Refuz executare mandat european

Examinând cererea formulată, Curtea a reţinut că pe numele persoanei solicitate s-a emis mandat european de arestare de către autorităţile judiciare din Regatul Belgiei pentru comiterea a două infracţiuni, A1 şi A2, de nepredarea copiilor minori către titularii de drepturi în contextul unui divorţ sau a unei separări în fapt, cu circumstanţe agravante (răpirea minorilor) după cum urmează:

A 1. În calitate de mamă sau tată, atunci când s-a hotărât cu privire la custodia copilului său minor, fie în cursul, fie ca urmare a unui proces de divorţ sau separare în fapt, fie în alte circumstanţe stabilite de lege, a nu fi predat acest copil persoanei (persoanelor) care avea (aveau) dreptul de a-l revendica, (încălcarea art. 100 ter şi 432 §§ 1 al. 1 şi 2 şi 3 din Codul Penal belgian), având circumstanţa că persoana în cauză a ţinut copilul minor ascuns timp de mai mult de cinci zile faţă de persoana(ele) care avea (aveau) dreptul de a-l revendica, (încălcarea art. 432 § 2 al. 1 din Codul Penal belgian) cu circumstanţa că persoana în cauză a reţinut în mod ilegal copilul minor în afara teritoriului Regatului, (încălcarea art 432 § 2 al 1 din Codul Penal), în detrimentul  celor doi copii minori, şi corelat în altă parte în regat în perioada de la 25/06/2021 până în prezent.

A 2. În calitate de mamă sau tată, atunci când s-a hotărât custodia copilului său minor, fie în cursul, fie ca urmare a unui proces de divorţ sau separare în fapt, fie în alte circumstanţe stabilite de lege, a nu fi predat acest copil persoanei (persoanelor) care avea (aveau) dreptul de a-l revendica, faptă care constituie încălcarea art. 100 ter şi 432 §§ 1 al 1 şi 2 şi 3 din Codul Penal al Regatului Belgiei), având circumstanţa că persoana în cauză a fost lipsită total sau parţial de autoritatea părinteasca şi a ascuns copilul minor pe timp de mai mult de cinci zile faţă de persoana(ele) care avea (aveau) dreptul de a-l revendica, (încălcarea art. 432 § 2 al 1 din Codul Penal al Regatului Belgiei), cu circumstanţa că persoana în cauză a reţinut în mod ilegal copilul minor în afara teritoriului Regatului, (încălcarea art. 432 § 2 al. 1 din Codul Penal belgian), în detrimentul celor doi copii minori şi corelat în altă parte în regat în perioada de la 13/10/2021 până în prezent.

Potrivit dispoziţiilor Articolului 100ter din Codul penal belgian,

„În cazul în care, în prevederile volumului II se foloseşte termenul „minor”, se înţelege orice copil care nu a împlinit încă vârsta de optsprezece ani.”

Potrivit dispoziţiilor Articolului 432 din Codul penal belgian,

„§ 1. Se pedepseşte cu închisoare de la opt zile până la un an şi cu amendă de la douăzeci şi şase de euro până la una mie euro, sau numai cu una dintre aceste pedepse, tatăl sau mama care sustrage sau încearcă să sustragă copilul minor de la procedurile judiciare intentate împotriva acestui copil, în temeiul legislaţiei privind protecţia tineretului sau asistenţa pentru tineret care îl sustrage sau încearcă să îl sustragă din custodia persoanelor cărora autoritatea competentă l-a încredinţat, care nu îl predă celor care au dreptul de a-l revendica sau cel care îl răpeşte sau provoacă răpirea lui, chiar şi cu acordul acestuia.

Alineatul 2, Dacă partea vinovată este privată total sau parţial de autoritatea părintească, atunci pedeapsa cu închisoarea poate fi ridicată până la trei ani.

§ 2. în cazul în care vinovatul îl ţine ascuns pe copilul minor faţă de cei care au dreptul de a-l revendica sau ţine copilul minor ilegal în afara teritoriului Regatului, va fi pedepsit cu închisoarea de la un an până la cinci ani şi cu amendă de cincizeci de euro până la o mie de euro, sau cu una dintre aceste pedepse.

Alineatul 2 Dacă partea vinovată este privată total sau parţial de autoritatea părintească, atunci pedeapsa cu închisoarea poate fi de cel puţin trei ani.

§ 3. În cazul în care s-a luat o hotărâre cu privire la încredinţarea copilului minor, fie în cursul sau ca urmare a unei proceduri de divorţ sau de separare în fapt, fie în alte circumstanţe prevăzute de lege, pedepsele prevăzute la §§ 1 şi 2, se aplică tatălui sau mamei care îl sustrage sau încearcă să îl sustragă de la cei cărora li s-a încredinţat prin hotărârea pronunţată, nu îl predă celor care au dreptul de a-l revendica sau care, chiar cu consimţământul lui, îl răpeşte sau provoacă răpirea lui.”

Astfel, drept considerente de natură teoretică, curtea a reţinut că mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru al Uniunii Europene în vederea arestării şi predării de către un stat membru a persoanei căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate care se execută în baza principiului recunoaşterii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei - Cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, cât şi cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum acestea sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În temeiul acestor principii, stipulate atât în norma internă cât şi în cea europeană, se apreciază a fi evident că executarea unei asemenea decizii judiciare în cadrul unei cooperări judiciare în materie penală presupune respectarea deplină a condiţiilor de fond şi formă, a domeniului de aplicare şi a cadrului instituţional în care funcţionează această procedură specială, pentru ca astfel să existe o deplină respectare a drepturilor şi libertăţilor persoanei, aşa cum acestea sunt prevăzute de Constituţia României şi de normele europene.

