Excludere asociat dintr-o srl. Neînțelegerile grave dintre asociați sau încălcarea lui affectio societatis

Prin sentinţa nr. 36 din 08 martie 2021, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă – a respins ca nefondată cererea având drept obiect „excludere asociat”, formulată de către reclamantul N.D., în contradictoriu cu pârâţii L.R. şi SC N. SRL; a respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de către pârâtul-reclamant L.R. în contradictoriu cu reclamantul-pârât N.D. şi a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat că, prin încheierea din data de 4.12.2020, s-a reţinut că nu este întemeiată excepţia inadmisibilităţii, invocată de către pârât, întrucât indicarea greşită sau neindicarea temeiului juridic al acţiunii nu-i îngrădeşte accesul la instanţă, calificarea juridică a acţiunii revenind instanţelor de judecată; că, nici excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului, faţă de capătul de cerere al cererii reconvenţionale privind înlocuirea administratorului, nu poate fi reţinută întrucât pârâtul are calitatea de asociat al societăţii, prin urmare acest lucru îi conferă dreptul de a propune sau solicita revocarea administratorului; că, este întemeiată excepţia lipsei calităţii de reprezentant al pârâtului faţă de capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, întrucât eventualele prejudicii nu s-au produs în patrimoniul său, ci al societăţii, prin urmare titular al acţiunii este SC N. SRL, care poate fi reprezentată doar de administrator şi cum acest capăt de cerere nu a fost însuşit de către administratorul societăţii şi nici nu există un mandat în acest sens, excepţia lipsei calităţii de reprezentant apare ca întemeiată, fiind dispusă anularea acestuia pentru lipsa calităţii de reprezentant.

Pe fondul cererilor, s-a observat că părţile au calitatea de asociaţi la SC N. SRL, în cote egale de câte 50%, deţinând câte 10 părţi sociale şi, făcând referire la dispoziţiile art. 222 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 31/1990, s-a constatat că poate fi exclus asociatul care comite o fraudă sau se serveşte de capitalul social în folosul său sau al altora. S-a mai reţinut că, reclamantul a solicitat excluderea pârâtului, imputându-i fapta de concurenţă neloială pentru sprijinul acordat SC F. SRL, unde asociat este fratele pârâtului, la dobândirea unor bunuri litigioase, în timp de pârâtul i-a imputat reclamantului fapta de concurenţă neloială, tot în sprijinul SC F. SRL, cât şi întrebuinţarea capitalului social în beneficiul propriu; că, aşa cum au recunoscut părţile, între SC N. SRL şi SC F. SRL au existat relaţii de colaborare şi că, întrucât obiectul de activitate al SC N. SRL îl reprezenta dobândirea sau intermedierea de bunuri litigioase, o parte a acestor produse au fost depozitate la SC F. SRL. În schimbul chiriei, SC N. SRL a intermediat în luna ianuarie 2020, conform interogatoriilor şi depoziţiilor martorilor, dobândirea unor benzi transportoare. Faţă de caracterul reciproc al obligaţiilor părţilor, această operaţiune de intermediere şi compensare a obligaţiilor nu poate fi reţinută ca şi act de concurenţă neloială, ci unul specific raporturilor comerciale ce privesc obiectul de activitate al societăţii SC N. SRL, prin urmare susţinerile pârâtului-reclamant din cererea reconvenţională în acest sens sunt nefondate. De altfel, s-a reţinut că, alături de această operaţiune, în luna octombrie 2019 au fost identificate mai multe vânzări litigioase, între care şi o linie tehnologică, pentru care s-au identificat doi potenţiali clienţi de către reclamant şi SC F. SRL de către pârât; că, în situaţia în care reclamantul nu a reuşit să obţină stabilirea unor relaţii comerciale cu clienţii identificaţi, pârâtul, aşa cum rezultă din interogatoriul luat, a facilitat intermedierea dobândirii bunurilor şi că, chiar dacă acesta a susţinut că a facilitat doar traducerea în limba italiană, din depoziţiile martorului rezultă că fratele pârâtului, asociat la SC F. SRL, nu are cunoştinţe de limba italiană. Prin urmare, în lipsa acestora, pârâtul a oferit atât asistenţă lingvistică, cât şi îndrumarea în modalitatea de derulare a operaţiunilor în faţa autorităţilor italiene. Tribunalul a considerat că obiectul de activitate al intermedierii a fost realizat iar faptul că toate costurile reprezentând deplasarea, avans participare la licitaţie au fost suportate de SC F. SRL nu înlătură operaţiunile de intermediere, prin urmare SC N. SRL este îndreptăţită la plata acestei operaţiuni.

