Dreptul muncii

Diurna reprezintă o indemnizaţie zilnică în valută cuvenită personalului pe perioada delegării şi detaşării sale în străinătate şi nu o contraprestaţie a angajatorului pentru munca efectuată de angajat, neintrând în categoria drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor în reglementarea art. 80 alin. 2 Codul muncii, iar aceasta nu poate fi luată în considerare la acordarea despăgubirilor datorate ca urmare a unei concedieri netemeinice sau nelegale.

În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Decizia civilă nr. 391/06.05. 2021 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. ... s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul ..., în contradictoriu cu pârâta ...

A anulat decizia de încetare a contractului de muncă începând cu data de 21.12.2019, adusă la cunoştinţa reclamantului prin Notificarea nr. 1 din 23.12.2019 şi Decizia de anulare a acestei decizii de încetare a contractului de muncă (adusă la cunoştinţă reclamantului prin notificarea nr. 1 din 04.02.2020), emise de pârâtă, contractul individual de muncă încheiat între părți urmând să înceteze la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

A obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale indexate, majorate şi actualizate care i  s-ar fi cuvenit dacă și-ar fi continuat activitatea de la data de 21.12.2019 până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

A obligat pârâta să plătească reclamantului diferenţele dintre: 1. sumele cuvenite lunar acestuia cu titlu de salariu şi diurnă pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019, raportat la suma totală de 2300 euro  lunar cu titlu de salariu şi diurnă, ţinându-se seama de perioada efectiv lucrată şi în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în străinătate şi 2. sumele plătite cu acest titlu (salariu şi diurnă) de către pârâtă reclamantului pentru perioada menţionată.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

Pentru a pronunţa hotărârea judecătorească, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului ... la data de 25.11.2019 sub nr. ... reclamantul ... a chemat în judecată pe pârâta ... solicitând obligarea pârâtei la plata salariului/diurnei pentru luna octombrie 2019, fiindu-i reţinuţi 1300 euro în mod nejustificat din suma totală de  2300 euro; la plata daunelor sub forma actualizării şi a dobânzilor legale, cu titlu de reparare a prejudiciului suferit prin neplata salariului; plata cheltuielilor de judecată.

În motivare reclamantul a arătat că are calitatea de salariat la pârâtă, între părţi fiind încheiat contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 83 din 30.09.2019, salariul lunar cuvenit pentru munca efectuată în funcţia de şofer intern şi internaţional.

Reclamantul a menţionat că în luna octombrie 2019 a prestat activitate în deplasare, respectiv Comunitatea Europeană, dar pârâta nu i-a virat în integralitate suma datorată pentru munca desfăşurată în această lună, făcând reţineri, fără a avea un titlu executoriu, din contravaloarea decontării cheltuielilor pe care le-a făcut cu transportul şi cazarea (diurna), imputându-i-se verbal faptul că pe data de 01.11.2019 ar fi păgubit societatea prin neasigurarea corespunzătoare a uşilor remorcii în momentul încărcării mărfii.

Reclamantul a menţionat că înainte de a urca în rampă pentru încărcarea mărfii, a asigurat uşile şi dispozitivele speciale prevăzute în acest sens, asigurându-se în mod corespunzător cu ajutorul oglinzilor laterale; în timpul manevrei de a băga în rampă, din cauza unghiului mort, nu a văzut când uşa din dreapta a remorcii s-a deschis, iar în momentul când a îndreptat remorca şi capul tractor, a simţit că s-a lovit ceva şi a constatat că uşa dreapta a remorcii, din cauza dispozitivului de asigurare slăbit, se deschisese în timpul manevrelor. Reclamantul a arătat că a făcut poze, a anunţat firma pentru o eventuală constatare la faţa locului, dar de la firmă i-au comunicat să dezgaţe remorca, fiindu-i atribuită altă remorcă pentru încărcarea mărfii; nu a venit nimeni la faţa locului, nu s-a întocmit nici un proces verbal sau alt act la faţa locului.

Reclamantul a învederat că ulterior a fost informat, telefonic, că prejudiciul ar fi fost de 5000 euro, apoi de 3800 euro, iar în cele din urmă i s-a comunicat că i se va reţine suma de 2000 euro. În timpul apelului telefonic, după ce a fost anunţat că i se reţin 2000 euro, reclamantul i-a rugat să vireze măcar suma de 100 euro pentru a se putea descurca cu mâncarea, cazarea şi alte cheltuieli, astfel că i-au oprit 1300 de euro, fiindu-i adus la cunoştinţă faptul că va avea reţineri şi în luna noiembrie.

În dovedire reclamantul a depus înscrisuri.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii principale, dar şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului pârât la plata sumei de 2000 euro, contravaloarea daunelor produse de reclamant semiremorcii AD79868 pe care a avut-o în folosinţă şi a sumei de 375 euro,  reprezentând cheltuielile de transport ale semiremorcii de la ...

În motivare, pârâta a arătat că cererea reclamantului este neîntemeiată, întrucât salariul prevăzut în contract era de 2080 lei – 1263 lei net, diurna era, conform HG nr. 518/1995, de 35 euro/zi, iar pârâta a plătit reclamantului pentru luna octombrie 2019 suma totală de 1349 euro, 1000 euro în 22.11.2019 şi diferenţa de 349 euro în 20.12.2019, sumă reprezentând salariu de bază plus diurnă de 35 euro/zi, astfel că nu datorează acestuia nicio sumă de bani cu titlu de drepturi salariale aferente lunii octombrie 2019.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională pârâta a arătat că pe data de 31.10.2019 partenerul său extern ... le-a adus la cunoştinţă necesitatea efectuării unei curse în localitatea ..., transportul urmând să fie efectuat cu remorca AD79868. În data de 01.11.2019 la centrul logistic ... din ... în timpul manevrei de aliniere la rampa de încărcare, şoferul ... nu a fixat corect uşa din spate, aceasta s-a desprins din sistemul de prindere şi izbindu-se de rampa de încărcare/descărcare a fost avariată.

Conform solicitării partenerului extern pârâta a fost nevoită să asigure transportul semiremorcii avariate de la terminalul din ... până la terminalul din ..., cheltuielile de transport reprezentând combustibil, taxe autostradă, alt şofer blocat în această activitate, s-au ridicat la 375 euro.

Pârâta a arătat că partenerul extern a întocmit devizul de reparaţii aferent daunelor cauzate de reclamant, contravaloarea daunei fiind de 3587,67 euro; potrivit contractului de transport încheiat între pârâtă şi această societate toate semiremorcile sunt asigurate RCA, cu franciză de 2000 euro în sarcina sa, astfel că firma ... a deschis dosarul de daună la asiguratorul italian şi a trimis pârâtei factura nr. 365/2019/OF din data de 12.11.2019, factură în valoare de 2002 euro pe care a achitat-o conform contractului.

Pârâta a invocat incidenţa art. 254 şi urm. Codul muncii şi a arătat că reclamantul avea obligaţia de a verifica starea tehnică a autovehiculului, a remorcii, a semiremorcii, a anvelopelor, însă acesta nu a semnalat că ar fi vreo problemă cu sistemul de închidere a uşii. Astfel, a fost pur şi simplu o neglijenţă a sa neasigurarea corespunzătoare ce a dus la avarierea uşii şi, implicit, la producerea pagubelor menţionate în patrimoniul societăţii.

În dovedire pârâta a solicitat proba cu înscrisuri şi interogatoriu reclamantului.

La data de 06.01.2020, reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând anularea deciziei din data de 23.12.2019 emisă de pârâtă şi plata salariului/diurnă ce s-a reţinut pentru luna noiembrie 2019, un rest de 700 euro, reţinere nejustificată.

În motivare, reclamantul a arătat că a constatat personal că singura reparaţie făcută remorcii avariate a fost schimbarea închizătorii uşii remorcii, fără alte reparaţii, a discutat cu administratorul societăţii, dar acesta a zis nu are ce să facă, dacă alţii i-au oprit lui banii, el a trebuit să-i oprească reclamantului.

Reclamantul a menţionat că pe data de 14.12.2019 a plecat în concediu în România; pe data de 19.12.2019 a discutat cu colegii de la muncă, iar ei primiseră banii în cont, a sunat la firmă să întrebe de ce a fost singurul care nu a primit banii şi i s-a adus la cunoştinţă că nu îşi va primi banii până nu semnează nişte acte.

Abia pe data de 23.12.2019 a primit bani în cont, dar mai puţin cu 700 de euro şi tot la această dată a primit mail cu o notificare de încetare a contractului de muncă.

În dovedire reclamantul a depus la dosar înscrisuri.

La data de 13.01.2020 reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la cererea reconvenţională, aducând argumente în sensul că apărările formulate prin întâmpinare şi cererea reconvenţională sunt nefondate.

La aceeaşi dată, reclamantul a formulat cerere de asigurare probe, cerere asupra căreia instanţa s-a pronunţat în şedinţa din 14 ianuarie 2020, proba testimonială solicitată fiind administrată în şedinţa din 16.01.2020.

La data de 14.02.2020 reclamantul a completat cererea de chemare în judecată solicitând anularea Deciziei de anulare a Deciziei de încetare a contractului de muncă din 21.12.2019.

În motivare, reclamantul a arătat că prin e-mailul din data de 04.02.2020 pârâta i-a transmis Notificarea nr. 1/04.02.2020, conform căreia a revenit asupra deciziei de încetare a contractului de muncă prin anularea acesteia, întrucât într-adevăr contractul nu prezintă o perioadă de probă, împreună cu Decizia de anulare a Deciziei de încetare din 21.12.2019. Reclamantul consideră că această decizie este nelegală, având în vedere că aceasta a fost dată după momentul comunicării deciziei de încetare a contractului de muncă, iar conform practicii judiciare în materie, după acest moment, în care decizia şi-a produs efectul asupra derulării contractului individual de muncă, raportul juridic de muncă încetând după această dată, revocarea deciziei de concediere nemaiputând produce efecte, fiind necesar acordul părţilor pentru naşterea unui nou raport juridic de muncă.

Reclamantul a învederat că pârâta l-a invitat la sediul societăţii pentru a începe derularea relaţiilor contractuale, însă întreaga manieră de abordare se circumscrie aceleiaşi poziţii de încălcare a principiului bunei credinţe, deoarece, prezent la sediul societăţii a constatat că pârâta nu avea o intenţie reală de a reîncepe relaţiile de muncă, conform corespondenţei purtate între cele două părţi.

La data de 16.06.2020 reclamantul a depus la dosar precizări, arătând că solicită de la pârâtă diferenţa de drepturi salariale (salariu şi diurnă) aferentă lunii octombrie 2019, menţionând că din 2300 euro i s-a achitat doar suma de 1000 euro;  diferenţa de drepturi salariale (salariu şi diurnă) aferentă lunii noiembrie 2019, arătând că din total 2300 euro i s-a achitat suma de 1600 euro; diferenţa de drepturi salariale (salariu şi diurnă) aferentă perioadei 1 decembrie - 23 decembrie 2019, când i-a fost desfăcut contractul de muncă, cu menţiunea că din totalul drepturilor i s-a virat doar suma de 592 euro; în temeiul art. 80 alin. 1 din Codul muncii, ca efect al anulării deciziei nelegale de concediere, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile şi diurna indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu data desfacerii contractului individual de muncă şi până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Totodată, reclamantul a precizat că nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere sens în care a solicitat ca încetarea de drept a contractului de muncă să se facă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantului şi proba testimonială, fiind audiat martorul ...

