Constatarea prescripţiei dreptului intimatei de a cere şi obţine executarea silită împotriva recurentului contestator

Prin Sentinţa civilă nr. …/2018 de la ZZ.LL.2018 a Judecătoriei …, pronunţată în dosarul nr. …/…/…* ( f. 24 - 28 dosar Judecătoria …), s-a respins contestaţia la executare promovată de către recurentul A, în contradictoriu cu intimata B. 

Pentru a pronunţa hotărârea indicată, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nu sunt incidente prevederile art. 389 din C. proc. civ. şi că executorul a efectuat acte de urmărire fără a fi împlinit termenul de perimare, de vreme ce, odată ce poprirea a fost înfiinţată, sumele de bani datorate sunt recuperate eşalonat, creanţa fiind satisfăcută asupra drepturilor salariale ale debitorului. Totodată, s-a apreciat că nu sunt întemeiate apărările legate de prescripţia dreptului de a cere executarea silită, ţinând seama de momentul la care a avut loc declararea scadenţei anticipate, faţă de data cererii de executare.

Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs de A, prin care s-a solicitat modificarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii contestaţiei, respectiv, în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, iar în subsidiar, constatarea perimării şi anularea, desfiinţarea executării silite şi a tuturor actelor şi formelor de executare iniţiate în dosarul nr. .../2012 al B. E. J. C, cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate.

În motivare, s-a subliniat că prima instanţă a aplicat greşit prevederile legale, atât referitor la prescripţia dreptului de a demara executarea silită, cât şi cele relative la instituţia perimării, în circumstanţele în care ultima rată aferentă contractului de credit a fost achitată la 17.10.2008, iar contractul de cesiune a fost perfectat la data de 06.10.2008, fără ca unitatea bancară să iniţieze urmărirea, după cum nu a declarat scadenţa anticipată, fapt ce s-a petrecut numai la 17.05.2012, însă aceasta putea fi realizată doar de către bancă. Ca atare, prin cesiunea de creanţă a încetat orice raport între debitor şi instituţia de credit, astfel că momentul de la care a debutat cursul prescripţiei este data cesiunii, adică 06.10.2008, aşadar este împlinit termenul de prescripţie, faţă de data cererii de executare, iar în ce priveşte perimarea, s-a menţionat că numai la 30.06.2016 debitorul a fost înştiinţat despre demararea executării prin poprire la angajator, însă, raportat la actele efectuate în prealabil, a intervenit perimarea.

În drept, s-au invocat prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9, 3041 şi 312 alin. (2) din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost timbrată ( f. 6 ).

Intimata a transmis, la 21.09.2018, întâmpinare ( f. 18 - 20 ), prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii formulării de noi motive de contestaţie în cadrul cererii de recurs şi respingerea lor ca inadmisibile, iar în ce priveşte fondul cauzei, respingerea recursului declarat şi menţinerea sentinţei atacate, cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate.

În susţinerea poziţiei procesuale adoptate, s-au evocat împrejurările de fapt ce interesează în cauză şi s-a relevat că, în realitate, contractul de credit încheiat se caracterizează prin executare succesivă, aşa încât dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre prestaţii se stinge printr-o prescripţie separată, or ultima rată achitată datează din 17.10.2008, în circumstanţele în care declararea scadenţei anticipate a avut loc la 17.05.2012, moment de la care începe să curgă un nou termen de prescripţie, dată fiind schimbarea naturii creanţei ca efect al declarării scadenţei anticipate şi notificarea debitorilor, cu semnificaţia unei proceduri inerente executării silite, aptă să întrerupă prescripţia, iar la 17.07.2012 s-a formulat cererea de executare. În ce priveşte chestiunea perimării, s-a considerat că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 389 alin. (1) din C. proc. civ., de vreme ce, odată înfiinţată poprirea, sunt recuperate lunar sume de bani de la debitor, aşa încât nu poate fi adusă, în prim plan, pasivitatea creditorului.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 115 din C. proc. civ. 