Faptul că pârâtul nu a înştiinţat administratorul societăţii nu echivalează cu fapta de concurenţă neloială, întrucât relaţiile asociaţilor sunt de colaborare şi nu de subordonare.

Prin urmare, dobândirea bunurilor de către SC F. SRL dovedeşte reuşita operaţiunilor de intermediere iar SC N. SRL este îndreptăţită la plata acestor servicii, ţinând cont de raporturile de colaborare anterioare, legătura de rudenie şi suportarea costurilor şi riscurilor.

Cum pentru plata acestor servicii SC N. SRL are la îndemână acţiunile de drept comun, lipsa de comunicare între părţi cu privire la demersurile de realizare a intermedierii nu reprezintă fapte de concurenţă neloială, ci fapte de comerţ subsecvente obiectului de activitate, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul civil referitoare la concurenţa neloială. Faţă de posibilitatea de a obţine de la beneficiar costurile intermedierii, cererea de obligare a pârâtului la plata acestora apare ca nefondată, nefiind dovedit că el a încasat în defavoarea societăţii sume cu caracter de plată a operaţiunilor intermediate.

Nici susţinerile reclamantului privind refuzul pârâtului de a-l însoţi în Italia în perioada mai-iunie 2020 nu reprezintă o fraudă în defavoarea societăţii, în condiţiile în care circulaţia în zonele cu risc epidemiologic era limitată şi nici nu s-a dovedit utilitatea prezenţei fizice a pârâtului în derularea activităţii.

Faţă de cele expuse, tribunalul a considerat că faptele imputate pârâtului reprezintă desfăşurarea obiectului de activitate şi nu concurenţă neloială iar obligaţia plăţii serviciilor îi revine SC F. SRL şi nu asociatului, astfel că acţiunea reclamantului de excludere a fost respinsă ca nefondată. Ca urmare a respingere acţiunii, şi cererea accesorie reprezentând atribuirea părţilor sociale şi plata acestora apare ca rămasă fără obiect.

Nici susţinerile pârâtului-reclamant privind folosirea capitalului social în interes propriu nu au fost reţinute. Astfel, chiar dacă la interogatoriu reclamantul recunoaşte retragerilr, acestea, pe de o parte, au avut la bază acordul pârâtului iar, pe de altă parte, este dovedit faptul că reclamantul a creditat societatea cu sume de bani, prin urmare faptul că nu au fost realizate operaţiunile de compensare a acestor sume nu echivalează cu folosirea capitalului social în interes propriu. Mai mult decât atât, faptul că această modalitate de lucru este aprobată de către pârât rezultă din necontestarea acesteia pe toată durata desfăşurării activităţii, fiind folosită doar ca măsură de apărare faţă de cererea de excludere a reclamantului.

Nici criticile privind faptul că adunările  generale nu s-au ținut nu au fost admise, dovada îndeplinirii acestor obligaţii rezultând din depunerea hotărârilor, prin urmare faptul că pârâtul nu este mulţumit de modul de conducere a societăţii reprezintă motiv de retragere din societate şi nu de excludere.

Cât priveşte cererea de revocare a administratorului, tribunalul a considerat, în acord cu reclamantul, că această operaţiune, faţă de modul de constituire – SRL, aparţine adunării asociaţilor şi nu instanţelor de judecată, întrucât este o măsură de oportunitate şi nu de legalitate.

Prin urmare, atâta timp cât nu au fost dovedite nici actele de concurenţă neloială şi nici cele de folosire a capitalului social în interes propriu, tribunalul a respins ca nefondată cererea pârâtului de excludere a reclamantului, astfel încât, ca efect al acestei soluţii, cererile accesorii apar ca rămase fără obiect.

Faţă de respingerea acţiunii şi a cererii reconvenţionale, nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au promovat apel reclamantul-pârât N.D. şi pârâtul-reclamant L.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul-pârât N.D. a reiterat situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a precizat că, sentinţa apelată a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi interpretarea eronată a probelor administrate în cauză. Pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 36/8.03.2021 pronunţată de Tribunalul Suceava şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în sensul excluderii din societatea N. SRL a pârâtului reclamant L.R., preluarea părţilor sociale aparţinând asociatului exclus L.R. în număr de 20 părţi sociale a câte 10 lei RON fiecare de către reclamant, în calitate de asociat al Societăţii N. SRL şi să fie obligat pârâtul reclamant L.R. la plata prejudiciului produs societăţii pârâte prin fapte de concurenţă neloială în sumă de 100.000 lei. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului reclamant L.R. la plata cheltuielilor de judecată de la instanţa de fond şi din apel, constând în taxele judiciare de timbru şi onorarii de avocat.

