Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Acţiune admisă în parte

Prin cererea înregistrată sub dosar nr. de mai sus, reclamanţii A, ... şi B, ..., ambii cu domiciliul procesual ales la ..., în contradictoriu cu pârâţii: MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Bucureşti, DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ..., PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ..., MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII - în calitate de expert, au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâţilor - Ministerul Finanţelor Publice în sensul de a aloca sumele necesare, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul ..., respectiv Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, să plătească reclamanţilor, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare gradaţie, vechime în funcţie, care să includă, cumulat:

- drepturile reprezentând creşteri salariale de 18%, începând cu luna aprilie 2014 până la data pronunţării hotărârii, actualizate în raport cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, precum şi în continuare după pronunţarea hotărârii, creşteri compuse din suma indexărilor de 2%, 5% şi 11% acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza OG 10/2007 şi aflate în plată, de care se bucură, în prezent, doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului public, a judecătorilor şi magistraţilor asistenţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- drepturile reprezentând creşteri salariale de 7%, începând cu luna aprilie 2014 până la data pronunţării hotărârii, actualizate în raport cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, precum şi în continuare după pronunţarea hotărârii, creşteri compuse din suma indexărilor de 1%, 1% şi 5%, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 3/2006 şi aflate în plată, de care se bucură, în prezent, doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului public, a judecătorilor şi magistraţilor asistenţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- dobânzile penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind drepturile salariale, calculate începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acţiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite, având în vedere şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunţată în dosarul nr. 199/1/2015, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În motivare, reclamanţii arată următoarele:

În interiorul corpului magistraţilor, respectiv a procurorilor din cadrul Ministerului Public, a judecătorilor şi magistraţilor asistenţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a creat o inechitate flagrantă, cauzată de existenţa unor indemnizaţii de încadrare diferite pentru persoane ce îndeplinesc condiţii similare de vechime, grad, treaptă sau gradaţie, în sensul că o parte dintre magistraţi au beneficiat de plata indexărilor de 2%, 5% şi 11% prevăzute de OG nr. 10/2007 şi 1%, 1% şi 5% prevăzute de OG nr. 3/2006 - în total 25% (care este şi nivelul maxim în plată), o altă parte au beneficiat de indexările salariale de 18% prevăzute de OUG nr. 10/2007, în timp ce a treia categorie nu au beneficiat de hotărâri judecătoreşti prin care să se recunoască dreptul de a primi indexările menţionate şi, ca atare, au indemnizaţii de încadrare care nu includ vreuna din aceste indexări.

În acest sens reclamanţii invocă ordinele nr. 283/25.10.2016 şi nr. 350/28.11.2016 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel:

Prin Ordinul nr. 283 din 25 octombrie 2016, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus că, începând cu data de 1 octombrie 2016, personalul prevăzut în Anexa parte integrantă beneficiază de creşterile salariale acordate prin sentinţa nr. 4332/2010 pronunţată irevocabil de Tribunalul Sălaj (în procent de 25%, conform Ordonanţei Guvernului nr. 9/2005, Ordonanţei Guvernului nr. 3/2006 şi Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007).

Prin Ordinul nr. 350 din 28 noiembrie 2016 preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus că, începând cu data de 1 octombrie 2016, judecătorii şi magistraţii asistenţi prevăzuţi în Anexa parte integrantă vor fi salarizaţi la nivelul maxim aflat în plată în cadrul instanţei supreme, pentru aceeaşi funcţie, grad, vechime în muncă şi în funcţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Recunoscând explicit astfel de situaţii faptice (existenţa unor inechităţi pentru personalul bugetar salarizat în baza Legii cadru nr. 284/2010) Guvernul României a adoptat OUG nr. 20/2016, prin care a hotărât egalizarea tuturor indemnizaţiilor pentru exercitarea aceleiaşi funcţii, în aceleaşi condiţii, la nivelul maxim existent în plată, începând cu data de 1 august 2016.

Prin art. 31 alin. l din OUG nr. 20/2016 este neechivocă intenţia de înlăturare a inechităţilor (deci şi recunoaşterea lor) fiind explicită şi din nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016. Această interpretare a fost întărită şi de Plenul CSM care a hotărât, în şedinţa din 23 august 2016, că dispoziţiile OUG nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 57/2015 sunt aplicabile şi familiei ocupaţionale „Justiţie", astfel că a adoptat o hotărâre de principiu prin care a recomandat ordonatorilor de credite ca, în interpretarea acestor dispoziţii legale, să aibă în vedere principiul de drept menţionat în nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016 şi în cuprinsul art. 31 din OUG nr. 57/2015, aşa cum a fost modificată prin OUG nr. 20/2016, în sensul eliminării diferenţelor salariate existente în sistemul judiciar.

Răspunsul executivului la solicitarea de a se proceda la aplicarea corectă a OUG nr. 20/2016 a constat în modificarea prevederilor acestui act normativ în sensul excluderii din domeniul ordonanţei a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, prin adoptarea OUG nr. 43/2016.

Procedând în acest fel, Guvernul a hotărât să menţină inechităţile, deoarece persoanele care au obţinut anterior recunoaşterea unor indemnizaţii mărite prin hotărâre judecătorească au beneficiat de venituri mult mai mari decât colegii lor aflaţi în situaţii similare, dar care nu au apelat la justiţie, scopul legislaţiei de a egaliza veniturile la muncă egală, fiind astfel complet ignorat.