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa a reţinut următoarele:

Între reclamantul ... şi pârâta ... s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 83/30.09.2019, prin care s-a stabilit că reclamantul urma să-şi desfăşoare activitatea ca şofer, începând cu 01.10.2019, pentru un salariu de bază lunar brut în cuantum de 2080 lei.

Prin notificarea nr. 1 din 23.12.2019, comunicată reclamantului prin e-mail la aceeaşi dată, pârâta a adus la cunoştinţă reclamantului că a decis de la data de 21.12.2019 încetarea contractului nr. 83 din 30.09.2019 în temeiul art. 31 alin. 3 din Codul muncii.

Art. 31 alin. 3 din Codul muncii prevede că pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a fi necesară motivarea acesteia.

Instanţa a constatat că în contractul de muncă nr. 83/30.09.2019 nu este stipulată nicio perioadă de probă, astfel încât, în mod vădit, dispoziţiile art. 31 alin. 3 din Codul muncii nu pot reprezenta temei pentru încetarea contractului de muncă menţionat.

În ceea ce priveşte natura juridică a actului numit Notificare nr. 1 din 23.12.2019 instanţa a constatat că acesta nu reprezintă doar o notificare în sensul de înscris cu caracter informativ, prin care se aduce la cunoştinţa reclamantului că îi încetează contractul de muncă, ci şi un act al angajatorului, o decizie, prin care acesta dispune concedierea reclamantului. Instanţa are în vedere în acest sens dispoziţiile art. 58 alin. 1 din Codul Muncii, potrivit cărora concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă la iniţiativa angajatorului. Or, în situaţia prevăzută de art. 31 alin. 3 Codul muncii, dacă notificarea este efectuată de angajator, are loc încetarea contractului de muncă la iniţiativa angajatorului, astfel că această notificare reprezintă, în fapt, şi o decizie de concediere emisă de angajator.

Având în vedere că în contractul individual de muncă încheiat între părţi nu este stipulată o perioadă de probă, astfel încât nu s-a putut dispune concedierea reclamantului în baza art. 31 alin. 3 din Codul muncii, instanţa a anulat Decizia de încetare a contractului de muncă începând cu data de 21.12.2019, adusă la cunoştinţa reclamantului prin Notificarea nr. 1 din 23.12.2019.

La data de 04.02.2020, tot prin e-mail, pârâta a comunicat reclamantului Notificarea nr. 1 din 04.02.2020, prin care i-a adus la cunoştinţă că a revenit asupra deciziei de încetare a contractului nr. 83 din 30.09.2019 prin anularea acesteia, întrucât, într-adevăr, contractul nu prezintă o perioadă de probă şi a invitat reclamantul la firmă în vederea desfăşurării obligaţiilor contractuale. Totodată, pârâta i-a comunicat o decizie numită Decizie de anulare, fără număr de înregistrare, în care este menţionată data de 31.12.2019 ca dată a emiterii şi se arată că se anulează decizia de încetare din 21.12.2019 a contractului de muncă nr. 83 din 30.09.2019 a reclamantului, contractul de muncă derulându-se cu prevederile iniţiale din 30.09.2019, decizia nefiind motivată.

După cum s-a arătat anterior, Notificarea nr. 1 din 23.12.2019 prin care pârâta şi-a exprimat voinţa în sensul încetării contractului individual de muncă încheiat cu reclamantul, a fost comunicată acestuia la data de 23.12.2019 (potrivit susţinerilor reclamantului, necontestate de pârâtă).

Pârâta nu putea să anuleze Decizia de încetare a contractului de muncă începând cu data de 21.12.2019 (adusă la cunoştinţa reclamantului prin Notificarea nr. 1 din 23.12.2019), întrucât o astfel de atribuție aparține doar instanței de judecată, conform art. 80 alin. 1 din Codul muncii, ci avea posibilitatea doar de a revoca decizia de concediere până la comunicarea acesteia, astfel cum a stabilit ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 18/2016. Prin decizia menționată instanța supremă a arătat că decizia de  concediere devine irevocabilă de la momentul la care a fost comunicată salariatului, respectiv de la acel moment îşi produce efectele pentru care a fost emisă; per a contrario, până la momentul comunicării, ea poate fi revocată de către angajator, tot prin simpla manifestare de voinţă, iar după acest moment, în care decizia şi-a produs efectul asupra derulării contractului individual de muncă, raportul juridic de muncă încetând de la acea dată, revocarea deciziei de concediere nu ar mai putea produce efecte, fiind necesar acordul părţilor pentru naşterea unui nou raport juridic de muncă.

În acest context, Decizia de anulare a deciziei de încetare din 21.12.2019 a contractului de muncă  nr. 83 din 30.09.2019 (adusă la cunoştinţă reclamantului prin notificarea nr. 1 din 04.02.2020), nu are suport legal, astfel că instanţa va anula şi această decizie emisă de pârâtă.

Având în vedere anularea deciziei de concediere, întrucât reclamantul nu a solicitat repunerea în situaţia anterioară, nedorind continuarea raporturilor de muncă cu pârâta, conform art. 80 alin. 3 C. muncii, contractul individual de muncă a încetat de drept la data rămânerii definitive a hotărârii.

De asemenea, potrivit art. 80 alin. 2 din Codul muncii, instanţa a obliga pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale indexate, majorate şi actualizate care i  s-ar fi cuvenit dacă și-ar fi continuat activitatea de la data de 21.12.2019 până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Instanţa nu a putut obliga pârâta să plătească cu titlu de despăgubiri şi diurna de care ar fi beneficiat reclamantul în perioada menţionată, având în vedere că diurna nu reprezintă propriu-zis o contraprestaţie a angajatorului pentru munca efectuată de angajat, neintrând în categoria drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor în reglementarea despăgubirilor prevăzute de art. 80 alin. 2 din Codul muncii. Astfel, diurna reprezintă o indemnizaţie de delegare/detaşare; aşadar, primirea diurnei are ca situaţie premisă desfăşurarea activităţii într-o altă localitate sau în altă ţară decât cea în care se află sediul angajatorului/punctul de lucru şi se dă în considerarea faptului că persoana delegată/detaşată suportă anumite cheltuieli cu masa, transportul, cazarea, ca urmare a delegării/detaşării.

În ceea ce priveşte drepturile salariale solicitate de reclamant pentru perioada lucrată, instanţa constată că prin contractul individual de muncă nr.  83/30.09.2019, încheiat între părţi, s-a stabilit că reclamantul urma să-şi desfăşoare activitatea ca şofer începând cu 01.10.2019, pentru un salariu de bază lunar brut în cuantum de 2080 lei.  În contract nu este indicat cuantumul diurnei de care urma să beneficieze reclamantul în perioadele în care acesta îşi desfăşura activitatea în străinătate, nefiind încheiate acte adiţionale cu privire la diurnă.

Pârâta, prin întâmpinare, a învederat că pe tot parcursul lunii octombrie 2019 reclamantul a fost delegat pentru efectuarea de transporturi externe (pe teritoriul statului italian), iar diurna datorată era, conform HG nr. 518/1995, de 35 euro/zi. De asemenea, în şedinţa din data de 23.06.2020, pârâta, prin apărător, a confirmat susţinerile reclamantului că şi-a desfăşurat activitatea efectuând transport în Uniunea Europeană până pe data de 14.12.2020, arătând că reclamantul a plecat în spaţiul comunitar pe data de 01.10.2019 şi s-a întors în ţară pe 14.12.2019.

Contrar susținerilor pârâtei, prevederile HG 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar nu sunt aplicabile raporturilor dintre părți, astfel cum rezultă din art. 1 – 4 și 15 – 17 din acest act normativ, reclamantul nefăcând parte din categoriile de personal vizate de această hotărâre de guvern și neîndeplinind o misiune cu caracter temporar din cele enumerate la articolul nr. 1.

Cuantumul minim al diurnei la nivelul statelor UE este de 35 euro, dar, după cum s-a arătat anterior, HG nr. 518/1995 nu stabileşte un anumit cuantum al diurnei pentru reclamant, ca şofer angajat la o firmă română care efectuează activităţi de transport în străinătate, astfel că acest cuantum trebuia stabilit prin convenţia părţilor.

De altfel, constituie o uzanță suficient de cunoscută în domeniul transporturilor rutiere ca persoanele din România care prestează activitate de conducător auto în afara granițelor să primească o diurnă pentru fiecare zi în care se află pe aceste teritorii, iar nu doar pentru  zilele în care prestează muncă efectivă, motivul esențial pentru care acceptă exercitarea acestei funcții fiind tocmai cuantumul diurnei, iar nu salariul de bază, care este stabilit în monedă națională, la nivelul minimului pe economie.

Susţinerea reclamantului că a existat o convenţie între părţi ca suma totală ce urma să fie primită lunar cu titlu de salariu şi diurnă să fie de 2300 euro a fost confirmată de martorul  ..., care a fost coleg cu reclamantul la ... în perioada în care acesta a lucrat la pârâtă în baza contractului nr. 83/30.09.2019, dar şi o parte din perioada în care reclamantul a fost şofer la pârâtă în baza contractului nr. 61/13.01.2017. Astfel, martorul a arătat că între pârâtă şi şoferii angajaţi la aceasta (în afara şoferilor începători, în categoria cărora nu intra reclamantul) a existat o înţelegere ca, începând cu 01.10.2019, să primească fiecare angajat suma totală de 2300 euro lunar, reprezentând salariu şi diurnă, dacă îşi desfăşurau activitatea efectuând transport în străinătate (martorul a precizat că atât el, cât şi reclamantul au avut contract doar pe străinătate, în sensul că, deşi nu era menţionat expres în contract, şi-au desfăşurat activitatea exclusiv efectuând transport în străinătate).

Martorul a arătat că diurna a fost negociată verbal (cunoscând aceste aspecte atât din experienţa proprie, întrucât era remunerat astfel de pârâtă, cât şi din discuţiile cu ceilalţi colegi) şi cuantumul era stabilit astfel: din suma totală de 2300 euro se scădea salariul, iar restul se împărţea la numărul de zile, 30, 31, cât avea luna respectivă, rezultând o medie pe zi; salariul şi diurna, în cuantum total de 2300 euro lunar era achitată angajaţilor prin virament bancar. Declaraţia martorului este verosimilă în contextul în care acesta a arătat că anterior datei de 01.10.2019 şoferii angajaţi la pârâtă erau remuneraţi lunar cu 1900 euro reprezentând salariu şi diurnă, iar din înscrisurile de la dosar rezultă că reclamantul, când a fost angajat la pârâtă în baza contractului nr. 61/13.01.2017, a primit de la aceasta 1900 euro lunar prin virament bancar, pârâta menţionând că acestea sunt drepturile băneşti cuvenite angajatului pentru o anumită lună (de exemplu, pentru octombrie 2018, noiembrie 2018).