Prin memoriul de apel 2021, pârâtul-reclamant L.R. a solicitat admiterea apelului şi anularea în parte a încheierii apelate (din 04.12.2020), în sensul de a se dispune respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a S. C. N. SR. şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant iar, în rejudecare, admiterea cererii de la punctul cu nr. 5 din cererea reconvenţională astfel cum a fost formulată de apelanta - reclamantă S.C. N. S.R.L, respectiv:

schimbarea în parte a încheierii atacate în sensul admiterii probei cu expertiză contabilă propusă de apelantul - pârât L.R. şi schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul modificării, în parte, a considerentelor pentru care s-a dispus respingerea cererii introductive, respectiv a admiterii cererii reconvenţionale astfel cum a fost formulată de apelantul - pârât L.R., cu obligarea intimatului - reclamant N.D. la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a prev. art. 476 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, care consacră efectul devolutiv al prezentei căi de atac, curtea a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul declarat în cauză de către apelantul (pârât-reclamant) L.R., curtea a reținut că acesta este nefondat cu privire la criticile privind modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate în fața instanței de fond, respectiv cu privire la faptul că în mod greșit au fost admise prin încheierea de ședință din data de 04.12.2020 pronunțată în dosarul cu nr. 2.../86/2020 alTribunalului Suceava, Secția a II-a civilă excepțiile lipsei calității procesual activă a S.C. N. S.R.L. și a lipsei calității de reprezentant și, pe cale de consecință, anulată cererea S.C. N. SRL., întrucât:

În primul rând, excepția privind calitatea procesuală activă a pârâtului a fost respinsă în mod judicios în condițiile în care acesta are calitatea de asociat în cadrul societății, calitate care-i conferă prerogativa de a propune sau de a solicita revocarea administratorului.

Astfel, curtea a respins criticile ce vizează modalitatea de soluționare de către instanța de fond a acestei excepții, ca lipsite de obiect, în considerarea faptului că vizează greșita admitere a excepției deși, în realitate, aceasta a fost respinsă ca nefondată.

În al doilea rând, cu privire la criticile privind modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității de reprezentant a pârâtei-reclamante SC N. SRL, curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată:

„(1) Societatea este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală...

(3) Dispozițiile art. 75, 76, 77 alin. (1) și 79 se aplică și societăților cu răspundere limitată.”

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 75 din același act normativ „dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație contrară în actul constituitv.”

Așadar, apare ca judicios raționamentul instanței de fond privind caracterul întemeiat al excepției lipsei calităţii de reprezentant a pârâtului faţă de capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, întrucât această calitate este conferită prin prisma calității de administrator al societății. Or,  în considerarea faptului că pârâtul-reclamant L.R. nu deținea calitatea de administrator, aceasta fiind atribuită conform art. 11 alin. (1) din Actul constitutiv al societății N. SRL reclamantului-pârât N.D., în mod judicios a fost admisă această excepție de către instanța de fond și anulată, pe cale de consecință, cererea reconvențională formulată de către SC N. SRL pentru lipsa calității de reprezentant.

Curtea a reținut faptul că apare ca o consolidare a legalității soluției de respingere a excepției și lipsa mandatului de reprezentare în justiție din partea administratorului societății înregistrat la Registrul Comerțului.

Astfel, în mod judicios a reținut instanța de fond faptul că, eventualele prejudicii nu s-au produs în patrimoniul său, ci în patrimoniul societăţii și, prin urmare, cum titular al acţiunii este SC N. SRL, care poate fi reprezentată doar de administrator și cum acest capăt de cerere nu a fost însuşit de către administratorul societăţii şi nici nu există un mandat în acest sens, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a fost apreciată în mod corect ca fiind întemeiată.

Finalmente, curtea a respins criticile invocate cu privire la soluția dată excepțiilor în fața instanței de fond, ca nefondate.