În acest context, prin aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 43/2016 s-a generat o situaţie discriminatorie pentru persoane aflate în situaţii egale, pârâţii îndeplinindu-şi obligaţia de a pune în executare atât hotărârile judecătoreşti definitive prin care au fost recunoscute indexările prevăzute de OG nr. 10/2007 (2%, 5% şi 11%) şi de OG nr. 3/2006 (1%, 1% şi 5%) - în total 25%, cât şi hotărârile judecătoreşti prin care au fost recunoscute doar indexările prevăzute de OG nr. 10/2007 (2%, 5% şi 11%), în total 18%, concomitent cu inexistenţa unei astfel de obligaţii în privinţa celorlalţi magistraţi, judecători şi procurori, între care se află şi reclamanţii, deşi au îndeplinit funcţii similare cu persoanele din prima categorie şi şi-au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru acest tratament diferenţiat şi discriminatoriu.

Reclamanţii învederează că, prin Decizia 794 din 15 decembrie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 12 din OUG nr. 57/2015 astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 20/2016, respectiv OUG nr. 43/2016.

Acelaşi principiu este şi cel care a stat la baza amendării textului de la art. 1 din OUG nr. 83/2014, prin introducerea alin. (51), cu ocazia dezbaterilor de la nivelul Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, întrucât, astfel cum rezultă din Raportul comun din 17 martie 2015 al acestora asupra proiectului de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, motivarea amendamentului privind introducerea alin. (51) în cuprinsul art. 1 din această Ordonanţă, a fost următoarea: „Pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime".

Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

În plus, trebuie luat în considerare că, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile în cadrul aceleiaşi categorii de personal prin salarizarea diferenţiată în perioada de referinţă. În consecinţă, a existat o discriminare pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene.

Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie, discriminarea înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă (cauza Driha c. României din 21 februarie 2008, cauza Marcks c. Belgiei -1979, etc.).

De asemenea, în soluţionarea cauzei, reclamanţii solicită a se avea în vedere faptul că potrivit prevederilor art. 1 din OG nr. 137/2000 privind sancţionarea tuturor faptelor de discriminare, principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate, în special, în exercitarea următoarelor drepturi: drepturile economice, sociale şi culturale, dreptul la muncă, dreptul la liberă alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţie împotriva şomajului, la un salariu egal pentru o muncă egală, la o remuneraţie egală şi satisfăcătoare.

Articolul 2 alin. 3 din OG nr. 137/2000 stipulează că sunt discriminatorii prevederile şi practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute la art. 1 faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un interes legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Din analiza, interpretarea şi coroborarea art. 1 şi art. 2 din OG nr. 137/2000 se desprinde, fără echivoc, concluzia că sunt discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, faţă de alte persoane, fără a se face deosebire cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce înseamnă că se referă nu numai la actele normative cu putere de lege adoptate de Parlament, ci şi la Ordonanţele Guvernului.

Un argument în plus la aprecierea existenţei unui tratament discriminatoriu este şi Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie care constituie izvor de drept, prin care s-a stabilit că „drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, se încadrează în sintagma indemnizaţie avută şi vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor".

Date fiind efectele obligatorii ale deciziei susmenţionate („efecte erga omnes"), prin adresa nr. 146/C2/13516/2015 din 16.02.2016, conducerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus parchetelor din subordine ordonatoare de credite ca în adeverinţele de venit pe baza cărora trebuie recalculate şi, după caz, calculate pensiile de serviciu ale magistraţilor să fie incluse şi creşterile salariale de 2%, 5% şi 11%, prevăzute de OG nr. 10/2007.

Legea nr. 284/2010, la rândul său, prin art. 3 lit. c), se referă la acelaşi principiu, echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar.

Raportat la conţinutul concret al drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, noile ordine de salarizare, care pun în executare aceste hotărâri, pornesc, fără dubiu, de la premisa că beneficiarii aveau dreptul la includerea acestor indexări în indemnizaţia de încadrare ab initio, de la punerea în aplicare a legilor salarizării unitare.

Pe cale de consecinţă, emiterea noilor ordine de salarizare în anii 2016 şi 2017 nu se situează exclusiv sub imperiul OUG nr. 57/2015, ci în egală măsură, se situează sub imperiul normelor de principiu anterior menţionate, dar şi a unor norme care conferă drepturi concrete reclamanţilor din cauza de faţă, respectiv art. 1 alin. (51) şi chiar art. 5 alin. (l) şi (11) din OUG nr. 83/2014, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Împrejurarea că drepturile puse în executare prin ordinele referitoare la creşterile salariale au aptitudinea de a opera încă de la intrarea în vigoare a legilor de salarizare, atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 71/2015.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din OUG nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, prin decizia nr. 23/26.09.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că sintagma salarizat la acelaşi nivel are în vedere personalul din cadrul tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice enumerate de art. 2 alin. l lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 (inclusiv autoritatea judecătorească), iar nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere este cel determinat prin aplicarea art. I alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ.

În baza dispoziţiilor art. 1 alin. (51), anterior menţionate, personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Se constată că dispoziţiile legale menţionate nu cuprind o limitare similară celei din art. 31 alin. (12) din OUG nr. 57/2016, a cărui neconstituţionalitate a fost invocată. Indiferent de sursa diferenţierii nivelului de salarizare, legiuitorul a prevăzut dreptul pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii la egalizarea veniturilor salariate la nivelul maxim din cadrul aceleiaşi instituţii/autorităţi publice.

Aplicarea în cauză a Legii nr. 71/2015 este cerută şi de principiul nediscriminării, urmând a fi avută în vedere şi argumentarea dezvoltată la următorul punct al cererii de faţă.