Analizând recursul declarat, tribunalul reţine următoarele:

Potrivit art. 299 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător, iar conform art. 304 din C. proc. civ. 1865, Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii; 3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2; 6. dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; 7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; 9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Cu toate acestea, aşa cum dispune art. 3041 din C. proc. civ. 1865, Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele, or, în baza art. 402 alin. (2) din C. proc. civ. 1865, Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art. 4001 şi al art. 401 alin. (2). Aşadar, din textele redate se deduce, pe de o parte, că, de principiu, în materia contestaţiei la executare, legiuitorul a suprimat calea de atac ordinară, stabilind, explicit, că hotărârea pronunţată se dă fără drept de apel şi, pe de altă parte, că, în ipotezele în care se exercită recursul împotriva sentinţei care nu este susceptibilă, potrivit legii, de apel, acesta nu este limitat la motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, ci instanţa de control judiciar este îndreptăţită a examina pricina sub toate aspectele, în fapt şi în drept.

Referitor la cauza de faţă, se constată că, prin întâmpinarea depusă, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii, în circumstanţele în care, prin cererea de recurs, s-ar fi invocat motive de contestaţie cu un caracter de noutate, din prisma chestiunii legate de cadrul în care s-ar putea declara scadenţa anticipată a contractului de credit, ce nu ar putea fi primite, faţă de prevederile art. 294 şi 316 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, tribunalul observă că, indubitabil, susţinerile intimatei nu sunt justificate, iar excepţia ridicată este neîntemeiată. Astfel, mai întâi, este de subliniat că sentinţa recurată a fost pronunţată într-o materie în care apelul a fost înlăturat expres, aşa încât, în temeiul art. 3041 din C. proc. civ. 1865, calea de atac exercitată nu este limitată la motivele de casare prevăzute de art. 304, după cum s-a evidenţiat, de altfel, în cele de mai sus, aşa încât instanţa de control judiciar va putea proceda la cercetarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv din perspectiva modului în care împrejurările de fapt relevante ale pricinii au fost stabilite şi apreciate de către judecătorul fondului şi a cadrului în care normele relevante au fost interpretate şi aplicate, or, în cauză, este limpede că elementele relative la condiţiile în care s-a declarat scadenţa anticipată se circumscriu motivului de contestaţie referitor la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere şi obţine executarea silită. Aşadar, în contextul în care judecătorul fondului a considerat că, de la data declarării scadenţei anticipate, anume 17.05.2012, ce marchează întreruperea, a început să curgă un nou termen de prescripţie ( f. 28 dosar Judecătoria ... ), nu poate fi negat că, în etapa procesuală a recursului, pot fi aduse critici relative la statuarea primei instanţe, în ce priveşte debutul prescripţiei şi cauzele cu efect întreruptiv, din prisma unor argumente care au fost dezvoltate ca urmare a probelor administrate cu prilejul rejudecării, fără ca aceasta să poată semnifica invocarea unor noi motive de contestaţie. În acest sens, tribunalul a sesizat că instituţia de credit a transmis adresă de răspuns la 21.11.2017, prin care a relevat elementele privind data declarării scadenţei anticipate şi a ultimei plăţi ( f. 12 dosar Judecătoria ... ), or, cu prilejul concluziilor pe fond în faţa primei instanţe ( f. 22 dosar Judecătoria ... ), contestatorul a învederat poziţia sa referitor la chestiunea declarării scadenţei anticipate a împrumutului - inclusiv în ce priveşte subiectul ce poate deţine o asemenea prerogativă -, care a fost, aşadar, supusă atenţiei judecătorului fondului, fără a se putea afirma că s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.

În al doilea rând, deşi este adevărat că, în baza art. 294 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi, iar în temeiul art. 316 din C. proc. civ., Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, totuşi, se constată că, în cauză, nu se poate discuta despre o pretinsă modificare a cauzei cererii, de vreme ce, iniţial, s-a pretins a se constata prescripţia dreptului de a cere executarea silită, iar ulterior, cu prilejul exercitării căii de atac prevăzute de lege, s-a criticat soluţia dată de prima instanţă, sub acest aspect, din prisma unor împrejurări decurgând din probele administrate în faţa judecătorului fondului şi a unor elemente de fapt şi de drept care au fost deduse examinării acestuia din urmă.