De asemenea, apelul formulat de către apelantul (pârât - reclamant) L.R. este nefondat și sub aspectul capătului de cerere vizând schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul modificării în parte a considerentelor pentru care s-a dispus respingerea cererii introductive, respectiv admiterea cererii reconvenționale astfel cum a fost formulată întrucât:

Analizând actele și lucrările dosarului, curtea a constatat  că apelantul (pârât-reclamant) L.R. impută în sarcina apelantului (reclamant-pârât) N.D. fapta de concurenţă neloială în sprijinul societății comerciale F. SRL şi întrebuinţarea capitalului social în beneficiul propriu.

Cu privire la criticile ce sunt fundamentat pe dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d din Legea nr. 31/1990, curtea a reținut că acestea sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 222 din Legea nr. 31/1990:

„Poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată:

a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;

b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil;

c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori contravine dispoziţiilor art. 80 şi 82;

d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.”

Faptele sancţionate de textul de lege cu excluderea din societate, vizează folosirea sau traficarea creditului, a activului societăţii în folosul său sau al altora şi presupune săvârşirea lor cu intenţie de către asociatul administrator, care astfel urmăreşte un profit din activitatea sa frauduloasă.

De asemenea, curtea a reținut că faptele sancţionate trebuie să aibă şi o anumită gravitate în raport cu urmările produse contrare interesului societar.

Mai mult decât atât, în aprecierea cazurilor în care se impune excluderea unui asociat dintr-o societate cu răspundere limitată trebuie apreciată vinovăţia acestuia în săvârşirea presupusei fapte, ştiut fiind că nu orice faptă poate constitui motiv pentru excludere având în vedere că acest tip de societăţi comerciale se constituie în considerarea calităţilor asociaţilor, ce au la bază affectio societatis.

Stabilirea faptelor de natura celor ce pot conduce la excluderea asociatului administrator este atributul suveran al instanţei fondului sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestuia, cu condiţia motivării hotărârii sub acest aspect.

Din perspectiva premiselor ce conduc la soluţia excluderii, curtea a constatat că, în doctrină, cazurile prevăzute de art. 222 conturează ideea de excludere cu titlu de sancţiune când prin aceasta se tinde la sancţionarea asociatului care nu îşi îndeplineşte obligaţiile.

În considerarea acestor aspecte, se pune într-adevăr problema prin prisma dispozițiilor art. 222 din Lege cu privire la enumerarea cazurilor de excludere, respectiv dacă aceasta este una exemplificativă sau limitativă.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin Decizia nr. 2393 din 9 mai 2012, stabilind că enumerarea este una limitativă, așadar, asociatul putând fi exclus doar într-una din cele patru situații prevăzute expres de art. 222 din Legea 31/1990 privind societățile.

Astfel, curtea a constatat faptul că, în orice alt caz nu este posibilă excluderea asociaților, neînțelegerile dintre aceștia, dacă au caracter grav și reprezintă un impediment pentru buna funcționare a societății, reprezentând doar un caz de dizolvare a societății.

Așadar, dispariția lui affectio societatis trebuie să fie totală, respectiv ca și element

psihologic trebuie să se regăsească la toți asociații, neputându-se asimila acestei ipoteze cazul

doar al unui asociat care invocă această dispariție sau cazul în care neînțelegerile sunt rezultatul

acțiunilor sale ori dacă societatea funcționează.

Curtea a reținut însă, că motivul de excludere nu se regăsește în neînțelegerile grave dintre asociați provocate de unul dintre aceștia, ci în pretinsele faptele comise de unul dintre aceștia ce s-ar putea circumscrie dispozițiilor art. 222 alin. 1 lit d), din moment ce sunt limitativ prevăzute de lege cazurile de excludere.

Curtea a constatat și reținut că nici din cererea de chemare în judecată și nici din cererea de apel nu rezultă și nici nu se probează acțiunile sau inacțiunile apelantului (reclamant – pârât) N.D. în ceea ce privește comiterea de fraude în dauna societății ori folosirea de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.

Expunerea pe larg în motivele de apel a unor dispoziții legale ori a unor aspecte teoretice și organizatorice privind cazurile de excludere nu pot suplini neprobarea acestui motiv de excludere invocat de către apelantul pârât-reclamant L.R., susținerile acestuia nefiind de natură a se circumscrie motivului de excludere invocat și, pe cale de consecință, instanțele nu pot adăuga la cazurile de excludere.

Tot nefondat este și motivul de apel legat de greșita reținere de către instanța de fond a inexistenței faptelor ilicite de concurență neloială.

