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. I lit. a din Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. I alin. I şi 2 din OUG nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.

 Art. 2 alin. I lit. a din legea-cadru nr. 284/2010 indică personalul din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea  judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, cât şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, deci şi personalul din cadrul instituţiei pârâte face parte din categoria de personal căreia i se aplică dispoziţiile legii nr. 71/2015.

 Deoarece dispoziţiile legii nr. 71/2015 se aplică de la data intrării în vigoare a acestei legi, respectiv 09.04.2015, acordarea diferenţei salariale rezultate se impunea de la această dată. De menţionat ca reclamanţii au solicitat obligarea primarului la emiterea actelor administrative de la data de ZZ.LL.2016.

 În lumina celor de mai sus, tribunalul reţine că acţiunea în contencios administrativ promovată de către reclamanţi este întemeiată, motiv pentru care va anula Dispoziţiile nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7, toate emise la data de ZZ.LL.2017, privind recuperarea sumelor încasate necuvenit, primite cu titlu de drepturi salariale; de asemenea, va obliga pârâtul să emită actele prin care să se stabilească nivelul de salarizare în favoarea reclamanţilor, în funcţie de nivelul maxim de salarizare existent în cadrul instituţiei pentru fiecare funcţie, grad, treapta, clasă şi gradaţie, începând cu data de 01.08.2016, precum şi să plătească reclamanţilor diferenţele de drepturi salariale dintre sumele primite de reclamanţi şi sumele rezultate în urma recalculării, la care sa se considere şi creşterea salarială dispusă prin OUG nr. 2/2017 până la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.08.2016 şi pana la data plăţii efective.

 Fără cheltuieli de judecată, nefiind solicitate.

Domenii speta

Spete similare