Sub aspectul situaţiei de fapt relevante în cauză, se reţine că, prin cererea înregistrată în cadrul biroului executorului judecǎtoresc sesizat, la data de 30.07.2012 ( f. 1 dosar execuţional ), intimata a solicitat declanşarea executării silite împotriva recurentului, în vederea realizării sumei de 1943,25 euro, în baza Contractului de credit de consum nr. ... din 25.06.2007 ( f. 3 - 6 dosar execuţional ), ca urmare a cesiunii de creanţă intervenite ( f. 7 dosar execuţional ), ulterior fiind încuviinţată urmărirea împotriva contestatorului debitor, prin Încheierea nr. .../2013 din ZZ.LL.2013 a Judecătoriei ..., pronunţată în dosarul nr. .../.../... ( f. 19 dosar execuţional ). Totodatǎ, nu poate fi omis că, prin procesul verbal dresat, executorul judecǎtoresc a stabilit cheltuielile de executare ( f. 21 dosar execuţional ) şi a dispus înfiinţarea popririi cu privire la terţii Banca Transilvania, BRD, Raiffeisen Bank, Bancpost SA, Banca Comercială Română şi D SRL ( f. 22 - 27 dosar execuţional ). În fine, la 17.03.2015, s-a efectuat o adresă în vederea identificării bunurilor de natura celor supuse impozitării ( f. 34 dosar execuţional ), iar la 09.05.2016, s-a înfiinţat poprirea asupra veniturilor debitorului, realizate în cadrul E SRL ( f. 35 dosar execuţional ).

Potrivit art. 389 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, Dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei, iar conform alin. (2) din cadrul aceluiaşi articol, În caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la încetarea suspendării, cu menţiunea că, în baza alin. (3), Dacă se face o nouă cerere de executare, se va face mai întâi o nouă somaţie, la care nu se va mai alătura titlul ce se execută. În acelaşi context, trebuie remarcat cǎ, în temeiul art. 390 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, Dispoziţiile art. 387 şi 389 nu se aplică în cazurile când legea încuviinţează executarea fără somaţie, alin. (2) stabilind că, De asemenea, nu se va notifica debitorului nici somaţia, nici titlul executoriu, când executarea se face potrivit art. 382. Aşadar, se poate lesne sesiza că perimarea executării silite reprezintă o sancţiune de natură procesuală ce determină stingerea urmăririi, ca efect al unei lipse de stăruinţă din partea creditorului, imputabilă acestuia din urmă, în efectuarea actelor necesare pentru realizarea şi continuarea procedurii anterior demarate. Dincolo de cele expuse mai sus, trebuie apreciat că, prin trimiterea realizatǎ la prevederile art. 387 şi 389 din C. proc. civ. 1865, legiuitorul a intenţionat doar a evidenţia, în mod explicit, aspectul cǎ, în cazurile în care, printr-o dispoziţie expresǎ în acest sens, se autorizeazǎ executarea silitǎ fǎrǎ somaţie, nu este necesară comunicarea, cǎtre debitor, a somaţiei stabilite de art. 387 alin. (1) din C. proc. civ. 1865 şi nici a celei la care se referǎ art. 389 alin. (3) din C. proc. civ. 1865, în ipoteza în care s-ar formula o nouǎ cerere de executare silitǎ, ulterior perimǎrii procedurii anterior declanşate. În consecinţă, norma de la art. 389 alin. (1) din C. proc. civ. 1865 nu poate fi interpretatǎ în sensul cǎ perimarea nu ar putea opera, în nicio situaţie, în cazul executărilor silite realizate prin poprire, o astfel de soluţie fiind de naturǎ a eluda de orice conţinut însăşi sancţiunea perimării, având în vedere împrejurarea că, de regulǎ, o mare parte din executǎrile silite declanşate se realizează prin poprire sau inclusiv prin această modalitate de urmărire. Nu mai puţin, este de relevat cǎ un argument suplimentar în sprijinul interpretǎrii evidenţiate poate fi desprins din chiar textul art. 390 alin. (2) din C. proc. civ. 1865, care instituie un alt caz în care nu se comunică somaţia - şi, în această ipotezǎ particularǎ, nici titlul executoriu, respectiv când executarea silitǎ se realizeazǎ potrivit art. 382 din C. proc. civ. 1865 -, care, utilizând sintagma de asemenea, conduce la ideea clară în sensul cǎ reglementarea alin. (1) priveşte, în mod similar celei conţinute de alin. (2), ipotezele explicite în care executarea silitǎ poate fi demarată fǎrǎ comunicarea somaţiei. Concluzionând, trebuie apreciat cǎ referirea la art. 389, pe care o face alin. (1) al art. 390 din C. proc. civ. 1865, nu trebuie înţeleasă în sensul că, atunci când executarea se face fără somaţie, cum este şi cazul popririi, conform art. 454 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, nu este posibilă perimarea, ci în sensul că, în asemenea situaţii, termenul de perimare nu poate avea ca punct de plecare comunicarea somaţiei, dat fiind cǎ, în cazurile indicate, legea nu instituie o atare formalitate.