Curtea a constatat că tribunalul a reținut în mod legal și temeinic inexistența faptelor de concurență neloială, pentru considerentele arătate în hotărârea apelată. În motivarea apelului, apelantul L.R. s-a limitat la a critica soluția primei instanțe, fără a prezenta vreun argument concret în sensul reținerii actelor de concurență neloială. Practic, criticile aduse sunt pur formale, lipsite de orice conținut concret, care să permită instanței de apel efectuarea unei analize de fond.

Mai mult, motivul subsumat celui fundamentat pe dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d din Legea nr. 31/1990 privind  săvârșirea de acte de concurență neloială nu este de natură a se circumscrie ipotezei de strictă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate privind excluderea.

Cu privire la condiția affectio societatis invocată de către apelanul L.R., plecând de la premisa faptului că societatea comercială este persoana juridică constituită în vederea efectuării de acte de comerț, fiind constituită pe baza unui contract de societate, fiind rezultatul voinței asociaților, curtea a reținut următoarele:

Deși fiecare asociat are drepturi și obligații, există și situații în care unii dintre aceștia nu își îndeplinesc obligațiile, cazuri în care se impune analiza posibilității excluderii asociatului din cadrul societății.

Curtea a reținut că de esența contractului de societate, fiind un element psihologic, este elementul affectio societatis ce trebuie să subziste atât la momentul constituirii, cât și ulterior pe parcursul desfășurării activității comerciale, acesta reprezentând unul din elementele specifice contractului de societate, bineînțeles, alături de aportul asociaților și realizarea și împărțirea beneficiilor.

Astfel, derivate din acest element sunt instituțiile specifice în materie, respectiv excluderea, retragerea, dizolvarea etc.

De asemenea, elementul affectio societatis reprezintă barometrul ce indică gradul de satisfacție al asociaților privitor la activitatea desfășurată, intenția comună de a începe sau de a continua activitatea într-o structură asociativă neputând exista în lipsa satisfacerii depline a intereselor personale.

Cu titlu de definiție, curtea a constatat că affectio societatis reprezintă atitudinea de responsabilitate a acționarilor unii față de alții și a tuturor față de societate, respectiv exercitarea activă și cu bună-credință a drepturilor aferente acțiunilor și obligația de fidelitate față de societate.

Prin prisma criticilor invocate, curtea a reținut că esențială este identificarea situațiilor în care în mod real elementul affectio societatis a dispărut și, pe cale de consecință, cu titlu primordial, identificarea remediilor prin care să se obțină salvgardarea societății.

Astfel, soluțiile sunt oferite de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, articolul 222 menționând situațiile în care poate fi exclus asociatul. Aceste cazuri sunt aplicabile pentru societățile în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, fără a se putea extinde dispozițiile și pentru societățile pe acțiuni.

Criticile privind faptul că, este incidentă încălcarea lui affectio societatis, respectiv obligația de fidelitate față de societate și față de ceilalți asociați, făcând raportul său juridic obligațional cu ceilalți asociați și cu societatea rezolubil, astfel, încetarea raportului său societar făcându-se prin excludere care are natura juridică a unei sancțiuni societare, sunt de asemenea nefondate în condițiile în care, în orice alt caz în afara celor expres prevăzute de art. 222 alin. (1) lit. d din Legea nr. 31/1990 nu este posibilă excluderea asociaților, neînțelegerile reclamate, numai în măsura în care ar fi comportat un caracter grav și ar fi reprezentat un impediment pentru buna funcționare a societății, ar fi reprezentat oricum doar un caz de dizolvare a societății și nu de excludere.

În raport de criticile privind folosirea capitalului social în interes propriu, în condițiile în care reclamantul, în ceea ce privește retragerile, a avut acordul pârâtului și mai mult, a creditat societatea cu sume de bani, faptul că nu au fost realizate operațiunile de compensare a acestor sume nu echivalează, cum în mod corect a reținut instanța de fond, cu folosirea capitalului social în interes propriu. Mai mult, curtea a avut în vedere și faptul că această modalitate de lucru a fost aprobată de către pârât prin necontestarea ei pe întreg parcursul desfășurării activității, al uzând de acest aspect cu titlu de apărare față de cererea de excludere formulată.

Prin urmare, curtea fiind învestită din perspectiva cererii de apel formulată de către apelantul L.R. cu o cerere de excludere a apelantului (reclamant-pârât) N.D., nu poate soluționa cererea „împrumutând” alte cazuri de excludere decât cele prevăzute de lege și nu poate „extinde” motivele de excludere prin asimilarea unor cazuri ce vizează dizolvarea societății, precum cele prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990.