Reclamanţii din prezenta acţiune solicită ca instanţa să constate caracterul discriminatoriu al dispoziţiilor privind salarizarea, prevăzute la art. 31 alin. (12) din OUG nr. 57/2015 şi să le acorde despăgubiri pentru prejudiciul produs, echivalent cu indexările în procent total de 25%, susţinând că aceste dispoziţii nu au o justificare obiectivă şi rezonabilă şi sunt discriminatorii atât prin prisma celorlalte reglementări din dreptul intern aplicabile în materia stabilirii indemnizaţiilor de încadrare (aminte anterior), dar şi prin prisma art. 23 pct. 2 din Declaraţia universală a drepturilor omului, ale cărei prevederi mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul intern, conform art. 11 şi art. 20 din Constituia României.

Plata unor indemnizaţii cu 25% mai mari pentru unii dintre procurori, judecătorii şi magistraţii asistenţi, dar şi neacordarea acestor creşteri pentru celelalte persoane din cadrul aceloraşi categorii socio-profesionale în mod cert conduce la un tratament inegal.

Diferenţierea nu este justificată obiectiv şi rezonabil câtă vreme desfăşurăm activitatea în aceleaşi condiţii, atribuţiile conferite fiecărei funcţii fiind egale pentru cei din categoria care facem parte.

În temeiul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional), numai o susţinere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice, deci aflate în situaţii analoage) este una care permite instanţelor o analiză în sensul celor solicitate.

Art. 31 alin. (12) din OUG nr. 57/2015 este de natură să creeze o inechitate majoră între persoane aflate în cadrul aceleiaşi categorii socio-profesionale, deşi scopul vizat prin acest act normativ ar putea fi considerat drept unul legitim, de utilitate publică, constând în limitarea afectării bugetului public.

În temeiul 223 C.proc.civ. raportat la art. 411 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ., reclamanţii solicită judecarea cauzei şi în lipsă.

Prin întâmpinare, pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ... şi pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL .., reprezentate legal prin ..., invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel ... şi Parchetului de pe lângă Tribunalul ...; susţin că pentru perioada ulterioară datei de 1 august 2016 acţiunea a rămas fără obiect întrucât ordonatorul principal de credite - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a emis ordinele de salarizare în baza Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale şi solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel ... nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu are nicio competenţă în ceea ce priveşte stabilirea salariilor procurorilor.

Pe de altă parte, Parchetul de pe lângă Tribunalul ... este ordonatorul de credite în cadrul căruia reclamantul îşi desfăşoară activitatea fără a avea atribuţii în ceea ce priveşte salarizarea.

Pe de altă parte, salarizarea magistraţilor se realizează în baza unui ordin emis de ordonatorul principal de credite bugetare în cadrul cărora aceştia îşi desfăşoară activitatea, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

Faţă de cele de mai sus, pârâţii solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel ... şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul ....

În motivare, pe fondul cauzei, pârâţii arată următoarele:

1. Cu privire la neretroactivitatea dispoziţiilor OUG 20/2016

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 9 iunie 2016, care modifică şi completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, ce stabileşte salarizarea în anul 2016 a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a dorit înlăturarea inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar. Aşa cum rezultă din nota de fundamentare şi din preambulul acestui act normativ, raţiunea principală a adoptării sale, a fost eliminarea „inechităţilor în materie de salarizare în raport cu nivelul studiilor şi al activităţii profesionale prestate" şi a „discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010". Astfel, prin art. 3^1 alin. (1), introdus în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, s-a prevăzut că „[…] începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/ indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

La pct. 32 din motivarea Deciziei nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 se reţine „ca efect al neconstituţionalităţii art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015” (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Prevederile art. 3^1 din OUG 57/2015 au fost au fost introduse prin OUG nr. 20/2016 din 8 iunie 2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 434 din 9 iunie 2016.

Or, în considerarea celor sintetizate anterior, au fost emise ordinele de salarizare începând cu 1 august 2016.

Pentru perioada anterioară datei de 1 august 2016 nu au existat şi nu există temeiuri de drept care să stea la baza introducerii creşterilor salariale în salariile reclamanţilor, întrucât, potrivit art. 6 din Codul civil, legea civilă nu retroactivează.

Legea civilă acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită durată, pe un anumit teritoriu şi cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed, coexistă şi au aplicabilitate determinată la anumite categorii de persoane. Prin urmare, este vorba despre aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

Neretroactivitatea legii civile se regăseşte reglementată în toate sistemele de drept. Principiul îşi găseşte reglementarea în dreptul românesc încă de la 1864 „Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă" (art. 1).

Constituţia României este cea care reglementează în articolul 15 alineat (2) „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Pe cale de consecinţă ar fi neconstituţional ca un act normativ să dispună că poate fi aplicat retroactiv.

2. Cu privire la discriminarea invocată de către reclamanţi, pârâţii arată că:

Nu se poate reţine că reclamanţii au fost discriminaţi întrucât Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 818 - 821/2008 a constat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 1-3 şi 11, art. 6 din OUG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional, în virtutea căruia instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generale neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

Prin Decizia nr. 1325 din 4.12.2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constând că: „dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme nou create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Definitivă şi general obligatorie”.

Reclamanţii, în motivarea cererii de chemare în judecată arată că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare.

Nu pot fi considerate discriminatorii acele situaţii în care anumiţi reclamanţi au beneficiat de creşteri salariale în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, iar alţii nu, întrucât art. 435 alin. 1 Codul de procedură civilă prevede: „hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora”, discriminatorii potrivit actului normativ susmenţionat.

Chiar şi considerentele expuse în adresa nr. 527/2017 a Consiliului Superior al Magistraturii au ca punct de pornire Decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, fiind necesară o permanentă raportare la prevederile art. 31 alin. (12) din OUG 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de cele expuse anterior, este indubitabil că nu există temei pentru ca valoarea de referinţă sectorială să fie acordată începând cu aprilie 2014, astfel cum se solicită prin cererea introductivă de instanţă.