În ce priveşte litigiul de faţǎ, trebuie subliniat, pe de o parte, cǎ cererea de executare a fost înregistrată de creditoare la 30.07.2012 ( f. 1 dosar execuţional ), astfel că, posterior încuviinţării urmăririi, dispusă la 30.01.2013 ( f. 19 dosar execuţional ), s-a înfiinţat poprirea cu privire la terţii instituţii de credit şi D SRL ( f. 22 - 27 dosar execuţional ). Pe de altă parte, trebuie evocat că, prin răspunsurile transmise, organul de executare era informat, de către Banca Comercială Română şi Banca Transilvania SA, cu privire la faptul că debitorul nu are conturi deschise, Raiffeisen Bank evidenţiind, de asemenea, că nu are calitatea de terţ poprit ( f. 29 - 30 şi 33 dosar execuţional ), iar adresa transmisă către D SRL a fost returnată cu menţiunea destinatar mutat ( f. 28 dosar execuţional ). În asemenea circumstanţe, tribunalul constată că, fără îndoială, nu se poate afirma, în mod justificat, că ar fi în discuţie o poprire valabilă, înfiinţată conform dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, care să producă efecte specifice, prin reţinerea periodică a unor sume din patrimoniul debitorului, la data alimentării conturilor sau la momentul plăţii drepturilor salariale cuvenite, dată fiind împrejurarea că trei dintre instituţiile de credit cărora le-a fost expediată poprirea au evidenţiat că nu există conturi ale recurentului, respectiv că nu deţin calitatea de terţ poprit, iar în raport de celelalte instituţii de credit, se observă că în dosarul execuţional nu poate fi identificată dovada comunicării şi nici nu pot fi desprinse alte date, sub acest aspect, din înscrisurile existente, cu menţiunea că nu poate fi considerată efectivă nici poprirea asupra veniturilor salariale ( f. 27 dosar execuţional ), atâta timp cât adresa de înfiinţare nu a fost efectiv transmisă terţului poprit ( f. 28 dosar execuţional ) şi nici nu reiese, indubitabil, din scriptele depuse, raportul juridic de muncă în baza căruia putea fi înfiinţată.

Referitor la îndeplinirea cerinţelor perimării, în prezentul litigiu, se constatǎ cǎ, în mod neechivoc, acestea se verifică, pe deplin, prin raportare la executarea silită declanşată împotriva recurentului, fiind împlinit termenul de 6 luni stabilit de art. 389 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, calculat de la data de 30.07.2012, când s-a înregistrat cererea de executare ( f. 1 dosar execuţional ), ţinând seama de dispoziţiile art. 101 alin. (3) din C. proc. civ. 1865 şi având în vedere împrejurarea cǎ procesul verbal de cheltuieli nu a fost datat, de către executorul judecătoresc sesizat ( f. 21 dosar execuţional ), neputând fi completat cu probe extrinseci, iar urmǎtorul act realizat în vederea continuării urmăririi se plaseazǎ, în timp, mult posterior, respectiv la 17.03.2015 ( f. 34 dosar execuţional ), când termenul de perimare a executǎrii silite era deja împlinit, situaţia fiind similară în ce priveşte poprirea înfiinţată la 09.05.2016 ( f. 35 dosar execuţional ), fiind pe deplin valabile, în acest context, statuările anteriare ale instanţei de recurs, în ce priveşte eficacitatea şi efectivitatea popririlor dispuse anterior, care nu pot fi calificate, în pricina de faţă, drept acte veritabile de executare silitǎ.