Nemulțumirile pârâtului cu privire la modalitatea de conducere a societății ar putea reprezenta un motiv în vederea retragerii din societate, dar nu de excludere. Or, în speță, caracterul de nemulțumire cu privire la modalitatea de conducere este dat de faptul că, în realitate, obligațiile cu privire la convocarea adunării generale rezultă din depunerea hotărârilor și, deci, nu poate fi vorba despre o neexercitare a obligațiilor.

Cu toate că față de modul de constituire a societății, respectiv SRL, operațiunea de revocare a administratorului aparţine adunării asociaţilor şi nu instanţelor de judecată, întrucât este o măsură de oportunitate şi nu de legalitate, curtea a reținut că, ținând cont de inexistența și imposibilitatea îndeplinirii condiției majorității cu care trebuie adoptată hotărârea adunării, de faptul că părțile nu au reglementat această situație în actul constitutiv, iar legea nu vizează aceste situații, s-ar impune soluționarea acestor situații pe cale judecătoresască. Or, în speță, criticile cu privire la modalitatea de conducere nu pot fi primite în condițiile în care la dosarul cauzei există înscrisuri care justifică exercitarea obligațiilor care formează obiectul acelor nemulțumiri.

Cu privire la criticile ce vizează îndeplinirea condițiilor de admisibilitate privind dizolvarea societății fundamentate pe dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e, curtea a reținut caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, motivele temeinice care împiedică funcţionarea societăţii constituie o cauză de dizolvare generală şi judiciară a societăţii comerciale, prevăzută la art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea societăţilor.

Natura contractuală a societăţii comerciale subsumată naturii organizaţionale derivând din calitatea de persoană juridică face ca dizolvarea societăţii să nu intervină la simpla cerere a unui asociat, ci să fie condiţionată de motive temeinice care să împiedice însăşi funcţionarea ei, iar temeinicia acestor motive este analizată numai de instanţa de judecată.

Pentru ca instanţa să dispună dizolvarea societăţii este necesar ca societatea să fie în imposibilitate de a funcţiona, neînţelegerile grave fiind doar un exemplu în acest sens, dat chiar de legiuitor.

Prin imposibilitate a funcţionării se înţelege imposibilitatea formării voinţei sociale în cazurile în care aceasta este obligatorie pentru funcţionarea normală a societăţii, având drept criteriu de apreciere salvgardarea ei, inclusiv după modelul francez al situaţiei sale economice.

Neînţelegerile dintre asociaţi, oricât ar fi acestea de grave, nu înseamnă neapărat dispariţia lui affectio societatis, chiar dacă ar fi aşa, nu aceasta este ipoteza reglementată de art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea societăţilor, deoarece societatea este, totuşi, o asociere de afaceri, nu o căsătorie. Din faptul că temeinicia motivelor de dizolvare se apreciază după cum acestea au dus la blocarea funcţionării societăţii se înţelege că ruperea relaţiilor dintre asociaţi, ca exemplu de astfel de motiv, nu se referă la raporturile dintre ei, ci la raporturile dintre aceştia şi societatea comercială, cu efecte asupra ei, ca persoană juridică.

Bunăoară, imposibilitatea funcţionării este o cauză de dizolvare atunci când societatea nu poate lua o hotărâre din cele enumerate la art. 111 alin. (2) lit. a) - e), respectiv art. 194 alin. (1) lit. a) - c) din Legea societăţilor din cauza blocajului decizional la nivelul adunării generale.

De asemenea, neînţelegerile grave dintre asociaţi au drept consecinţă dizolvarea societăţii, dacă funcţionarea acesteia este direct împiedicată de aceste neînţelegeri. Prin urmare, faptul că între asociaţi există anumite neînţelegeri cu privire la administrarea societăţii care, din ansamblul întregului probator administrat, nu prezintă un caracter de continuitate, nu reprezintă un temei suficient pentru admiterea acţiunii în dizolvare. Or, curtea a reținut că părţile trebuie să facă proba faptului nu numai că aceste neînţelegeri există, ci că ele fac imposibilă funcţionarea societăţii.

 Curtea a reținut că, în realitate, așa trebuie apreciată chintesenţa dizolvării societăţii în sensul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea societăţilor.

Pentru aceste motive, curtea a respins și aceste critici ca nefondate.