De altfel, pârâta a postat pe internet anunţuri privind angajarea de şoferi pentru comunitate (referindu-se probabil la comunitatea europeană), oferind un salariu de 2300 euro, ceea ce confirmă susţinerile reclamantului şi declaraţia martorului.

În acest context, dat fiind că părţile au convenit ca reclamantul să fie remunerat cu 2300 de euro lunar, această sumă cuprinzând atât salariul stabilit prin contract, cât şi diurna, iar pârâta i-a plătit sume mai mici pentru perioada în care reclamantul a lucrat la aceasta, respectiv 1000 de euro pe data de 22.11.2019, 1763 euro pe 23.12.2019 şi 592,09 euro  pe 21.01.2020, instanţa constată că este întemeiată solicitarea reclamantului de a i se plăti de către pârâtă diferenţe salariale, respectiv diferenţele dintre sumele cuvenite în baza convenţiei menţionate anterior şi sumele care au fost deja plătite de către pârâtă. De menţionat este că în luna februarie 2020 reclamantul a mai  primit de la  pârâtă, prin virament bancar,  suma de 344,86 euro, menţionându-se că aceasta sumă cuprinde restanţe salariale din decembrie 2019 şi 1346 lei pentru luna ianuarie 2020.

Prin urmare, instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantului diferenţele dintre: 1. sumele cuvenite lunar acestuia cu titlu de salariu şi diurnă pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019 (data de la care angajatorul a stabilit încetarea contractului, astfel cum este menţionat în notificarea nr. 1 din 23.12.2019), raportat la suma totală de 2300 euro  lunar cu titlu de salariu şi diurnă, ţinându-se seama de perioada efectiv lucrată şi în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în străinătate, şi  2. sumele plătite cu acest titlu (salariu şi diurnă) de către pârâtă reclamantului pentru perioada menţionată.

Contrar susţinerilor pârâtei, instanţa a arătat, în şedinţa din 23.06.2020, astfel cum s-a consemnat în încheiere, că precizările de la punctul 3 (depuse de reclamant la data de 16.06.2020, filele 62-63 dosar), potrivit cărora reclamantul solicita diferenţa de drepturi salariale (salariu şi diurnă) aferentă perioadei 1 decembrie -23 decembrie 2019, reprezintă o majorare a cuantumului obiectului cererii. Prin urmare, reclamantul încadrându-se în situaţia prevăzută de art. 204 alin. 2 pct. 2 CPC, nu era necesar acordul părţii adverse, respectiv al pârâtei, pentru completarea cu această solicitare a cererii iniţiale.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa a constatat că este neîntemeiată.

Pârâta a învederat că la data de 01.11.2019, la centrul logistic ... din ..., reclamantul nu a fixat corect uşa din spate de la remorcă, aceasta s-a desprins din sistemul de prindere şi, izbindu-se de rampa de încărcare/descărcare, a fost avariată. Partenerul extern al pârâtei, căruia îi aparţinea remorca, a întocmit un deviz de reparaţii pentru suma de 3587,67 euro şi a solicitat pârâtei să îi achite franciza de 2000 euro, întrucât diferenţa urma să fie suportată de asigurător.

Pârâta a solicitat obligarea reclamantului să-i plătească suma de 2375 euro, din care 2000 de euro franciza pe care a plătit-o partenerului extern şi 375 euro, costurile de transportare a remorcii avariate din ... până la terminalul din ...

Pârâta şi-a întemeiat cererea reconvenţională pe dispoziţiile art. 254 din Codul muncii, arătând că prejudiciul a fost produs de reclamant prin neasigurarea corespunzătoare a uşii în timpul manevrelor de încărcare, menţionând, totodată, că, în calitatea sa de şofer, reclamantul avea obligaţia de a verifica starea tehnică a autovehiculului, a remorcii, semiremorcii, a anvelopelor, însă, în cazul de faţă, nu a semnalat că ar fi vreo problemă cu sistemul de închidere  a uşii.

Potrivit art. 254 alin. 1 din Codul: „salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor”.

Din analiza acestor prevederi rezultă că pentru a exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții:

1. calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba;

2. fapta ilicită a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa;

3. prejudiciu cauzat patrimoniului angajatorului;

4. raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

5. vinovăția salariatului.

Art. 254 alin. 1 din Codul muncii face trimitere la aplicabilitatea regulilor din materia răspunderii civile contractuale, ceea ce înseamnă că semnificația noțiunii de „faptă ilicită” este cea care rezultă din cuprinsul art. 1350 Cod civil.

După cum se arată în doctrina juridică relevantă, prin săvârșirea unei fapte ilicite în materie contractuală se înțelege:

- neexecutarea/neîndeplinirea, totală sau parțială, a obligațiilor;

- executarea defectuoasă a obligațiilor;

- executarea necorespunzătoare, calitativ sau cantitativ, a obligațiilor;

- exercitarea unor drepturi prin săvârșirea unui abuz de drept;

- executarea cu întârziere a obligațiilor.

Din motivele invocate de reclamantă rezultă că pretinsa faptă ilicită a reclamantului constă în neasigurarea corespunzătoare a uşii remorcii în timpul manevrelor de încărcare, la data de 01.11.2019, la centrul logistic ... din ...

Reclamantul a recunoscut că uşa remorcii a fost avariată în locul şi la data menţionate de pârâtă, însă a învederat că înainte de a intra în rampă pentru încărcarea mărfii, a asigurat uşile şi dispozitivele prevăzute în acest sens şi, asigurându-se în mod corespunzător cu ajutorul oglinzilor laterale, a urcat în rampă pentru încărcare. Reclamantul a învederat că nu a văzut când s-a deschis uşa din dreapta în timpul manevrei de a băga vehiculul în rampă din cauza unghiului mort, dar a simţit că s-a lovit ceva, s-a dat jos şi a constatat că uşa dreaptă a remorcii, din cauza dispozitivului de asigurare slăbit, se deschisese în timpul manevrelor.

Instanţa a constatat că pârâta, căreia îi incumba sarcina probei, conform art. 272 din Codul muncii, nu a dovedit că avarierea uşii semiremorcii AD79868 a fost produsă ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor de serviciu ale angajatului său, ..., respectiv că acesta nu ar fi asigurat corespunzător uşile remorcii în timpul manevrelor de încărcare.

Martorul ... a arătat că remorcile cu număr de înmatriculare AD sunt vechi, de peste 20 de ani, fiind primele modele de remorci achiziţionate de ... şi că a constatat personal că sistemul de închidere la remorca respectivă (care a fost avariată pe 01.11.2020) nu funcţiona corect niciodată (întrucât a avut şi el acea remorcă, fiind folosită, prin rotaţie, de şoferii angajaţi la pârâtă), respectiv, după ce o închidea, uşa se deschidea singură în timpul manevrei. Martorul a opinat că incidentul s-a întâmplat din cauza uzurii excesive a remorcii sau a sistemului respectiv (de închidere a uşii).

De asemenea, martorul, care cunoştea configuraţia locului în care reclamantul trebuia să încarce marfa, întrucât a încărcat marfă pe rampa respectivă de mai multe ori, a arătat că în acel loc reclamantul nu avea vizibilitate, astfel încât să observe că se deschisese uşa, confirmând varianta reclamantului în ce priveşte modul în care s-a întâmplat incidentul.

Martorul a mai relatat că, atât el, cât şi colegii săi au semnalat angajatorului că este o problemă la respectiva remorcă şi a menţionat că în ipoteza în care starea tehnică a unei remorci nu era corespunzătoare, decizia ca şoferul să plece în cursă folosind acea remorcă aparţinea angajatorului.

Instanţa a constatat că pârâta nu a probat nici pretinsa faptă a salariatului (respectiv neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unor obligaţii care îi incumbau în calitate de angajat) şi, implicit nici vinovăţia sa, dar nici prejudiciul suferit.

Astfel, pârâta nu a prezentat vreo dovadă cu privire la avariile produse efectiv, în concret, uşii remorcii în urma incidentului din data de 01.11.2019, că pentru remedierea acestor avarii era necesară suma pretinsă de partenerul extern şi că aceasta a achitat vreo sumă pentru reparaţiile efectuate, după cum nu a probat nici cheltuielile pe care pretinde că le-a efectuat pentru transportul remorcii de la locul incidentului în altă localitate şi necesitatea acestui demers.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în cauză instanţa a constatat că reclamantul a achitat suma de 2000 de lei cu titlu de onorariu avocat, iar pârâta a depus un extras de cont privind plata sumei de 1500 lei, cu titlu de onorariu avocat,  pentru reprezentarea sa în proces. Având în vedere soluţiile date în cauză, de admitere în parte a acţiunii reclamantului (procentul în care s-au respins pretenţiile reclamantului fiind foarte mic) şi de respingere ca neîntemeiată a cererii reconvenţionale, ţinând seama de prevederile art. 453 Cod procedură civilă, instanţa a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile au declarat apel reclamantul ... și pârâta ...

Apelantul-reclamant ... a criticat hotărârea primei instanțe, considerând-o netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:

1. A apreciat soluția de admitere în parte a cererii ca fiind netemeinică și nelegală, în sensul că plata despăgubirilor acordate ca efect al anulării deciziei nelegale de concediere nu acoperă paguba produsă, cuprinsă și din diurna ce urma a fi primită în cazul continuării raporturilor de muncă.

Dispozițiile art. 80 C. muncii stabilesc că în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. În cauza de față instanța a stabilit în considerentele hotărârii că a existat o convenție între părți, că suma totală ce urma să fie primită lunar cu titlu de salariu și diurnă să fie 2300 EUR, aspect confirmat de martorul ..., dar și împrejurarea că pârâta a postat anunțuri pe internet privind angajarea de șoferi oferind un salariu de 2.300 EUR.

Cu toate acestea, instanța a acordat despăgubiri fără a include și diurna ca acoperire a întregii daune, care în mod implicit cuprinde toate drepturile la care s-a obligat pârâta intimată.

Angajatorul a încălcat principiul consensualității și al bunei credințe, prevăzut de art. 8 alin. 2 Cod muncii, a încercat să invoce că doar sumele virate în contul apelantului aferente lunilor octombrie și noiembrie ar reprezenta contravaloarea salariului și a diurnei cuvenite, încercând să nege înțelegerea părților asupra sumei de 2.300 EUR și să-i vireze sume incomplete, ca și când s-ar fi înțeles să lucreze în străinătate doar pentru salariul consemnat în contract, fără plata vreunei diurne.

Pârâta intimată a încheiat contractul de muncă cu salariul minim pe economie, ori este evident că o persoana nu ar accepta să lucreze în străinătate, departe de familie, pentru a câștiga salariul minim pe economie în România.

Instanța de fond reține împrejurarea că salariul și diurna stabilite sunt în suma totală de 2.300 EUR, fără însă a-i acorda această sumă ca despăgubire, reținând că diurna nu reprezintă o contraprestație pentru munca efectuată, neintrând în categoria drepturilor salariale prevăzute de art. 80 C muncii.

Dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 1349 C civil, stabilesc că ,,Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.” Dispozițiile art. 1531 C civil stabilesc că prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit, creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial. Aceste dispoziții de drept comun complinesc intenția legiuitorului de a despăgubi angajatul, iterată în dispozițiile art. 80 C muncii.

Este evident că dacă angajatorul nu ar fi emis decizia de încetare a contractului de muncă, anulată de instanța de judecată și asimilată concedierii nelegale, reclamantul apelant și-ar fi continuat activitatea și ar fi încasat suma de 2.300 EUR, nu doar salariul prevăzut în contractul de munca, aspect ignorat însa de instanța de judecată.

Este întreținător al familiei sale compusă din soție și o fetiță minoră, are o casă în construcție ce urmează a fi finalizată și datorită atitudinii culpabile a intimatei a fost nevoit să-și întrerupă activitatea, bazându-se pe suma de 2.300 EUR lunar astfel cum au convenit. O perioadă a stat fără venituri, fiind obligat să se întrețină doar din ceea ce intimata i-a virat în cont, suma fiind net inferioară convenției părților. Nu a avut posibilitatea nici să se angajeze în altă parte, întrucât la ITM figura cu contract de munca la intimată, aspecte ce au fost învederate, argumentate și probate la instanța de fond, unde în mod repetat a învederat și probat lipsa de bună credință a intimatei și efectul acestei atitudini asupra sa, cu efecte evidente asupra întregii mele situații, dar și asupra familiei. A depus la instanța de fond dovada că în continuare figura ca angajat al acesteia, aspect care nu i-a dat posibilitatea angajării în altă parte, deși a avut oferta de a lucra că șofer în UE în aceleași condiții salariale și diurna că și cele de față, respectiv suma de 2.300 EUR.

A apreciat că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond nu a dispus admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei intimate să plătească despăgubiri egale cu salariul și diurna indexate în cuantum de 2.300 EUR net, sume majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă și-ar fi continuat activitatea, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă, 21.12.2019, și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

2. Suma reprezentând plata diferență între drepturile salariale și diurna pentru perioada 01.10.2019- 21.12.2019, s-a dispus fără a indica în concret cuantumul acesteia, cât și fără a se indica faptul că suma la care se raportează (salariul plus diurna) este suma netă.

Astfel cum a precizat în cererea înaintata instanței pentru termenul din data de 23 iunie 2020, a solicitat:

- diferența de drepturi salariale (salariu și diurnă) aferente lunii octombrie 2019 în cuantum de 1300 EUR, plătibil la cursul zilei, suma ce urmează a fi actualizată (din totalul de 2300 EUR a fost achitată doar suma de 1000 EUR);

- diferența de drepturi salariale (salariu și diurnă) aferente lunii noiembrie 2019, în cuantum de 700 EUR, plătibil la cursul zilei, suma ce urmează a fi actualizată (din totalul de 2300 EUR a fost achitată doar suma de 1600 EUR);

- diferența de drepturi salariale (salariu și diurnă) aferente perioadei 1 decembrie - 21 decembrie 2019, din totalul sumei de 2.300 EUR fiindu-i plătită doar suma de 592 EUR, urmând a-i fi achitată suma de 1708 EUR, plătibilă la cursul zilei, suma ce urmează a fi actualizată.

Din calculele matematice rezultate, reiese o diferență de 3708 EUR, suma datorată de pârâta intimată cu titlu de salariu și diurnă, reprezentând diferența dintre sumele achitate în cont pentru perioada vizată și suma datorată de 2300 EUR net/lunar, pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019.

A apreciat că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond nu a stabilit în mod concret, deși avea posibilitatea să o facă, obligarea pârâtei intimate de a plăti reclamantului apelant suma totală de 3708 EUR net, cu titlu de salariu și diurnă, reprezentând diferența dintre sumele achitate în cont pentru perioada vizată și suma datorată de 2300 EUR net/lunar, pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019.

3. Potrivit art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, reprezintă venituri asimilate salariilor sumele reprezentând salarii, diferențe de salarii, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum și actualizarea lor cu indicele de inflație, stabilite în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile/hotărâri judecătorești definitive și executorii. Aceste sume acordate se supun impozitului pe salarii, iar potrivit art. 76 alin. (4) din Codul fiscal, impozitul se calculează și se reține la data efectuării plăţii, în conformitate cu reglementările legale în vigoare la data plăţii pentru veniturile realizate în afara funcției de bază, și se plătește până la data de 25 a lunii următoare celei în care au fost plătite.

Din probele administrate în cauză, reiese cu claritate împrejurarea că suma de 2300 EUR reprezentând diurna și salariu, suma la care s-a obligat lunar angajatorul, reprezintă suma netă. De altfel, în considerentele hotărârii judecătorești atacate se reţine susținerea că „a existat o convenție între părți ca suma totală ce urma să fie primită lunar cu titlu de salariu și diurnă să fie 2300 EUR, a fost confirmată de martorul ...”, instanța reținând de asemenea împrejurarea că pârâta a postat anunțuri pe internet privind angajarea de șoferi oferind un salariu de 2.300 EUR.

Însă, instanța de fond nu a indicat în cuprinsul hotărârii că aceasta sumă este suma netă, și nu brută, la care intimata urmează să facă anumite rețineri conform dispozițiilor fiscale indicate sau chiar în baza altor dispoziții legale, aspect față de care a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, în sensul obligării pârâtei intimate de a plăti către reclamant suma reprezentând diferența între salariu și diurnă, aferentă perioadei 01.10.2019- 21.12.2019, ca diferență dintre sumele achitate în cont pentru perioada vizată și suma datorată de 2300 EUR net/lunar.

4. Raportat la plata sumelor aferente perioadei 01.10.2019-21.12.2019, instanța de fond în mod netemeinic și nelegal nu a dispus ca plata acestor sume să se facă actualizat cu rata inflației sau prin aplicarea dobânzii legale, conform art. 4, 6 din Ord. 13/2011.

Dispozițiile art. 4 din Ord. 13/2011 stabilesc că în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când că legea română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an, art. 6 din același act normativ stabilind că dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală”.

Raportat la împrejurarea că orice suma de bani datorată este purtătoare de dobânzi, a solicitat modificarea hotărârii instanței de fond și obligarea pârâtei intimate la plata sumelor aferente perioadei 01.10.2019-21.12.2019 actualizate cu rata inflației sau prin aplicarea dobânzii legale, conform art. 4, 6 din Ord. 13/2011.

5. A solicitat obligarea pârâtei intimate ca o consecință a admiterii apelului la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate la fond, respectiv 2.000 lei onorariu avocat, și obligarea la cheltuieli de judecată ce vor fi făcute în apel.

În consecință, a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței civile apelate, în sensul:

1. Admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei intimate să plătească despăgubiri egale cu salariul și diurna indexate, în cuantum de 2.300 EUR NET, sume majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul dacă și-ar fi continuat activitatea, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă, 21.12.2019 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

2. Obligării pârâtei intimate de a plăti suma totală de 3708 EUR net, cu titlu de salariu și diurnă, reprezentând diferența dintre sumele achitate în contul său pentru perioada vizată și suma datorată de 2300 EUR net/lunar, pentru perioada 01.10.2019- 21.12.2019).

3. Obligării pârâtei intimate de a plăti către reclamantul apelant suma reprezentând diferența între salariu și diurnă, aferente perioadei 01.10.2019- 21.12.2019, ca diferență dintre sumele achitate în contul acestuia pentru perioada vizată și suma datorată de 2300 EUR net/lunar,

4. Plata sumelor aferente perioadei 01.10.2019-21.12.2019 să fie actualizate cu rata inflației sau prin aplicarea dobânzii legale conform art. 4, 6 din Ord. 13/2011.

5. Obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 470 și urm. Cod procedură civilă.

Apelanta-pârâtă ... a criticat hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

1. Privitor la soluția de anulare a notificării transmisă reclamantului la data de 23.12.2019, a considerat că, odată cu anularea acesteia de către societate, cererea reclamantului privitor la această notificare era lipsită de obiect. Societatea a admis faptul că, potrivit celor consemnate în contractul individual de muncă încheiat cu reclamantul, acesta nu era supus unei perioade de probă și nu exista temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. 3 C.M., respectiv încetarea contractului de muncă nr. 83/30.09.2019 la terminarea perioadei de probă, motiv pentru care a revenit asupra acestei decizii, anunțând reclamantul că notificarea a fost anulată și contractul continuă a se derula cu prevederile inițiale.

Câtă vreme pe parcursul judecății actul analizat, notificarea din 23.12.2019, a fost anulat și nu se mai afla în ființă, nu mai producea niciun fel de efecte, nu mai aducea, și nu a adus, niciun fel de prejudicii reclamantului, analiza acestuia de către instanță este total lipsită de obiect și inutilă.

Instanța nu doar că analizează acest act anulat, și îl mai anulează încă o dată, dar îi schimbă total natura juridică, dându-i o cu totul altă conotație decât cea avută în vedere de societate. Ceea ce a transmis salariatului la 23.12.2019 a fost o notificare de încetare a raporturilor de muncă la sfârșitul perioadei de probă, în temeiul dispozițiilor art. 31 alin. 3 C.M. și nu o decizie de concediere.

Cazurile în care se poate dispune concedierea salariatului sunt prevăzute de legiuitor în Secțiunea 2 a Capitolului V din Codul muncii, secțiune ce prevede cazurile de concediere atât din motive care țin de persoana salariatului, cât și pentru motive care nu țin de persoana salariatului, art. 58 și următoarele, și nu au nicio legătură cu situația prevăzută la art. 31 alin. 3 potrivit căruia pe durata sau la sfârșitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la inițiativa oricăreia dintre părți, fără a fi necesară motivarea acesteia.

În ipoteza analizată a fost vorba tocmai despre o astfel de încetare, printr-o simplă notificare, nemotivată, și nu de o concediere care să fie supusă dispozițiilor art. 77 C.M. Ca o consecință implicită, invocarea deciziei 18/2016 a ÎCCJ este inutilă, situația premisă neavând nicio legătură cu cauza de față.

Cât privește motivarea instanței potrivit căreia nu există temei pentru emiterea deciziei de anulare a notificării din 23.12.2019, motiv pentru care se dispune anularea acesteia, a considerat că aceasta este cel puțin ciudată și fără nicio justificare legală. Este atributul angajatorului să revină asupra unei măsuri eronate și s-o corecteze prin emiterea unei decizii, cu atât mai mult cu cât aceasta este în favoarea angajatului.

Așa cum a precizat, a fost vorba strict de emiterea unei decizii prin care s-a corectat greșeala anterioară, decizie în baza căreia să se poată opera modificarea în sistemul REVISAL, unde deja fusese operată încetarea raporturilor de muncă în temeiul disp. art. 31 alin. 3 și se impunea corectarea acestei mențiuni. După anularea măsurii din 23.12.2019 a anunțat salariatul că raporturile de muncă se derulează în continuare, potrivit tuturor clauzelor din contractul de muncă nr. 83/30.09.2019, astfel cum fuseseră convenite de părți, însă acesta nu s-a mai prezentat la muncă.