3. Cu privire la jurisprudenţă, pârâţii arată următoarele:

Prin Decizia nr. 23/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 797/2015 a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia, stabilind că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 7 alin. (1), (2) şi (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.275/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, referitoare la pensiile de serviciu şi la acordarea indemnizaţiilor pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, se încadrează în sintagma de „indemnizaţie avută" şi vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor".

Chestiunea care a condus la formularea sesizării şi pronunţarea Deciziei nr. 23/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează eliberarea adeverinţelor pentru actualizarea pensiilor de serviciu ale unor magistraţi care la data pensionării beneficiau de majorări salariale urmare a unor hotărâri judecătoreşti. Curtea reţine: „74. Majorările salariale, sub forma indexărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, sunt considerate facta praeterita, ca urmare a recunoaşterii şi acordării lor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, adică drepturi definitiv câştigate, care sunt protejate de principiul neretroactivităţii efectelor deciziilor pronunţate în interesul legii.

75. Deciziile pronunţate în interesul legii produc efecte numai pentru viitor, ca şi deciziile Curţii Constituţionale, care sunt, la rândul lor, obligatorii pentru instanţe, pentru a da eficienţă principiului constituţional al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că efectele lor nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, cum sunt în cauză drepturile acordate magistraţilor prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare".

Silogismele logice care au dus la admiterea sesizării, nu sunt aplicabile speţei deduse judecăţii, întrucât părţile nu se află în prezenţa efectelor unor hotărâi judecătoreşti, iar prevederile OUG 20/2016 nu retroactivează.

Faţă de cele expuse, pârâţii solicită admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond respingerea acţiunii.

În drept, invocă art. 150 C.proc.civ.

Prin întâmpinare, MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE invocă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond solicită respingerea acesteia.

1. În motivare, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 245 C.proc.civ., se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţie de fond, de ordine publică, ce derivă din faptul că persoana chemată în judecată nu are legitimare procesuală şi nu poate fi obligată să răspundă faţă de pretenţiile formulate de reclamanţi prin actul de sesizare a instanţei.

Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de ordine publică, deoarece este sancţionată cu norme de procedură imperative referitoare la calitatea părţilor şi aptitudinea lor de a sta în proces, impunând verificarea cu prioritate a cadrului procesual, întrucât, dacă persoana chemată în judecată nu are calitate procesuală pasivă, adică nu este persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, aceasta nu poate figura în calitate de pârâtă şi nici nu poate fi obligată la respectarea sau realizarea dreptului, neavând nici o legătură cu raportul juridic dedus judecăţii.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are calitatea de plătitor al drepturilor solicitate de reclamanţi,

Potrivit art. 70 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are personalitate juridică, iar procurorul general al acestei unităţi de parchet este ordonator principal de credite.

Faţă de cele prezentate anterior, pârâtul solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate.

2. Pentru capetele de cerere privind calcularea şi plata diferenţelor salariale menţionate, pârâtul precizează că în temeiul dispoziţiilor art. 193 din Noul Cod de procedură civilă „sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".

Având în vedere aceste dispoziţii legale, pârâtul invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în absenţa procedurii prealabile cerute de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 285/2010.

3. Pârâtul învederează instanţei faptul că, având în vedere Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitale a dispoziţiilor art. 31 alin. (11) - (14) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, Procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a emis la data de 21.12.2016 Ordinul nr. 434/VI-3.

Potrivit ordinului sus-menţionat începând cu data de 01 august 2016, procurorii şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor beneficiază de drepturile salariale majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de procuror, prin aplicarea la indemnizaţia de încadrare brută lunară a valorii de referinţă sectorială majorată cu 18 %.

Faţă de cele învederate pârâtul solicită respingerea acţiunii reclamanţilor pentru perioada ulterioară datei de 1 august 2016 ca lipsită de interes .

Pe fondul cauzei, pârâtul solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Sumele datorate în baza hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus acordarea indexărilor salariale prevăzute de Ordonanţa de Guvern nr. 10/2007 au fost executate eşalonat potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată până în prezent.

Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost vizată interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Ordonanţai Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, referitor la posibilitatea magistraţilor de a beneficia de creşterile salariale prevăzute în art. 1 din actul normativ iniţial menţionat.

Recursul în interesul legii astfel promovat a făcut obiectul dosarului nr. 11/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a fost soluţionat conform Deciziei nr. 25/14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 916 din 22 decembrie 2011.

Astfel, potrivit deciziei menţionate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi stabileşte că:

Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 2412000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică se interpretează în sensul că nu se aplică şi magistraţilor".

Indexările prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 3/2006 s-au acordat numai în anul 2006, aşa cum rezultă din art. 1 al actului normativ sus menţionat.

Situaţiei reclamanţilor nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 23/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată în Dosarul nr. 1367/1/2015, care se referă strict la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor.

III. Pârâtul arată că, prin admiterea cererii privind acordarea indexărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 şi Ordonanţa Guvernului nr. 3/2006 instanţa de fond ar adăuga la dispoziţiile speciale de salarizare a judecătorilor şi procurorilor pentru perioada supusă controlului judecătoresc, cu consecinţa schimbării sistemului de salarizare al acestora cu cel al altor categorii de personal.

Astfel, reclamanţii au solicitat acordarea acestor majorări salariale în considerarea faptului că ar fi fost discriminaţi prin prevederile Ordonanţei de Guvern nr. 10/2007, nr. 16/2007. Pârâtul consideră că discriminarea invocată de reclamanţi în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raţionament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condiţiile în care, în sfera aceloraşi dispoziţii imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeaşi situaţie şi în aceleaşi circumstanţe primesc un tratament juridic diferit, iar diferenţa nu poate fi susţinută de argumente obiective.