Cu privire la apelul declarat de către apelantul (reclamant-pârât) N.D., curtea a reținut că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Apelantul (reclamant-pârât) solicită excluderea apelantului (pârât-reclamant), imputând în sarcina acestuia săvârșirea faptei de concurenţă neloială în considerarea sprijinului acordat de către societatea comercială F. SRL, unde asociat este fratele apelantului (pârât-reclamant), la dobândirea unor bunuri litigioase.

În primul rând, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, dispozițiile art. 222 alin. 1 lit. d din L 31/1990 sunt de strictă interpretare și aplicare, impunând coexistența calităților de asociat și administrator în persoana apelantului (pârât-reclamant) L.R. a cărui excludere se solicită. Noțiunea de administrator nu reprezintă o exprimare întâmplătoare sau cu caracter general a legiuitorului, ci trebuie definită în contextul Legii nr. 31/1990.

Or, este necontestat în speță că apelantul (pârât-reclamant) L.R. nu a deținut calitatea de administrator al societății cu răspundere limitată, în sensul art. 197 din Legea nr. 31/1990, ci pe cea de asociat, calitatea de administrator revenind altei persoane, respectiv apelantului N.D. Aceste aspecte nu sunt contestate de părți și rezultă din Actul constitutiv al societății, respectiv din dispozițiile art. 11 alin. (1).

În acest context, soluția primei instanțe este corectă și, contrar susținerilor apelanților, argumentată complet și coerent prin referire la dispozițiile legale relevante, fiind nefondate criticile privind pretinsul caracter vag, neclar sau imprecis al motivării.

Astfel, curtea a reținut că existența și gravitatea faptelor pretinse comportă un caracter nerelevant în speță față de inaplicabilitatea dispozițiilor legale invocate ca temei al acțiunii, rezultată din neîndeplinirea uneia dintre condițiile prevăzute de legiuitor pentru ca norma să fie incidentă, respectiv de existența titulaturii de administrator a persoanei a cărei excludere se solicită.

În acest sens, motivele de apel privind impactul social, gravitatea faptelor imputate apelantului (pârât-reclamant) și necesitatea sancționării lor nu sunt relevante față de lipsa calității de administrator a acestuia.

Pe lângă aspectele enunțate mai sus, având în vedere că în speță asociatul L.R. nu are calitatea de administrator al societății, curtea a reținut că nu este îndeplinită în speță nici situația premisă a textului, astfel încât nu poate fi incident cazul de excludere prevăzut de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea 31/1990.

Cu privire la criticile privind lipsa temeiului în ceea ce privește cererea privind preluarea părților sociale, curtea a reținut că apare ca o consecință legală a respingerii acțiunii principale respingerea cererii accesorie privind atribuirea părților sociale și plata acestora ca rămasă fără obiect. În consecință, criticile cu privire la aceste aspecte au fost respinse ca nefondate.

Concluzionând, din actele și lucrările dosarul reiese faptul că între SC N. SRL și SC F. SRL au existat relații de colaborare.

Potrivit Actului constitutiv actualizat al societății SC N. SRL, curtea a reținut că activitatea principală a societății este „comerț cu ridicata al altor mașini si echipamente” (cod CAEN 4669), printre activitățile secundare enumerându-se inclusiv „intermedieri în comerțul cu materii prime agricole, animale vii, materii prime textile și semifabricate” (4611), „intermedieri în comerțul cu mașini, echipamente industriale” (4314), „comerț cu ridicata al echipamentelor și furniturilor de feronerie, produse chimice, a altor produse intermediare” etc.

În aceste condiții, curtea a constatat că în mod corect a reținut instanța de fond faptul că obiectul de activitate al SC N. SRL îl reprezintă dobândirea sau intermedierea de bunuri litigioase, o parte dintre acestea fiind depozitate la SC F. SRL. De asemenea, potrivit declarațiilor martorilor și interogatoriilor, în mod corect s-a stabilit faptul că în schimbul chiriei, SC N. SRL a intermediat în luna ianuarie 2020 dobândirea unor benzi transportoare.

Astfel, curtea a reținut că această operațiune de intermediere și respectiv de compensare a obligațiilor părților cu caracter reciproc nu se circumscrie ipotezelor reglementate de Legea nr. 11/1990 privind combaterea concurenței neloiale însă, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, se circumscrie raporturilor comerciale ce privesc obiectul de activitate al societății SC N. SRL.