În aceste condiții, a apreciat nelegală și eronată analiza instanței de fond privitor la notificarea din 23.12.2019 și recalificarea acesteia în decizie de concediere, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 80 alin. 3 C.M., respectiv stabilirea de către instanță a datei de încetare a raporturilor de muncă.

Acest fapt are importante consecințe practice întrucât, așa cum a arătat pe parcursul judecății, inclusiv în concluziile scrise, după anunțarea salariatului că raporturile de muncă continuă în condițiile convenite, acesta nu s-a mai prezentat la muncă, fiind nevoită să declanșeze cercetarea disciplinară și să emită decizia de concediere nr. 1/10.07.2020. Această decizie a fost și ea contestată de reclamantul ... și face obiectul dosarului nr. ... al Tribunalului ...

Dispunând și cu privire la data încetării raporturilor de muncă, instanța din cauza de față s-a pronunțat implicit și cu privire la soluția din dos. ..., nemaiavând relevanță o eventuală anulare a deciziei de concediere din acel dosar câtă vreme instanța din cauza de față deja a stabilit când anume va înceta contractul de muncă al reclamantului ..., ignorând total faptul că societatea a emis o decizie distinctă de concediere a acestuia, decizia de concediere nr. 1/10.07.2020 ce nu face obiectul prezentului dosar.

Sintetizând, a apreciat nelegală analiza și soluția instanței de fond cu privire la anularea atât a notificării din 23.12.2019 anulată deja de societate, cât și a deciziei de anulare a acestei notificări și a solicitat să se constatate că instanța s-a pronunțat pe o solicitare rămasă fără obiect și cu depășirea limitelor învestirii sale.

2. Privitor la soluția de obligare a societății la plata drepturilor bănești cuvenite salariatului prin raportare la nivelul unei diurne indicate de un martor, a considerat că și această soluție este nelegală câtă vreme nu se bazează pe probele administrate în cauză.

În primul rând, cu privire la cuantumul diurnei datorate pentru perioada cât angajatul s-a aflat pe teritoriul UE, instanța consideră că nu pot fi avute în vedere limitele impuse de HG 518/1995 întrucât acest act normativ nu s-ar aplica activității prestate de reclamant, șofer în spațiul comunitar. Este cel puțin surprinzătoare această motivare câtă vreme această hotărâre de Guvern este singura care reglementează în materia diurnelor externe, este singura avută în vedere și de Uniunea Națională a Transportatorilor Rutieri din România și, potrivit art. 17 din această hotărâre: „(1) Se recomandă agenților economici, alții decât cei prevăzuți la art. 16 alin. (1), precum și fundațiilor, asociațiilor și altora asemenea, să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri. (2) În situația în care persoanele juridice prevăzute la alin. (1) acordă drepturi superioare, cheltuielile efectuate cu această destinație, care se au în vedere la calcularea profitului impozabil, nu pot depăși pe cele cuvenite personalului respectiv, în limitele și în condițiile stabilite prin prezenta hotărâre.”

Însuși reclamantul s-a raportat la limitele diurnei prevăzute în această hotărâre și chiar instanța admite că limita inferioară este cea de 35 de euro prevăzută în hotărârea de Guvern sus indicată.

În al doilea rând, privitor la susținerea salariatului în sensul că înțelegerea financiară ar fi fost pentru suma de 2300 EURO lunar (sumă totală, incluzând diurna), aceasta nu putea fi reținută, nefiind dovedită în vreun fel de către reclamant, căruia îi revenea această sarcină conform regulilor procesuale. Ca angajator, nu putea face dovada unui fapt contrar celor reținute în contractul individual de muncă și a hotărârii de Guvern care reglementează cuantumul diurnei externe.

Faptul că un alt fost coleg depune mărturie privitor la aspectul că el sau alți colegi ar fi negociat un alt nivel al drepturilor salariale nu putea fi reținut de instanță cu certitudine ca un argument în favoarea susținerilor reclamantului deoarece:

- salariatul ... a mai avut în derulare un contract individual de muncă cu societatea, contract în cadrul căruia a fost implicat în nu mai puțin de 3 incidente rutiere (4 cu cel de la ...), fapt ce a dus la creșterea considerabilă a asigurării de daune pe care o plătește societatea, și va depune toate dovezile în acest sens după traducerea lor. Practic, de la 5720 lei/an asigurare la Allianz Tiriac, societatea a ajuns să plătească 18.843 lei din cauza daunelor produse de dl. ..., și care au fost acoperite de asigurător (una din daune a avut un cuantum de 13.485,16 euro!!)

- martorul ... confirmă faptul că, din auzite, nu toți salariații aveau aceleași drepturi bănești, unul dintre ei având mai puțin întrucât era începător (contrar susținerilor instanței de fond, începător este și reclamantul care nu are vechime pe genul acesta de autovehicule mai mare de 2 ani);

- toate extrasele bancare depuse de reclamant vizează derularea contractului anterior și nu pot confirma dincolo de orice dubiu faptul că reînnoirea din 30.09.2019 a avut loc în aceleași condiții;

- martorul ... confirmă faptul că nu a fost prezent la negocierea directă a drepturilor bănești cuvenite reclamantului, fiind doar o presupunere a sa faptul că toți salariații aveau drepturi egale.

- reclamantul însuși confirmă faptul că a refuzat în mod constant semnarea actului adițional privind delegarea externă (atât la plecarea în cursă în octombrie 2019, cât și ulterior, la revenirea în țară) fiind astfel imposibil de dovedit că nivelul diurnei negociate este cel pretins de el.

Singura certitudine desprinsă din probatoriu este aceea că datorează salariatului un salariu net de 1263 lei, la care se adaugă o diurnă externă de minim 35 de euro pe care a plătit-o.

Este inadmisibil, în opinia sa, ca instanța să poată trage o concluzie cu privire la cuantumul drepturilor bănești negociate individual cu un salariat (despre care am scris ce istoric are cu societatea) pe baza ofertelor pe care le face altor salariați, în condiții total diferite situației domnului ... Faptul că un anume salariat are un nivel al salariului sau al diurnei nu poate duce la concluzia eronată că toți au același nivel.

Mai mult, cu privire la drepturile bănești cuvenite salariatului, instanța dispune plata unei diurne externe până la data de 21.12.2019, în condițiile în care aceeași instanță reține în motivare faptul că salariatul s-a aflat în cursă externă până la data de 14.12.2019.

Privitor la acest aspect, a solicitat instanței de apel să constate că reclamantului i-au fost plătite integral drepturile bănești cuvenite și, rejudecând fondul, să respingă acest capăt de cerere că nefondat.

3. Cea mai vădit nelegală și netemeinică este soluția instanței de fond cu privire la cererea reconvențională formulată de societate în cauza de față, pe care instanța o respinge ca neîntemeiată considerând că nu s-au dovedit condițiile privind antrenarea răspunderii materiale a salariatului sub aspectul faptei ilicite, a vinovăției și nici a prejudiciului.

La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri care atestă dincolo de orice dubiu faptul că societatea are un contract de transport cu partenerul extern ..., semnat la data de 01.12.2018 și, conform acestui contract, toate semiremorcile sunt asigurate RCA cu franciză de 2000 euro în sarcina societății, aceasta însemnând că din orice dauna cauzată semiremorcilor din culpa societății va suporta suma de 2000 euro, indiferent de valoarea totală a daunei.

În concret, în cauza de față nu s-a contestat faptul că a existat un incident la data de 02.11.2019 la centrul de încărcare ... din ..., și anume în timpul manevrei de aliniere la rampa de încărcare, șoferul ... nu a fixat corect ușa din spate, aceasta s-a desprins din sistemul de prindere și, izbindu-se de rampa de încărcare/descărcare, a fost avariată.

Conform solicitării partenerului extern ... trimisă pe mail la data de 06.11.2019, societatea a fost nevoită să asigure transportul semiremorcii avariate de la terminalul din ... până la terminalul din ..., toate costurile fiind suportate de aceasta. Costurile de transport reprezentând combustibil, taxe autostradă, alt șofer blocat în această activitate s-au ridicat la 375 euro, suma pe care o solicită de la reclamantul pârât din cauza de față, suma fiind calculată prin raportare la distanța parcursă conform indicațiilor partenerului extern.

După transportul semiremorcii la terminalul din ..., astfel cum i s-a solicitat, partenerul extern ... a întocmit devizul de reparații, depus la dosarul cauzei, aferent daunelor cauzate de șofer, contravaloarea totală a daunei fiind de 3.891,67 euro. Este de neînțeles motivarea instanței, în sensul că nu ar fi făcut dovada avariilor produse efectiv ușii remorcii, câtă vreme a depus tocmai devizul de reparații întocmit de partenerul extern unde se conformează detaliat toate acestea.

Firma ... a deschis dosarul de daună la asigurătorul italian (mail din data de 14.11.2019) și a trimis societății factura nr. 365/2019/OF din data de 12.11.2019 în valoare de 2002 euro, pe care a achitat-o conform contractului, fapt confirmat de partenerul extern și de ordinul de plată întocmit de societatea de unde reiese plata facturii sus indicate.

Toate cele de mai sus sunt confirmate de documentele depuse la dosarul cauzei, existența prejudiciului și cuantumul sau fiind de necontestat. Nu pot fi reținute aprecierile subiective ale reclamantului și ale martorului ... cum că valoarea daunei ar fi fost mult mai mică, câtă vreme există la dosar atât devizul de reparații întocmit de ... care arată valoarea totală a daunei de 3.891,67 euro, precum și factura de 2000 euro ce i-a fost transmisă conform contractului, și pe care a achitat-o. Reclamantul a recunoscut faptul că societatea nu are un service propriu, reparația fiind efectuată în totalitate de firma ... (întrebarea 9 la interogatoriu), astfel că problema cuantumului daunei consideră că este de necontestat.

A făcut, de asemenea, dovada faptului că, în calitatea sa de șofer, reclamantul avea obligația de a verifica starea tehnică a autovehiculului, a remorcii, semiremorcii, a anvelopelor și, dacă e cazul, să refuze plecarea în cursă în aceste condiții. Nu era, astfel cum susține instanța de fond, decizia angajatorului că un salariat să plece în cursă în aceste condiții, acesta având dreptul, dar și obligația să refuze o astfel de cursă dacă ar fi existat probleme pe care să le fi semnalat și să nu le fi reparat. Depune, cu titlu de exemplu un document privitor la altă semiremorcă, prin care chiar martorul ... a semnalat o anumită defecțiune, luându-se măsuri pentru repararea acesteia. A făcut precizarea că toate mașinile au o astfel de „carte”, unde șoferul trebuie să noteze și să semnaleze eventuale defecțiuni, fapt pe care reclamantul ... nu l-a făcut privitor la remorca din cauza de față.

Cât privește sistemul de închidere al acestei remorci, contrar susținerilor sale, reclamantul nu a făcut dovada că ar fi semnalat vreo defecțiune cu privire la acesta, defecțiune pe care societatea să nu o fi reparat.