Or, în cazul de faţă lipseşte orice dispoziţie imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea majorărilor respective magistraţilor, în schimb există o diferenţiere radicală între veniturile lunare ale reclamanţilor în raport de calitatea în care prestează munca şi veniturile nete lunare ale altor categorii de personal care au beneficiat de aceste majorări salariale (destinatarii legali ai normei).

IV. Faţa de obligarea pârâţilor la plata creşterilor salariale solicitate actualizate cu indicele de inflaţie, pârâţii fac precizarea că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2016 pentru plata drepturilor de personal şi care au fost aprobate prin Legea bugetului de stat, lege al cărei proiect nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferenţelor de drepturi salariale acordate de către instanţă, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie - nu se justifică.

Neaplicarea actualizării cu indicele de inflaţie se datorează şi faptului că, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 - privind finanţele publice, „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole şi articole an destinaţie precisă şi limitată", iar potrivit art. 47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol”.

Prin urmare, din dispoziţiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Întrucât Ministerul Public este o instituţie bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, se apreciază că obligarea pârâţilor la plata sumelor acordate de instanţă ar reprezenta stabilirea în sarcina instituţiilor pârâte a unei obligaţii imposibile.

Ministerul Public nu are alte surse de finanţare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie, putându-se face numai prin intervenţia legiuitorului.

V. În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata dobânzii legale, pârâtul solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Astfel, prin cererea formulată, reclamanţii au solicitat atât actualizarea sumelor prin aplicarea indicelui de inflaţie, precum şi acordarea dobânzilor legale pentru aceste sume.

Potrivit art. l din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, „Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti". Or, în prezenta cauză, nu există nici o convenţie între reclamanţi şi pârâţi cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care actul normativ nu îşi găseşte aplicarea în speţă.

Având în vedere în aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, pârâtul solicită instanţei să constate că prin acordarea atât a indicelui de inflaţie, cât şi a dobânzilor legale, s-ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor.

Mai mult, menţionează că deşi Decizia nr. 2, pronunţată în şedinţa publică din data de 17 februarie 2014 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 411 din data de 3 iunie 2014, stabileşte faptul că pot fi acordate daune-interese sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, totuşi sintagma „pot fi acordate" exclude din start imperativul categoric, nu exprimă obligaţia, ci lasă la aprecierea instanţelor latitudinea, posibilitatea de a aprecia dacă sunt întrunite toate condiţiile legale privind acordarea dobânzilor.

În acest sens, în raport de starea de fapt şi de drept incidentă şi pentru argumentele expuse mai sus, pârâtul susţine că se impune respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat,

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, pârâtul solicită admiterea excepţiilor invocate şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii reclamanţilor ca lipsită de interes pentru perioada ulterioară datei de 1 august 2016 şi ca neîntemeiată pentru restul perioadei.

Prin întâmpinare DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM invocă excepţia lipsi calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de interes, iar pe fond respingerea acţiunii.

În temeiul art. 245 şi art. 248 C.proc.civ. raportate la art. 40 C.proc.civ. se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism faţă de pretenţiile reclamantului B aferente perioadei în care nu s-a aflat în raport juridic de muncă cu respectiva structură de parchet, anume ZZ.LL.2014 - ZZ.LL.2014.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între pârât şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. În situaţiile în care realizarea interesului reclamantului pe calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se poate înfăptui interesul respectiv.

Calitatea procesuală se determină în concret, în cadrul raportului juridic litigios.

Conform art. 1169 din vechiul Cod civil „cel care face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească". Astfel, reclamantului îi revine sarcina de justifica atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a celor pe care îi cheamă în judecată.

Reclamantul B a fost numit ... în cadrul ... la data de ZZ.LL.2014.

Prin urmare, pretenţiile acestui reclamant aferente perioadei ZZ.LL.2014 -ZZ.LL.2014, în care nu şi-a desfăşurat activitatea la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate

III. Cu privire la excepţia lipsei de interes invocată în baza art. 32 alin. l lit. d) şi alin. 2 C.proc.civ. şi art. 245-248 C.proc.civ. pârâta arată următoarele:

Având în vedere Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. 11 – 14 din OUG nr. 57/2015, prin ordinul nr. 434/VI-3 din 21.12.2016, emis de procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, drepturile salariale ale procurorilor din cadrul acestei structuri de parchet au fost recalculate avându-se în vedere o valoare de referinţă sectorială majorată cu 2%, 5% şi 11% (indexări acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza OG nr. 10/2007 şi aflate în plată), începând cu 01.08.2016.

Prin Ordinul nr. 46 din 20.01.2017, emis de procurorul şef ai Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, drepturile salariale ale procurorilor din cadrul acestei structuri de parchet au fost recalculate având la bază o valoare de referinţă sectorială de 405 lei majorată cu 10% conform Legii nr. 293/2015, începând cu 01.10.2016. Astfel, salariile de bază ale acestei categorii de personal au fost stabilite şi prin includerea creşterilor salariale de 7% (creşteri compuse din suma indexărilor de 1%, 1% şi 5% acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 3/2006 şi aflate în plată).

Prin urmare, reclamanţii beneficiază de drepturile salariale majorate în acord cu nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de procuror.

Aşa fiind, pârâta solicită admiterea excepţiei şi respingerea cererii formulate de reclamanţi pentru perioada ulterioară acordării prin act administrativ a drepturilor băneşti pretinse, ca lipsită de interes.

Pe fond, pârâta solicită respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

I. Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept şi o obligaţie a legiuitorului, sens în care au fost elaborate noile politici salariale.

Prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-a instituit un nou sistem de salarizare a personalului plătit din fonduri publice (inclusiv personalul din justiţie), fundamentat pe principii, reguli reglementări care au înlocuit; în mare parte prevederile existente în actele normative speciale de salarizare anterioare.