Prin urmare, în baza art. 389 alin. (1) raportat la art. 3041 din C. proc. civ. 1865, sesizând că prima instanţă a interpretat şi aplicat eronat normele incidente, prin referire la împrejurările de fapt relevante ale pricinii, pe care le-a apreciat, de asemenea, în mod greşit, instanţa de recurs va modifica în tot sentinţa atacată şi va constata ca perimată executarea silită ce formează obiectul dosarului nr. 685/2012, instrumentat de către B. E. J. C.

Sub acest aspect, trebuie notat că, după cum dispune, în mod expres, art. 391 din C. proc. civ. 1865, Încălcarea dispoziţiilor art. 384, 385, 387 şi 389 atrage anularea executării, aşadar efectul explicit stabilit de lege, ce intervine în măsura în care se împlineşte termenul de perimare, este reprezentat de însăşi anularea executării silite, element ce decurge, de altfel, din norma de la art. 389 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, care se referă la desfiinţarea executării, ca o consecinţă a perimării sale de drept. Pe de altă parte, este dincolo de orice îndoială că perimarea operează în mod retroactiv, stingând toate efectele juridice ale actelor de executare ce au fost efectuate până la momentul pronunţării sale, chiar dacă ar fi fost valabile, din punct de vedere juridic, la epoca în care au fost îndeplinite sau, în alte cuvinte, sancţiunea se răsfrânge atât asupra actelor anterioare împlinirii termenului de perimare, cât şi asupra celor ulterioare, câtă vreme efectul principal al perimării constă tocmai în punerea părţilor în situaţia anterioară formulării cererii de executare, iar excepţiile de la principiul desfiinţării retroactive a tuturor actelor de executare efectuate în cauză se impun a fi stabilite de lege, expres şi limitativ, neputând fi deduse, pe cale de interpretare, în absenţa unei indicaţii în acest sens a puterii legiuitoare. Ca atare, tribunalul observă că atât adresa transmisă în vederea identificării bunurilor supuse impozitării, ce ar fi deţinute de către debitor, cât şi poprirea din 09.05.2016 ( f. 34 - 35 dosar execuţional ), sunt lipsite de orice efecte întrucât au fost realizate posterior împlinirii termenului de perimare.

Dincolo de cele deja expuse, se remarcă împrejurarea că, în baza art. 405 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani, cu menţiunea că, în temeiul alin. (2) din cadrul aceluiaşi articol, Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită, efectele împlinirii sale fiind consacrate de art. 405 alin. (3) din C. proc. civ. 1865, în sensul că orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie, aşadar se stinge însuşi dreptul de a cere executarea silită. De asemenea, este deosebit de semnificativ faptul că, potrivit art. 4052 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, Cursul prescripţiei se întrerupe: ... b) pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent; ... d) pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare, iar referitor la efectele juridice ale cauzelor de întrerupere, rămân relevante prevederile alin. (2) din cadrul aceluiaşi articol, ce stabilesc că După întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie, fiind, însă, de amintit faptul că, aşa cum dispune art. 4052 alin. (3) din C. proc. civ. 1865, Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Referitor la prezentul litigiu, tribunalul notează că, aşa cum s-a putut deduce din cele evidenţiate în precedent, raportat la urmărirea silită iniţiată împotriva recurentului contestator a operat perimarea, lipsind de efecte juridice toate actele de executare efectuate împotriva debitorului, în vederea realizării creanţei, or, în asemenea circumstanţe, este limpede că acestora nu le poate fi atribuit efectul întreruptiv prevăzut de art. 4052 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. 1865. Mai mult decât atât, nu poate fi omis că, faţă de prevederile art. 4052 alin. (3) din C. proc. civ. 1865, nici cererea de executare din 30.07.2012 nu mai poate fi considerată ca susceptibilă a produce întreruperea, dată fiind împrejurarea că executarea silită s-a perimat, or, faţă de data de 17.05.2012, când s-a declarat scadenţa anticipată a creditului ( f. 12 dosar Judecătoria ... ), este limpede că s-a împlinit, la 17.05.2015, termenul de prescripţie statornicit de art. 405 alin. (1) din C. proc. civ. 1865. În acest context, instanţa de recurs constată că nu mai este necesar a fi cercetate argumentele recurentului, relativ la aspectul că, de fapt, cursul său ar fi debutat la momentul la care a avut loc cesiunea de creanţă, de vreme ce s-a analizat chestiunea legată de perimarea executării silite, ce constituie un incident ce se impune a fi tranşat cu prioritate şi având în vedere efectele ce îi sunt asociate, termenul de prescripţie fiind, de bună seamă, împlinit chiar dacă se ia în considerare, ca dies a quo, data la care s-a declarat scadenţa anticipată.