Privitor la declarația martorului ..., din care instanța a extras și a folosit ca atare o serie de elemente privitoare la semiremorca în discuție, a solicitat ca instanța de apel să reaprecieze proba luând în considerare următoarele:

- potrivit certificatului acestei remorci, vechimea nu este nici pe departe cea afirmată de martor și reținută că atare de instanță (de peste 20 de ani), toate reviziile tehnice au fost efectuate anual fără a se constata vreun fel de probleme;

- din poze este vizibil faptul că ușa este ținută foarte bine de mânerul acesteia câtă vreme este asigurat corect, la fel de vizibil fiind și faptul că acest mâner nu este ruginit astfel cum s-a susținut;

- din verificările efectuate pe cursele efectuate de șoferii firmei, a constatat faptul că martorul ... nu mai folosise această semiremorcă, un singur șofer efectuând o cursă în luna iulie a anului 2019, fără a semnala niciun fel de probleme la sistemul de închidere al ușii, cursa desfășurându-se în bune condiții;

- mai mult, așa cum am dovedit în cauză, martorul ... cunoaște toate aspectele vizând daunele efective produse de dl. ... din relatările acestuia, la data incidentului aflându-se în cursă la 250 km distanță.

În opinia sa, problema care s-a pus în acest litigiu este aceea că reclamantul nu ar avea vreo culpă în producerea incidentului întrucât, pe de o parte, sistemul de închidere era defect și, pe de altă parte, acesta nu avea vizibilitate la urcarea pe rampă la centrul de încărcare ... Acestea nu pot fi privite decât ca o formă de invocare a propriei culpe, nefiind admisibil că, în ipoteza în care ar fi remarcat vreo defecțiune care îl expunea la producerea unui asemenea incident, să nu semnaleze acest aspect și să nu refuze plecarea în cursă în aceste condiții. Înlăturarea și a susținerii instanței de fond, cum că nu ar fi făcut dovada că salariatul nu ar fi îndeplinit corespunzător o obligație de serviciu, câtă vreme din fișa postului său rezultă clar că avea obligația de a verifica starea tehnică a autovehicul și a remorcii, semiremorcii, inclusiv anvelopele.

La fel și în ceea ce privește susținerea că nu avea vizibilitate. Chiar și dacă ar fi fost așa, deși nu e primul șofer care încarcă la ... și toți ceilalți nu au semnalat o astfel de problemă și nici nu au fost implicați în incidente generatoare de daune, cu atât mai mult trebuia să se preocupe să asigure ușa din spate, astfel încât să nu se deschidă, astfel cum susține în cadrul manevrelor de aliniere la rampă. Tot incidentul s-a produs exclusiv pentru că acesta nu a asigurat sistemul de închidere, nu a verificat starea tehnică a vehiculului la plecarea în cursă și nu a semnalat această pretinsă defecțiune reprezentanților societății.

De remarcat e faptul că, din chiar corespondența depusă de reclamant, reiese că de fiecare dată când semnala o astfel de problemă tehnică (altele decât sistemul de închidere a ușii), administratorul societății îi trimitea un telefon de contact sau indicativul celui mai apropiat service pentru efectuarea reparațiilor necesare.

A insistat și asupra istoricului de daune produse de acest șofer în cadrul societății. La data de 05.07.2017, acesta a intrat pe o stradă îngustă unde, potrivit propriei declarații, a lovit niște mașini cu manevra înapoi (dauna acoperită de asigurător fiind de 13.485,16 euro). Două zile mai târziu, pe 07.07.2017 a intrat pe o stradă fără să se asigure la indicatorul care îi interzicea intrarea și a rămas blocat o zi întreagă, a fost scos cu eforturi uriașe de către pompieri, a lovit o casă pentru care asigurarea a achitat suma de 2483,79 euro, a rupt remorca ... - ului, plătind pentru această daună suma de 2667,58 euro. În data de 23.11.2017 a lovit un semafor în ... și a plecat de la locul accidentului, asigurătorul plătind și pentru această daună 225,25 euro.

În aceste condiții, este greu de crezut că dauna din centrul de încărcare ... s-a produs din cauza defecțiunii la sistemul de închidere a ușii, care nu s-a dovedit în vreun fel, fiind doar consecința neasigurării corespunzătoare a reclamantului. Nu au fost afectate doar balamalele, ușa a fost efectiv crăpată nemaiputând fi folosită pentru a încărca marfa ce necesită transport în condiții de temperatură controlată, așa cum era necesar. Toate aprecierile reclamantului ori a martorului cu privire la contravaloarea daunei sunt pur subiective, singurul document ce poate fi avut în vedere fiind devizul de reparații aflat la dosarul cauzei.

În aceste condiții, a apreciat că a dovedit pe deplin toate elementele răspunderii delictuale, cererea reconvențională formulată în cauză fiind admisibilă, solicitând rejudecarea cauzei pe fond și admiterea cererii, astfel cum a fost formulată.

În consecință, a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței apelate și, în rejudecarea fondului, respingerea în totalitate a acțiunii introductive și admiterea cererii reconvenționale formulată de societate.

În drept, și-a întemeiat apelul pe prevederile art. 466 și urm. Cod procedură civilă, precum și dispozițiile invocate în cuprinsul cererii sale.

Intimatul-reclamant ... a depus întâmpinare, solicitând  respingerea apelului declarat de pârâta ... ca fiind nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

 A invocat incidența în cauză a dispozițiilor art. 480 Cod procedură civilă. Motivele pentru care se solicită anularea hotărârii sunt cele expres prevăzute de dispozițiile legale arătate, respectiv: faptul că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă și când se constată că există un alt motiv de nulitate.

Totodată, deși pârâta solicită casarea hotărârii de fond și rejudecarea fondului, nu invocă motivul de nelegalitate sau de nulitate al hotărârii, motivele invocate ținând de netemeinicie și nu de nelegalitate. Prin urmare, a apreciat solicitarea de casare a hotărârii că fiind neîntemeiată.

Vizând modalitatea în care instanța de fond a soluționat aspectele legate de decizia de anulare a deciziei de încetare a contractului de muncă din 21.12.2019, încheiat între cele două părți, precum și notificarea 1/04.02.2020, a învederat nelegalitatea acestei decizii avându-se în vedere că a fost dată după momentul comunicării deciziei de încetare a contractului de muncă, iar conform practicii judiciare în materie, după acest moment, în care decizia și-a produs efectul asupra derulării contractului individual de muncă, raportul juridic de muncă încetând după această dată, revocarea deciziei de concediere nu ar mai putea produce efecte, fiind necesar acordul părților pentru nașterea unui nou raport juridic de muncă.

Prin urmare, revenirea asupra deciziei de încetare a contractului de muncă al reclamantului este nelegală, având în vedere că aceasta a fost făcută după momentul comunicării deciziei de încetare a contractului de muncă.

Conform înscrisurilor depuse la dosarul de fond, a probat faptul că intimata l-a invitat la sediul societății pentru a începe derularea relațiilor contractuale, însă întreaga manieră de abordare se circumscrie aceleiași poziții de încălcare a principiului bunei credințe, deoarece, prezent la sediul societății a constatat că pârâta nu avea o intenție reală de a reîncepe relațiile de muncă, conform corespondenţei purtată între cele două părți, depusă la dosarul cauzei.

A apreciat că în mod temeinic și legal instanța de fond a dispus în sensul anulării deciziei de încetare a contractului de muncă începând cu data de 21.12.2019, adusă la cunoștința reclamantului prin notificarea nr. 1 din 23.12.2019 și decizia de anulare a acestei decizii de încetare a contractului de muncă, adusă la cunoștință reclamantului prin notificarea nr. 1 din 04.02.2020, emise de pârâtă, contractul individual de muncă încheiat între părți urmând să înceteze la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În ceea ce privește diferențele dintre sumele cuvenite lunar cu titlu de salariu și diurnă pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019, raportat la suma totală de 2300 EUR lunar cu titlu de salariu și diurnă, instanța de fond a reținut în mod corect că înțelegerea părţilor a vizat plata unor drepturi lunare în cuantum total de 2300 EUR lună, compuse din salariu și diurnă.

Cuantumul acestei sume în mod nelegal nu a fost prevăzut în contractul de muncă, în acesta prevăzându-se suma de 2080 lei/ lunar, deși în aceeași zi, prin actul adițional 1/30.09.2019 se stabilește că angajatul va lucra în ..., ca șofer cap tractor, urmând să primească salariul și diurna externă pe toată perioada aferentă drepturilor salariale, reclamantul probând acest lucru, fapt necontestat de altfel de către intimat (cardurile tahograf probând acest lucru) că a lucrat ca șofer pe teritoriul comunității europene.

Relația de muncă cu angajatorul s-a deteriorat datorită faptului că a decis să formuleze această cerere de chemare în judecată, având în vedere împrejurarea că în data de 20 noiembrie 2019, când în mod obișnuit primea drepturile salariale, a constatat că acesta nu i-a plătit drepturile conform înțelegerii și muncii sale.

Și din extrasele de cont aferente perioadelor vizate, reiese împrejurarea că plățile făcute de intimată către angajat în perioada vizată (dar și anterior acesteia), prin viramente bancare în contul reclamantului, nu reflecta în niciun caz suma pe care apelanta pârâtă susține că o datorează.

Din extrasele bancare depuse la dosar de către reclamant, reiese că acesta a încasat prin cont bancar, de la intimată, în perioada vizată, suma de 1000 EUR pentru în luna octombrie 2019, 1600 EUR în luna noiembrie 2019 și 592 EUR în luna decembrie 2019. Pârâta susține în întâmpinare că diurna datorată conform legii ar fi în cuantum de 35 EUR/zi, aspect nefondat. În luna decembrie pârâta virează pentru prima dată de la momentul derulării raporturilor contractuale o sumă de 592 EUR, probabil în încercarea de a demonstra că sumele plătite pe cele trei luni, octombrie - decembrie 2019, însumate, s-ar constitui din diurna de 35 EUR/zi. Chiar în condițiile în care, sumelor datorate de către pârâtă, conform susținerilor sale, ar fi de 35 EUR/ zi, adică circa 1085 EUR/lună, atunci cum justifica plata pentru luna noiembrie, când a virat suma de 1600 EUR în contul reclamantului?

În contul reclamantului-intimat, în perioada octombrie 2019-decembrie 2019 nu se regăsesc drepturile salariale în cuantum de 2.300 EUR/luna, tocmai pentru faptul că intimata i-a virat drepturile salariale reduse cu cuantumul așa-zisei pagube ce a făcut obiectul cererii reconvenționale, aspect ce reiese dintr-un calcul matematic simplu: în luna octombrie 2019 a reținut 1300 EUR, achitând 1000 EUR din 2.300 EUR suma datorată, noiembrie 2019 a reținut 700 EUR, virând 1600 EUR din 2.300 EUR suma datorată, iar în decembrie 2019 a plătit suma de 592 EUR, reținând probabil perioada sărbătorilor de iarnă, în care nu a lucrat, în opinia sa exact diferența până la suma de 2.375 EUR, așa-zisa pagubă imputată reclamantului.

Practica judiciară stabilește că în cazul societăților comerciale cu capital privat, diurna se stabilește prin negociere individuală, în același mod ca și salariile. Diurna se stabilește prin contractul de muncă, în baza înțelegerii părţilor, dreptul angajatului la spor vechime și diurnă reprezintă clauze contractuale cuprinse și în contractul colectiv de muncă (Curtea de Apel București, secția VII Conflicte muncă, Decizia 3710/14 octombrie 2015 și Curtea de Apel Timișoara - Litigii muncă și asigurări sociale, Decizia 60/2016).