În perioada 01.01.2010 – 31.12.2010 reclamanţii au fost salarizaţi potrivit dispoziţiilor Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2020-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare de la 01.01.2011.

În acord cu prevederile art. 3 lit. a din Legea nr. 284/2010, la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor au fost luate în considerare sporurile, adaosurile salariale, majorările, precum şi alte drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a acestei legi, prin hotărâri judecătoreşti sau prin alte modalităţi.

În acest context în condiţiile în care până la 01.01.2011 reclamanţii nu aveau recunoscut într-o modalitate sau alta, beneficiul creşterilor salariale prevăzute de O.G. nr. 3/2006 şi de O.G. nr. 10/2007, pretenţiile deduse judecăţii sunt vădit neîntemeiate.

II. În Nota de fundamentare a O.G. nr. 10/31.01.2007 s-a reţinut că prin acordarea majorărilor salariale pentru anul 2007 se urmăreşte realizarea unei administraţii performante care să contribuie eficient la realizarea obiectivelor din Programul de guvernare (a se vedea Secţiunea a 3-a pct. 1).

Reclamanţii solicită plata creşterilor salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi de art. 1 din O.G. nr. 10/2007, în condiţiile în care nu au făcut şi nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, în această ultimă categorie fiind încadraţi - potrivit anexei nr. II. pct. 11, pct. 12 şi pct. 13 din Legea nr. 154/1998 - procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim adjunctul procurorului general şi adjunctul acestuia.

Pentru corpul procurorilor legiuitorul a prevăzut, (prin legi speciale anterior anului 2010, ulterior prin Legea nr. 330/2009, respectiv Legea nr. 284/2010 şi legile anuale de salarizare) drepturile salariale şi majorările periodice aplicabile acestora.

Acceptarea susţinerilor reclamanţilor ar însemna echivalarea sistemelor de salarizare ale diferitelor categorii de personal şi ar da posibilitatea personalului contractual să solicite sporurile şi indexările salariale acordate de legiuitor magistraţilor.

Este atributul legiuitorului de a stabili cuantumul creşterilor salariale pentru fiecare categorie de personal, iar admiterea prezentei acţiuni ar echivala cu unificarea sistemelor de salarizare pentru toate categoriile de personal.

Astfel pentru perioada de referinţă, legiuitorul a elaborat acte normative speciale de salarizare, distincte pentru toate categoriile de personal.

III. În sprijinul punctului de vedere conform căruia legiuitorul a optat pentru recunoaşterea în favoarea judecătorilor şi procurorilor a majorărilor periodice ale drepturilor de natură salarială în alte condiţii decât cele stabilite pentru alte categorii profesionale din sistemul bugetar este şi decizia nr. 25/14.11.2011 pronunţată în dosarul nr. 11/2011 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

Faţă de practica neunitară a instanţelor judecătoreşti în materia litigiilor având ca obiect plata drepturilor salariale pretinse în temeiul O.G. nr. 10/2007, Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.

Recursul în interesul legii a făcut obiectul dosarului nr. 11/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi a fost soluţionat conform deciziei nr. 25/14.11.2011.

Raportat la forţa obligatorie conferită de art. 3307 alin. 4 C.proc.civ. a Deciziei nr. 25/14.11.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 916/22.12.2011, pârâta susţine că pretenţiile reclamanţilor sunt vădit neîntemeiate.

IV. Pârâta învederează că decizia sus-menţionată a fost avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii la pronunţarea Deciziei nr. 23/29.06.2015, în dosarul nr. 1367/1/2015,

Faţa de susţinerile reclamanţilor în sensul că neacordarea creşterilor salariale pretinse are caracter discriminatoriu, pârâta apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000.

Astfel, neacordarea reclamanţilor a creşterilor salariale în discuţie nu constituie o discriminare, aşa cum aceasta este definită în legea privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, deoarece nu reprezintă o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă efectuată pe bază de rasă, etnie/ limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată. De altfel, aceste prevederi sunt reluate şi în cuprinsul art. 159 alin, 3 din Codul muncii. 

Pârâta arată că fondurile salariale sunt stabilite prin legea bugetului de stat.

Activitatea parchetelor este finanţata de la bugetul de stat, conform dispoziţiilor art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară.

În temeiul prevederilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie,

Ministerului Finanţelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor/ordonatorilor principali de credite, precum şi de proiectele de rectificare a acestor bugete.

Conform art. 19 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 78/2016 procurorul-şef al D.I.I.C.O.T. este ordonator terţiar de credite, iar finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale direcţiei se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate acesteia fiind evidenţiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Art. 14 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 prevede că „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială”. Potrivit art. 29 alin. 3 din acelaşi act normativ „cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată".

Potrivit art. 72 alin. 1 lit. a din Legea nr. 500/2002, constituie contravenţii nerespectarea atât a dispoziţiilor art. 14 alin. 2, cât şi a art. 14 alin. 3, care prevede că „Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare".

Prin urmare, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Faţă de considerentele expuse precum şi de prevederile legale incidente în cauză, pârâta solicită admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În drept, invocă prevederile art. 205 raportat la art. 201 C.proc.civ.

Prin întâmpinare, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE invocă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În motivare arată că rolul esenţial în procesul bugetar şi în execuţia bugetară revine Guvernului respectiv Parlamentului potrivit art. 17 alin. l din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, Parlamentul fiind acela care adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare elaborate de Guvern.