Ca atare, având în vedere cele expuse în precedent, în temeiul art. 404 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, coroborat cu dispoziţiile art. 405 alin. (1) - (3) din C. proc. civ. 1865, instanţa de recurs va constata ca prescris dreptul intimatei de a cere şi obţine executarea silită împotriva recurentului contestator, în baza Contractului de credit de consum nr. ... din 25.06.2007 şi va anula toate actele de executare efectuate în dosarul nr. 685/2012, instrumentat de către B. E. J. C, precum şi executarea silită însăşi.

Referitor la solicitarea de anulare a încheierii de încuviinţare a executării silite, se reţine că, în baza art. 3731 alin. (4) din C. proc. civ. 1865, Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: 1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; 2. titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerinţă este necesară pentru pornirea executării silite; 3. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; 4. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; 5. există alte impedimente prevăzute de lege. În cauză, trebuie amintit că statuarea în sensul constatării prescripţiei dreptului de a cere şi obţine executarea silită a fost urmarea survenirii perimării, or, în aceste condiţii, decurge ideea clară că un asemenea aspect nu a putut fi examinat de instanţa de executare, la data încuviinţării urmăririi şi nici nu există indicii care să conducă la concluzia în sensul că impedimentele la care se referă textul redat ar fi existat la momentul de referinţă indicat, aşa încât pretenţiile recurentului contestator sunt, în această privinţă, nefondate.

Relativ la cheltuielile de judecată constând în taxa de timbru, este de evidenţiat că, potrivit art. 23 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 146/1997, Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiţionarului, în următoarele cazuri: … e) când contestaţia la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă. Aşadar, ţinând seama de prevederile legale anterior redate, se impune aprecierea în sensul că, deşi în mod obişnuit, partea îndreptăţită are posibilitatea de a obţine plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, de la partea care a pierdut procesul, conform art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, totuşi, situaţia este diferită în cazul contestaţiei la executare, în privinţa căreia legiuitorul a stabilit, printr-o normă specială, că partea ce a promovat cererea şi a câştigat nu poate obţine sumele avansate cu titlu de taxă judiciară de timbru de la intimat, ci acestea urmează a fi restituite, la cerere, dacă hotărârea pronunţată de prima instanţă, prin care a fost admisă contestaţia la executare, a rămas irevocabilă. Ca atare, trebuie reliefat că, la data rǎmânerii irevocabile a prezentei hotǎrâri, recurentul contestator poate fi îndrituit a obţine restituirea sumelor avansate cu titlu de taxă de timbru, în cele două cicluri procesuale, aferentă judecăţii în primă instanţă şi în recurs, în măsura în care se verifică cerinţele stabilite de lege, însă aceasta nu poate fi rambursată de intimată, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind supusă, în realitate, numai restituirii.

În ce priveşte cheltuielile de judecatǎ, se reţine că, în baza art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, aşa încât, având în vedere modalitatea în care va fi dezlegată pricina, intimata, aflată în culpă procesuală, nu poate obţine plata cheltuielilor pretinse ( f. 18 ), însă va fi ţinută să achite recurentului suma de 3700 lei cu titlul evocat, reprezentând onorariul avocatului, în primă instanţă şi recurs ( f. 11 dosar nr. .../.../..., f. 5 dosar nr. .../.../... Tribunalul Satu Mare şi f. 23 ).

Domenii speta

Spete similare