În luna octombrie 2019, în contextul identificării mai multor vânzări litigioase, între care și o linie tehnologică, reclamantul avea în lista de potențiali clienți două persoane, pârâtul identificând societatea SC F. SRL.

În mod corect a reținut instanța de fond faptul că în contextul neputinței reclamantului de a consolida relațiile comerciale cu potențialii clienți identificați, pârâtul, așa cum reiese și din interogatoriul efectuat, a facilitat intermedierea dobândirii bunurilor.

Astfel, conduita pretinsă ca fiind contrară uzanțelor cinstite și principiului general al bunei credințe, în sensul colaborării cu societatea SC F. SRL în vederea participării la licitația SC T. nu a fost de natură să împiedice societatea în desfășurarea obiectului de activitate în bune condiții.

 Mai mult, așa cum a învederat apelantul (reclamant-pârât) N.D., încă din luna septembrie 2019 a purtat o discuție cu apelantul (pârât-reclamant) L.R. privind strategia de abordare a licitației SC T. de pe lângă Tribunalul din  Busto Asizio, discuția având loc din punct de vedere cronologic după studierea inventarului bunurilor scoase la vânzare. Acesta a învederat faptul că despre participarea la această licitație i-a mărturisit apelantul L.R. abia în luna iunie 2020, când licitația era deja finalizată.

În contextul în care, din declarațiile martorului rezultă că fratele pârâtului, asociat la SC F. SRL, nu deține cunoștințe de limba italiană, curtea a apreciat ca fiind judicios raționamentul instanței de fond privind faptul că în lipsa acestor cunoștințe, pârâtul a oferit asistență lingivistică dar și îndrumarea necesară privind modalitatea de derulare a operațiunilor în fața autorităților italiene. Astfel, în mod corect a apreciat instanța de fond faptul că obiectul de activitate privind intermedierea a fost realizat.

Astfel, curtea a reținut că din actele și lucrările dosarului nu reies aspecte care să conducă la ideea că între aceștia, pe perioada septembrie 2019 – iunie 2020, ar fi existat neînțelegeri cu privire la licitația în discuție. Or, în condițiile în care este dată afirmația „când licitația era deja finalizată”, se denotă faptul că nu au fost efectuate toate demersurile necesare în vederea stabilirii relațiilor comerciale cu potențialii clienți identificați, fapt pentru care, cu bună-credință, pârâtul, folosindu-se de informațiile acumulate în calitate de asociat al SC N. SRL, a facilitat intermedierea dobândirii bunurilor.

În acest context, curtea a reținut că neînștiințarea administratorului societății nu este de natură a se circumscrie faptelor de concurență neloială fiind, pe cale de consecință, judicioase considerentele instanței de fond ce vizează relațiile de colaborare și nu de subordonare dintre asociați.

Așadar, urmare a reușitei operațiunilor de intermediere prin dobândirea bunurilor de către societatea SC F. SRL, apare ca evident faptul ca societatea SC N. SRL este îndreptățită la plata acestor servicii.

De asemenea, în mod corect a reținut instanța de fond faptul că pentru plata acestor servicii societatea SC N. SRL poate uza de acțiunile de drept comun, lipsa de comunicare dintre părți cu privire la demersurile de realizare a intermedierii nefiind de natură a se circumscrie faptelor de concurență neloială, ci fiind fapte subsecvente obiectului de activitate. Astfel, curtea a reținut că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de Codul civil referitoare la concurența neloială.

Așadar, aspectele învederate prin cererile de apel nu sunt de natură a se circumscrie dispozițiilor imperative ale art. 222 din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la cererea de „obligare a pârâtului la plata prejudiciului produs societății prin fapte de concurență neloială” privind suma de 100.000 lei „reprezentând beneficiul pe care acesta l-ar fi obținut prin licitarea acesteia”, în mod corect a reținut instanța de fond faptul că apare ca nefondată această cerere nefiind dovedit faptul că pârâtul ar fi încasat în defavoarea societății sume cu caracter de plată a operațiunilor intermediate.

Astfel, este incident principiul idem est non esse et non probari care semnifică faptul că ceea ce nu este dovedit, echivalează cu ceea ce nu există.

Pe cale de consecință, cum criticile cu privire la actele de concurență neloială și folosire a capitalului social în interes propriu nu au fost probate, curtea, în temeiul art. 480 din Codul de procedură civilă, a respins ambele apeluri ca nefondate, sentința atacată fiind legală și temeinică.

Domenii speta

Spete similare