În ceea ce privește modalitatea în care instanța de fond a soluționat cererea reconvențională, dispozițiile art. 254 alin. 3 din Codul muncii stabilesc că în situația în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părților, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării.

Niciun moment apelanta pârâtă, având în vedere raporturile contractuale dintre părți, nu l-a informat legat de această pagubă și necesitatea recuperării ei, până la momentul la care a sesizat și a cerut explicații pentru reținerea din drepturile salariale.

Dispozițiile art. 8 alin 2 Cod muncii stabilesc că pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, participanții la raporturile de muncă se vor informa și se vor consulta reciproc, în condițiile legii și ale contractelor colective de muncă, lucru care nu s-a întâmplat în cauza de față. Procedând de această manieră, nu am avut cunoștință de modalitatea de constatare a daunei, de modalitatea de evaluare a acesteia, de cuantumul reparației, sau alte cheltuieli de care pârâta îl face acum responsabil.

Astfel cum a invocat și prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond al cauzei, și cum în mod corect a reținut instanța de fond, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile, neputându-se reține în sarcina sa încălcarea vreunei norme sau obligații în manevra în care s-a produs incidentul.

Așa cum a demonstrat cu probele administrate în cauză, motivul acestui incident a constat în faptul că încuietoarea ușii nu era funcțională, lucru care a fost deseori sesizat angajatorului și de ceilalți utilizatori ai remorcii. Defectul nu se putea constata cu ochiul liber, iar dacă în conformitate cu contractul de muncă șoferul are obligația de a verifica starea autovehiculului, angajatorul are în egală măsură obligația de a ne pune la dispoziție autovehicule și remorci în stare bună de funcționare și care să nu creeze pericole în timpul manevrelor și a circulației pe drumurile publice, șoferii nedeținând mijloace tehnice pentru a verifica starea tehnică autentică a autovehiculului și fiecărei remorci atribuite.

Pe de altă parte, prejudiciul nu este real, dar nici dovedit, apelanta pârâtă nedovedind că reparația s-a făcut urmare a faptei sale. Factura depusă de intimata reclamantă la dosarul cauzei atestă o creanță fără suport probator în ceea ce îl privește, deoarece lipsesc documentele justificative cerute de lege, care să ateste caracterul cert al prejudiciului, dar și a faptei, respectiv: procesul verbal de constatare cu stabilirea concretă a vinovăției, înscrisuri care să ateste modalitatea de stabilire a pagubei și evaluarea acesteia, respectiv contravaloare piese, manopera, lista de inventar a mijlocului fix, din care să rezulte operațiunile care privesc mișcarea, creșterea sau diminuarea valorii mijlocului fix.

În plus, apelanta reconvenientă nu justifică solicitarea de suportare a prejudiciului de către reclamant, în calitate de angajat al acesteia, în condițiile în care nu a probat că prejudiciul este rezultatul faptei angajatului, cuantumul acestuia fiind unul stabilit unilateral, în lipsa înscrisurilor doveditoare, factura depusă de către pârâta-reclamantă făcând dovada existentei creanței pe care aceasta o deține. În realitate, așa cum reiese din fotografiile depuse la dosarul cauzei datate, se poate vedea că acestei remorci i-a fost doar reparată încuietoarea, nicicum nu a fost schimbată ușa în șine. Faptul că încuietoarea și ușa remorcii a fost remediată prin intermediul service-ului și a angajaților proprii, este atestat și de către martorul audiat în cauză, nejustificându-se reținerea sumei de 2000 EUR, contravaloare daună și 375 EUR contravaloare transport.

Intimata-apelantă ... a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantul ...

Privitor la solicitarea de acordare a despăgubirilor la nivelul sumei de 2300 euro reprezentând, conform susținerilor apelantului, salariu plus diurnă externă, aceasta este neîntemeiată, pornind tocmai de la definiția noțiunii de „diurnă externă”. O definiție a diurnei regăsim în H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, care la art. 5 alin. (1) lit. a) stabilește că personalului trimis în străinătate în condițiile acestei hotărâri i se acordă în străinătate o indemnizație zilnică în valută, denumită în continuare diurnă, în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană, a celor mărunte, uzuale, precum și a costului transportului în interiorul localității în care își desfășoară activitatea.

În cauza de față, așa cum instanța de fond a reținut, drepturile bănești cuvenite salariatului ... sunt compuse din salariu de bază plus diurnă externă acordată pentru perioadele când acesta își desfășură activitatea în spațiul comunitar. Nu discută la acest moment cuantumul acestor drepturi, ele fac obiectul apelului pârâtei, ci doar faptul că sunt compuse din salariul fix, prevăzut în contractul individual de muncă, la care se adaugă o sumă încă aflată în disputa părților, ce reprezintă diurna externă. În mod firesc și evident, această sumă era datorată salariatului doar pentru perioadele când acesta își desfășura activitatea în străinătate.

Nu poate fi reținută susținerea reclamantului în sensul că, dacă și-ar fi continuat activitatea și pârâta nu ar fi emis ceea ce reclamantul numește „decizia de concediere” din luna decembrie 2019, activitatea sa s-ar fi desfășurat în spațiul comunitar, astfel încât să fie îndreptățit la drepturi bănești compuse din salariu și diurnă. De altfel, în cauza de față, așa cum a explicat, din cauza refuzului acestuia de reluare a activității de șofer în cadrul firmei atunci când a fost convocat în acest sens și a absenței sale de la muncă, au fost nevoiți să emită o veritabilă decizie de concediere a acestuia, pe motive disciplinare (absența de la serviciu), legalitatea emiterii acestei decizii făcând obiectul analizei Tribunalului ... în cadrul dos. nr. ...

Privitor la cuantumul despăgubirilor cuvenite salariatului, în măsura în care recalificarea dată de instanța de fond notificării transmise la data de 23.12.2019, ca fiind decizie de concediere, se menține, acestea nu pot fi acordate decât la nivelul salariului prevăzut în contractul individual de muncă, câtă vreme salariatul nu doar că nu a desfășurat activitate care să impună plata unei diurne externe, dar nici măcar nu s-a mai prezentat la muncă.

Privitor la cel de-al doilea motiv de apel formulat, anume cuantumul exact al drepturilor bănești cuvenite salariatului pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019 să fie avut în vedere faptul că acest aspect face obiectul apelului său, apreciind că a achitat integral drepturile bănești cuvenite, drept pentru care nu se impune precizarea vreunui cuantum de către instanța de judecată.

Chiar și în condițiile în care instanța nu și-ar însuși punctul de vedere și ar aprecia că mai datorează vreo diferență pentru această perioadă, calculul exact al sumei este un element ce ține de etapa executării silite și nicidecum obligația instanței de a face astfel de calcule matematice.

Privitor la ultimul motiv de apel, l-a considerat vădit neîntemeiat câtă vreme instanța de fond a prevăzut în dispozitiv obligarea societății să plătească reclamantului drepturile salariale indexate, majorate și actualizate care i s-ar fi cuvenit dacă ...”, admițând astfel cererea, întocmai cum a fost formulată, indexarea urmând a se face, firesc, în raport de indicele de inflație și fiind, de asemenea, un aspect ce ține de etapa executării silite, dacă se va impune.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosarul cauzei corespondență electronică între părți, adrese ale ITM ..., adeverințe, acte traduse privind producerea accidentului și factură, precizări și răspuns la precizări, concluzii scrise.

Examinând sentința civilă apelată potrivit motivelor invocate de ambele părți şi dispoziţiilor legale incidente în materie, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă Curtea reține următoarele:

Potrivit prevederilor art. 476 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, iar potrivit art. 477 instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză, atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Textele legale enunţate relevă caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel urmând a analiza legalitatea şi temeinicia soluţiei ce se reflectă în dispozitiv, dar, implicit, şi a considerentelor decisive şi decizorii, care susţin soluţia pronunţată și cuprind rezolvări ale chestiunilor litigioase ce fac obiectul judecății.

În conformitate cu prevederile art. 9 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, obiectul și limitele procesului civil sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar potrivit art. 22 alin. 6 judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Textele legale enunțate evidențiază principiul disponibilității, judecătorul fiind obligat să se pronunțe astfel în limitele învestirii sale, cu privire la obiectul, cauza și părțile din proces.

În speță, prin cererea inițială reclamantul ... a chemat în judecată pe pârâta ... solicitând obligarea la plata salariului/diurnei pentru luna octombrie 2019, fiindu-i reţinuţi 1300 euro în mod nejustificat din suma totală de 2300 euro, plata daunelor sub forma actualizării şi a dobânzilor legale, cu titlu de reparare a prejudiciului suferit prin neplata salariului, a cheltuielilor de judecată.

Pârâta-reclamantă ... a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii principale cât și obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 2000 euro reprezentând contravaloarea daunelor produse semiremorcii AD79868 pe care a avut-o în folosinţă, precum şi a sumei de 375 euro reprezentând cheltuielile de transport ale semiremorcii de la .. la ..., ...

Ulterior, reclamantul-pârât ... şi-a completat acţiunea inițială, solicitând anularea deciziei din data de 23.12.2019 emisă de pârâtă şi plata salariului/diurnă ce s-a reţinut pentru luna noiembrie 2019, un rest de 700 euro, reţinere nejustificată.

La termenul de judecată din data de 16.01.2020, în procedura de asigurare a probelor prima instanță l-a audiat pe martorul ...

Ulterior, la data de 14.02.2020 reclamantul și-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând anularea deciziei de anulare a deciziei de încetare a contractului de muncă din 21.12.2019.

La data de 16.06.2020 reclamantul a depus la dosar precizări, arătând că solicită de la pârâtă: diferenţa de drepturi salariale (salariu şi diurnă) aferentă lunii octombrie 2019, menţionând că din 2300 euro i s-a achitat doar suma de 1000 euro; diferenţa de drepturi salariale (salariu şi diurnă) aferentă lunii noiembrie 2019, arătând că din total 2300 euro i s-a achitat suma de 1600 euro; diferenţa de drepturi salariale (salariu şi diurnă) aferentă perioadei 1 decembrie  - 23 decembrie 2019, când i-a fost desfăcut contractul de muncă, cu menţiunea că din totalul drepturilor i s-a virat doar suma de 592 euro; în temeiul art. 80 alin. 1 din Codul muncii, ca efect al anulării deciziei nelegale de concediere, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile şi diurna indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data desfacerii contractului individual de muncă şi până la rămânerea definitivă a hotărârii; totodată, a precizat că nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, sens în care a solicitat ca încetarea de drept a contractului de muncă să se facă de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

În cauză, prima instanță a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantului şi proba testimonială, fiind audiat martorul ...