Reglementând rolul Guvernului la art. 18 din aceeaşi lege, stabileşte că, acesta asigură însăşi elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, precum şi supunerea spre adoptare Parlamentului a proiectelor legilor de rectificare bugetară şi a contului general anual de execuţie,

În asemenea condiţii, admiterea cererii formulate împotriva MINISTERULUI FINANŢELOR PUBLICE ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane şi care nu se numără printre angajaţii Ministerului Finanţelor Publice, încălcându-se astfel prevederile art. 14 din Legea nr. 500/2012 privind finanţele publice.

Obligarea Ministerului Finanţelor Publice în alocarea sumelor solicitate de reclamanţi este lipsită de suport legal şi în acelaşi timp imposibilă deoarece, aceste sume trebuie propuse de către ordonatorii principali de credite conform art. 34 alin. l din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, iar Ministerul Finanţelor Publice să fie autorizat în acest sens da către legiuitor.

Pornind de la aceste observaţii prealabile, urmează a se analiza dacă, în cauzele având specificul enunţat, sunt îndeplinite condiţiile legale, pentru atragerea răspunderii civile a instituţiilor publice debitoare şi acoperirea pretinsului prejudiciu invocat de reclamanţii-creditori, prin executarea eşalonată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Raportat la fondul cauzei, pârâtul solicită să se constate faptul că MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE prin Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Cluj Napoca nu are rapoarte contractuale cu reclamanţii prezentului dosar, fapt pentru care nu se poate pronunţa asupra cererilor ce fac obiectul prezentului dosar.

În considerarea argumentelor invocate, pârâtul solicită în principal - admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a STATULUI ROMÂN reprezentant de MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE prin Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare în cauza dedusă judecaţii şi în subsidiar - respingerea acţiunii reclamanţilor ca nefondată.

În drept, invocă dispoziţiile legale evocate în cuprinsul întâmpinării.

Examinând cererea reclamanţilor din perspectiva motivelor şi excepţiilor invocate, a dispoziţiilor legale aplicabile şi a probelor administrate, instanţa reţine următoarele:

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice este întemeiată, între părţi şi această instituţie neexistând un raport juridic obligaţional direct, în acelaşi sens fiind considerentele avute în vedere de ÎCCJ la pronunţarea deciziei nr. 10/2011 prin care s-a admis recursul în interesul legii.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel ... şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul ..., instanţa urmează să respingă această excepţie având în vedere, pe de o parte calitatea de angajatori ai reclamanţilor iar pe de altă parte aceste instituţii au avut sau au calitatea de ordonatori de credite, iar drepturile salariale solicitate de reclamanţi vor fi plătite de fiecare instituţie - în funcţie de perioada lucrată de fiecare reclamant în cadrul acesteia.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie, instanţa reţine că, potrivit art. 36 din Codul de procedură civilă, calitatea procesuală pasivă, trebuie să rezulte din identitatea dintre pârâţii chemaţi în judecată şi persoanele obligate în raportul juridic dedus judecăţii. Reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale, şi, chiar dacă obiectul acţiunii nu l-a reprezentat obligarea la emiterea ordinului de salarizare, ci plata diferenţelor salariale, în raport de faptul că pârâtul a emis ordine colective de salarizare, apreciază că are calitate procesuală pasivă, putând fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii. De asemenea, instanţa reţine că acest pârât are calitatea de ordonator principal de credite, în acest sens acesta pune la dispoziţia parchetelor sumele necesare desfăşurării activităţii.

În privinţa excepţiei de inadmisibilităţii acţiunii la art. 30 din Legea nr. 284/2010, instanţa reţine faptul că prin acţiune reclamanţii nu contestă ordinul de salarizare ci solicită tocmai obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015. În consecinţă, în prezenta cauză nu sunt incidente aceste prevederi legale.

Va fi respinsă şi excepţia lipsei de interes invocată de către DIICOT întrucât, chiar dacă la data de 20.01.2017 a fost emis ordinul nr. 46 prin care drepturile salariale ale procurorilor din cadrul acestei structuri au fost recunoscute, cererea reclamanţilor vizează o perioadă anterioară acestei date, solicitând acordarea drepturilor retroactiv, începând cu luna aprilie 2014.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa reţine faptul că reclamanţii au calitatea de ... la parchetele din judeţul ....

Începând cu data de 1 ianuarie 2010, salarizarea personalului bugetar este reglementată prin. Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Ulterior, prin reglementări succesive, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea diferenţelor salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a fost ea modificată prin legi anuale de salarizare.

În acest sens, au fost adoptate Legea nr. 71/2015 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin care a fost modificată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Legea nr. 71/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015 şi a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Prin această lege a fost aprobată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, cu următoarele modificări şi completări.

Astfel, la art. I, după alineatul (5) s-a introdus un nou alineat, alineatul 5 indice 1, cu următorul cuprins: „prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie grad treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţii similare, se înţelege, conform art. 5 alin. 1 indice 1 din OUG nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

Dispoziţiile Legii nr. 71/2015 sunt aplicabile magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor precum şi procurorilor.

Prin art. I pct. 1 din OUG nr. 20/2016, la O.U.G. nr. 57/2015 se introduce un nou

articol, art. 3 indice 1, cu următorul cuprins:

„(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016

personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază

indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie,

grad treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară, activitatea în aceleaşi condiţii

(3) În aplicarea alin. (1) şi (2), la stabilirea salariului de bază indemnizaţiei de

încadrare la nivel maxim din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se ia în calcul suma compensatorie aferentă titlului ştiinţific de doctor inclusă în acesta, doar dacă persoana deţine titlul ştiinţific de doctor".

În baza acestor texte legale, procurorii care beneficiază de un cuantum al indemnizaţiei de încadrare mai mic decât ce stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, vor fi salarizaţi la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

În ceea ce priveşte formularea textelor art.5 din OUG nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 şi art. 3^1 alin, (1) din OUG nr. 20/2016, respectiv aceea că personalul plătit din fonduri publice va fi salarizat la „nivel de salarizare maxim în plată pentru funcţiile similare",respectiv, “nivelul maxim al îndemnizaţiei din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective”.