Decizia - Cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a statuat că mandatul european de arestare este un act procesual cu putere obligatorie în vederea executării unui mandat de arestare, de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, numai atunci când, persoana împotriva căruia s-a emis mandatul se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat membru.

Conform art. 8 alin. (1) lit. c) din același act normativ, este necesar ca mandatul european de arestare să indice existenţa unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având acelaşi efect.

Din conţinutul mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate, curtea a observat că fapta reţinută în sarcina sa este catalogată de autoritatea judiciară emitentă ca făcând parte din categoria infracţiunilor care dau loc automat la predare fără verificarea condiţiei dublei incriminări şi care sunt prevăzute de art. 97 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 rep.

Astfel, conform mandatului de arestare emis în cauză, infracţiunea bifată ca fiind cea care dă dreptul la executarea mandatului şi predarea persoanei solicitate constă în „răpire, privare ilegală de libertate şi luare de ostatici.”. Pentru o asemenea infracţiune nu se cere dubla incriminare (atât în statul emitent cât şi în statul solicitat), singura condiţie fiind ca în statul emitent fapta să fie pedepsită cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani.

Analizată fiind această condiţie la speţa de faţă, curtea a observat că în legislaţia internă a statului emitent fapta de care este acuzată persoana solicitată constă în infracţiunea de nepredarea copiilor minori către titularii de drepturi în contextul unui divorţ sau a unei separări în fapt, cu circumstanţe agravante (răpirea minorilor), pentru care pedeapsa legală este închisoarea de la unu la cinci ani. Având în vedere agravanta care califică fapta în legislaţia internă a statului emitent (răpirea minorilor), curtea a apreciat că este dată condiţia sus amintită.

Complementar curtea a reţinut că dispoziţiile art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ condiţionează predarea de împrejurarea ca faptele care constituie obiectul mandatului european de arestare să constituie infracţiune şi potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică dată faptei. Analizând doar cu titlu subsidiar condiţia dublei incriminări (care în aprecierea prezentei instanţe nu se impune a fi îndeplinită în cauză), infracţiunea din statul emitent are corespondent şi în legislaţia din România, mai specific în art. 379 alin. 1 Cod penal - Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, articol potrivit căruia – „(1)Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească spre creştere şi educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent. (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.” Curtea a constatat că încadrarea faptei ar corespunde prevederilor art. 379 alin. (1) din Codul penal din legislaţia română, și nu celei prevăzute de art. 205 din Codul penal în varianta răpirii, deoarece cea din urmă infracţiune presupune o acţiune în forţă asupra victimei, iar nu lipsa consimţământului celuilalt părinte. Curtea a reţinut că persoana solicitată prin acţiunile sale - de stabilire în fapt a domiciliului copiilor minori în România fără acordul tatălui, restrângând sau chiar înlăturând astfel posibilitatea acestuia de a exercita autoritatea părintească – ar atrage ca şi încadrare juridică corespunzătoare potrivit legii române, infracţiunea prevăzută de art. 379 alin. (1) din Codul penal privind nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului în sensul reţinerii de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte.

În legătură cu situaţia juridică a copiilor minori, Curtea a constatat că aceştia provin din căsătoria persoanei solicitate, iar la momentul comiterii faptei, ambii părinţi aveau dreptul de a exercita autoritatea părintească asupra minorilor astfel: Copiii urmau să stea cu tatăl lor în flecare weekend de sâmbătă seara până duminică seara. Copiii urmau să meargă cu mama lor în România de la ...până la ..... ca după aceea să stea la tatăl lor de la .... până la ......

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că există unul dintre cazurile prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004 republicată şi pentru care statul român poate să refuze executarea mandatului european, cu referire expresă la incidenţa motivului de refuz opţional la executarea mandatului european de arestare cu privire la infracţiunea reţinută în sarcina persoanei solicitate T.I., prev. de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Faţă de prevederile art. 99 alin. (2) lit. a)-h) din Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală „Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

a) în situația prevăzută la art. 97 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepțional, în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau de impozite ori nu conține același tip de reglementări în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar ca legislația statului membru emitent;

b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare;

c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent;

d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost grațiată potrivit legii statului de condamnare;

e) când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;

f) când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;

g) când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române;

h) când o autoritate judiciară română a decis fie să nu înceapă urmărirea penală, fie încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare, sau a pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoare proceduri”.

În considerarea celor expuse anterior, transpare ideea că predarea persoanei solicitate către statul emitent al mandatului european de arestare nu se justifică faţă de împrejurarea că fapta pretins săvârșită de aceasta, de reținere în calitate de părinte al copilului său minor fără consimțământul celuilalt părinte s-a petrecut pe teritoriul României (răpirea minorilor sau ţinerea lor, în mod ilegal, în afara teritoriului Regatului) fiind incident astfel motivul opţional de refuz de executare a mandatului european de arestare prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Pentru cele ce preced, curtea a respins cererea formulată de autorităţile judiciare din Belgia cu privire la executarea mandatului european de arestare pe numele persoanei solicitate, formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava pe baza semnalării transmise de către Biroul Naţional SIRENE din Regatul Belgiei, constatând incidenţa motivului opţional de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut de art. 99 alin. 2 lit. e din Legea nr. 302/2004 republicată.

Domenii speta

Spete similare