Instanţa observă că acestea nu disting între categoriile de salariaţi, respectiv cei ale căror indemnizaţii au fost stabilite cu includerea unui procent de aproximativ 18%,conform OUG nr. 10/2007 şi cei ale căror indemnizaţii nu includ acest spor. De aceea, conform regulii de interpretare logică „unde legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să distingă" (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) rezultă că aceste dispoziţii se aplică tuturor salariaţilor.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, din considerentele hotărârilor

judecătoreşti prin care au fost obligaţi ordonatorii de credite să plătească indexările de 2%,

5% şi 11%, stabilirea indemnizaţiei s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate

generală (respectiv OUG nr. 10/2007), iar nu în baza unor considerente concrete, aplicabile

doar cazurilor respective.

De aceea, activitatea de egalizare a veniturilor la nivelul fiecărui ordonator principal

de credite ar fi trebuit să presupună stabilirea celei mai ridicate indemnizaţii pentru fiecare

grad profesional ( parchet de pe lângă judecătorie, tribunal, curte de apel, Parchetul General), fiecare categorie de vechime în muncă şi vechime în funcţie, prin raportare inclusiv la indemnizaţiile în plată la nivelul aceluiaşi ordonator de credite.

Instituţiile la care sunt încadraţi reclamanţii nu au pus în aplicare dispoziţiile art. 5 alin. (1^1) din OUG nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr.71/2015 şi art.3^1 din OUG nr. 57/2015, în forma indicată de OUG nr. 20/2016.

Ulterior, a fost adoptată OUG nr.43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Prin acest act normativ, la articolul 3 ind. 1 din OUG nr. 57/2015, după alineatul (1)

au fost introduse patru noi alineate, alin. 1 ind. 1 – 1 ind. 4, cu următorul cuprins:

„(1^1) Sintagma „fiecare funcţie” prevăzuta la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute la aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadre ar. 284/2010 cu modificările şi completările ulterioare.

(1^2 ) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al .salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

(1^3 ) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite, în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate”.

Prin aceste texte introduse prin OUG nr. 43/2016, în cadrul aplicării OUG nr.57/2015

(astfel cum a fost iniţial modificată prin OUG nr. 20/2016), Guvernul a urmărit să elimine din procesul de egalizare a indemnizaţiilor, raportarea la indemnizaţiile stabilite în baza legii, prin hotărâri judecătoreşti.

Astfel, egalizarea indemnizaţiilor nu se mai face prin raportare la aceste îndemnizaţii

maxime în plată, ci doar prin raportare la indemnizaţii stabilite în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau

recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

În acest context, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/15.12.2016, publicată în

Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 3^1 alin, (1^2) din OUG nr. 57/2015 sunt neconstituţionale.

Astfel, în cuprinsul deciziei, s-a reţinut că prin OUG nr.20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor şi personalului asimilat), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti.

Curtea Constituţională a constatat că, potrivit OUG nr.20/2016, începând cu luna august 2016, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, salariul de bază sau indemnizaţia de încadrare urma să fie, stabilită la nivel maxim.

Prin aceeaşi decizie, Curtea constituţională a statuat în sensul că pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de OUG nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale.

În raport de aceste considerente, salariul de bază/indemnizaţia de încadrare pentru

reclamanţi trebuie stabilită, începând cu data de 9 aprilie 2015, la nivelul maxim aflat în plată, în cadrul familiei ocupaţionale justiţie.

Acest nivel maxim este calculat în funcţie de o valoare de referinţă sectorială de 405 lei, astfel cum reiese din ordinul 303/19.01.2017 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ, majorată cu 10% în baza Legii nr. 293 din 25 noiembrie 2015.

Din aceste motive, în baza textelor de lege menţionate, instanţa va admite cererea reclamanţilor şi va obliga pârâţii să plătească reclamanţilor diferenţele de salarii calculate pe baza valorii de referinţă sectorială de 405 lei pentru perioada 09.04.2015-01.12.2015, respectiv 445,5 lei pentru perioada, 01.12.2015-01.08.2016 actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, instanţa observă că, prin omisiunea

pârâţilor de a emite dispoziţii de salarizare cu indemnizaţia de încadrare raportată la valoarea de referinţă sectorială de 405 lei, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, în înţelesul art. 1.531 din Codul civil din 2009, condiţiile angajării răspunderii pârâţilor fiind îndeplinite.

Prin urmare, reclamanţii au dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferenţa dintre venitul pe care l-ar fi obţinut potrivit Legii nr. 71/2015 (cu indemnizaţia calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 lei) şi venitul efectiv plătit.

În privinţa cererii de actualizare a sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi a cererii de obligare a pârâtului la plata dobânzilor legale penalizatoare, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa judece recursul în interesul legii), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009.

Cererea reclamanţilor vizând pretenţiile pentru perioada anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 57/2015 va fi respinsă, în considerarea faptului că obligativitatea stabilirii unui cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie a fost instituit doar prin Legea 71/2015, motiv pentru care doar de la data intrării în vigoare a acestui act normativ se justifica calcularea şi plata drepturilor salariale la nivelul maxim.

Pentru aceste considerente instanţa va admite în parte acţiunea formulată de reclamanţi - conform dispozitivului prezentei sentinţe.

Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării a fost citat în temeiul art.27 alin.3 din Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Instanţa ia act de faptul că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Asistenţii judiciari, participând la deliberare în condiţiile art.55 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, cu vot consultativ, au exprimat aceeaşi opinie.

Domenii speta

Spete similare