Pe baza examinării cauzei și a probatoriilor administrate, prima instanță a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul ..., a anulat decizia de încetare a contractului de muncă începând cu data de 21.12.2019, adusă la cunoştinţa reclamantului prin notificarea nr. 1 din 23.12.2019, şi decizia de anulare a acestei decizii de încetare a contractului de muncă, adusă la cunoştinţă reclamantului prin notificarea nr. 1 din 04.02.2020, emise de pârâtă, contractul individual de muncă încheiat între părți urmând să înceteze la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Totodată, a obligat pârâta să îi plătească reclamantului drepturile salariale indexate, majorate şi actualizate care i s-ar fi cuvenit dacă și-ar fi continuat activitatea de la data de 21.12.2019 până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

A mai fost obligată pârâta să îi plătească reclamantului diferenţele dintre: 1. sumele cuvenite lunar acestuia cu titlu de salariu şi diurnă pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019, raportat la suma totală de 2300 euro  lunar cu titlu de salariu şi diurnă, ţinându-se seama de perioada efectiv lucrată şi în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în străinătate, şi: 2. sumele plătite cu acest titlu (salariu şi diurnă) de către pârâtă reclamantului pentru perioada menţionată, precum și suma de 1800 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

 A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională.

În ceea ce privește apelul declarat în cauză de reclamantul ...:

În esență, motivele de apel formulate vizează pretențiile sale din proces, având ca obiect obligarea pârâtei: să îi plătească despăgubiri egale cu salariul și diurna indexate, în cuantum de 2.300 EUR net/lunar, sume majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă și-ar fi continuat activitatea, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă, 21.12.2019 și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești; la plata sumei totale de 3708 EUR net, cu titlu de salariu și diurnă, reprezentând diferența dintre sumele achitate în contul său pentru perioada vizată și suma datorată de 2300 EUR net/lunar, pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019; la plata sumei reprezentând diferența între salariu și diurnă, aferente perioadei 01.10.2019- 21.12.2019, ca diferență dintre sumele achitate în contul acestuia pentru perioada vizată și suma datorată de 2300 EUR net/lunar; plata sumelor aferente perioadei 01.10.2019- 21.12.2019 să fie actualizată cu rata inflației sau prin aplicarea dobânzii legale, precum și obligarea la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată.

Sub un prim aspect, instanța de apel își însușește argumentele primei instanţe vizând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri cu luarea în considerare a naturii juridice a sumelor reprezentând diurnă. Potrivit legii, diurna reprezintă o indemnizaţie zilnică în valută, cuvenită personalului trimis în străinătate, pe perioada delegării şi detaşării în străinătate, destinată acoperirii cheltuielilor de hrană, a celor mărunte uzuale, precum şi a costului transportului în interiorul localităţii în care îşi desfăşoară activitatea.

Iar, în conformitate cu prevederile 80 alin. 1 Codul muncii în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa dispune anularea ei şi obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Câtă vreme diurna reprezintă o indemnizaţie zilnică în valută, cuvenită personalului pe perioada delegării şi detaşării sale în străinătate, și nu o contraprestaţie a angajatorului pentru munca efectuată de angajat, neintrând în categoria drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor în reglementarea prevăzută de art. 80 alin. 2 din Codul muncii, aceasta nu poate fi luată în considerare la acordarea despăgubirilor datorate ca urmare a unei concedieri netemeinice sau nelegale.

În ceea ce privește suma total cuvenită cu titlu de salariu și diurnă, ca diferență dintre sumele datorate și cele achitate în contul apelantului-reclamant pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019, reprezintă un motiv comun ce se regăsește în apelurile ambelor părți.

Potrivit prevederilor art. 159 alin. 1 Codul muncii salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, iar potrivit art. 160 alin. 1 salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

În speță, cu probele administrate în cauză s-a făcut dovada faptului că părțile au convenit asupra acordării unor drepturi salariale de 2300 Euro/lunar net, cuprinzând salariu și diurnă. În acest sens sunt: declarația martorului ..., fost angajat în cadrul aceleiași societăți, respectiv înscrisurile depuse referitoare la plățile efectuate în contul reclamantului, anunțurile societății privind ofertele de angajare.

Din actele și lucrările dosarului, inclusiv susținerile părților, rezultă derularea unor raporturi juridice de muncă propriu-zise în perioada 01.10.2019, data rezultând din contractul individual de muncă, și 14.12.2019, când reclamantul s-a întors în țară în vederea efectuării concediului de odihnă.

Cu luarea în considerare a drepturilor salariale convenite de părți, conform celor arătate mai sus, drepturile salariale aferente acestei perioade reprezintă suma de 5750 EURO net (2300 EURO corespunzătoare lunii octombrie 2019+2300 EURO corespunzătoare lunii noiembrie 2019+1150 EURO corespunzătoare perioadei aferentă până la 21.12.2019). Din această sumă, părțile au confirmat primirea/plata următoarelor sume: 1000 EURO pentru luna octombrie 2019+1600 EURO pentru luna noiembrie 2019+592,09 EURO pentru luna decembrie 2019+suma de 344,86 EURO pentru luna decembrie 2019=3699,95 EURO net.

Drept urmare, suma reprezentând diferențele de drepturi salariale rămase de achitat reclamantului pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019 este de 2050,05 EURO net (5750 EURO-3699,95 EURO=2050,05 EURO), în echivalent lei la data plății.

În ceea ce privește solicitarea de plată a sumei de mai sus în forma actualizată cu rata inflației și aplicarea dobânzii legale, este de menționat faptul exprimării sale în moneda EURO, plata efectivă urmând a se realiza în echivalent lei funcție de cursul de schimb la data plății, în scopul unei complete și efective despăgubiri a reclamantului.

Totodată, referitor la cheltuielile de judecată efectuate de reclamant la fondul cauzei, în mod judicios prima instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 453 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, prin efectul admiterii în parte a cererii reclamantului, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului fiind reduse de la suma de 2000 lei, la suma de 1800 lei apreciată ca rezonabilă și suficientă.

În ceea ce privește apelul declarat în cauză de pârâta ...:

Chestiunile puse în discuție vizează, în esență, modalitatea de soluționare de către prima instanță a cererilor reclamantului referitoare la: anularea notificării transmisă reclamantului la data de 23.12.2019, considerând-o lipsită de obiect și dată cu depășirea limitelor învestirii, respectiv privind recalificarea în decizie de concediere cu consecința aplicării dispozițiilor art. 80 alin. 3 Codul muncii și stabilirea de către instanță a datei de încetarea a raporturilor de muncă; obligarea societății la plata drepturilor bănești cuvenite salariatului prin raportare la nivelul unei diurne indicate de un martor, câtă vreme nu se bazează pe probele administrate în cauză, și cu privire la cererea reconvențională formulată de societate în cauză, pe care instanța o respinge ca neîntemeiată considerând că nu s-au dovedit condițiile privind antrenarea răspunderii materiale a salariatului sub aspectul faptei ilicite, a vinovăției și nici a prejudiciului.

Vizând primul motiv de apel, în mod corect prima instanță a reținut că notificarea nr. 1 din 23.12.2019 nu reprezintă doar un înscris cu caracter informativ, ci un act al angajatorului prin care dispune încetarea contractului individual de muncă al reclamantului în condițiile art. 31 alin. 3 Codul muncii. În aceste condiții, faptul comunicării către reclamant a notificării nr. 1 din 04.02.2020, prin care angajatorul a adus la cunoştinţă că a revenit asupra deciziei de încetare a contractului nr. 83 din 30.09.2019 prin anularea acesteia, nu atrage rămânerea fără obiect a acțiunii reclamantului ori o depășire a limitelor de învestire ale instanței de judecată.

Astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia de concediere este un act juridic de dreptul muncii, a cărui reglementare în legislaţia specială este compatibilă cu normele dreptului comun, care, potrivit art. 1.326 din Codul civil, califică acest act ca fiind un act supus comunicării, de vreme ce produce efecte juridice de la data respectivei comunicări. În condiţiile în care nu există o normă specială care să confere caracter irevocabil deciziei de concediere de la data emiterii, aceasta poate fi revocată, dar numai până la momentul comunicării, întrucât, de la acel moment, îşi produce efectele manifestarea de voinţă a angajatorului privind încetarea raportului juridic de muncă, ce nu poate fi reluat fără exprimarea unui nou acord de voinţă al părţilor.

Însă, este găsit întemeiat motivul de apel formulat de apelanta-pârâtă vizând modalitatea de aplicare în cauză a prevederilor art. 80 alin. 3 Codul muncii, potrivit cărora în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

În acest fel, prima instanță a omis faptul emiterii de către apelanta-pârâtă a deciziei nr. 1/10.07.2020 referitoare la încetarea contractului individual de muncă al intimatului-reclamant de la data de 10.07.2020 și care face obiectul controlului judecătoresc în dosarul nr. 1142/91/2020 înregistrat pe rolul Tribunalului Vrancea.

Practic, prin stabilirea încetării contractului individual de muncă încheiat între părți la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, precum și obligarea pârâtei să îi plătească reclamantului drepturile salariale indexate, majorate şi actualizate care s-ar fi cuvenit dacă și-ar fi continuat activitatea de la data de 21.12.2019 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, prima instanță a lăsat fără efecte decizia nr. 1/10.07.2020 referitoare la încetarea contractului individual de muncă de la data de 10.07.2020.

În consecință, ținându-se seama de cadrul procesual al prezentei judecăți, Curtea va schimba în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că va constata data încetării contractului individual de muncă ca fiind 10.07.2020, şi o va obliga pe pârâtă la plata către reclamant a drepturilor salariale indexate, majorate şi actualizate aferente perioadei 21.12.2019-10.07.2020.

În ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut ca nefiind cumulativ întrunite condițiile necesare antrenării răspunderii patrimoniale a reclamantului-pârât. 

În conformitate cu prevederile art. 254 alin. 1 Codul muncii salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

Așadar, atragerea răspunderii patrimoniale a salariatului presupune îndeplinirea unor condiții, precum: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba, fapta ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu munca sa, prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia salariatului. Numai întrunirea lor cumulativă atrage răspunderea patrimonială a salariatului, lipsa uneia dintre condițiile enumerate înlăturând o asemenea formă de răspundere civilă.

În speță, probele administrate nu conduc la concluzia existenței unui prejudiciu cert, produs prin fapta ilicită şi personală a reclamantului, de natură și în măsură să determine atragerea răspunderii patrimoniale a acestuia.

Pretențiile formulate vizează crearea unui prejudiciu pus de pârâta-reclamantă pe seama efectuării de către reclamantul-pârât a unor manevre greșite. Într-un asemenea caz, revenea pârâtei-reclamante, în calitatea sa de angajator, obligația administrării dovezilor din care să rezulte în mod neîndoios existența și întinderea pagubei, ce a fost solicitată în proces cu un asemenea titlu.

Or, în speță, așa cum a reținut și prima instanță, pârâta nu a dovedit faptul că avarierea uşii semiremorcii AD79868 produsă la data de 01.11.2019 la centrul logistic ... din ... a fost consecința neîndeplinirii întocmai de către reclamant a obligaţiilor sale de serviciu, respectiv că nu ar fi asigurat corespunzător uşile remorcii în timpul manevrelor de încărcare.

Martorul audiat ... a arătat că evenimentul s-a datorat uzurii excesive a remorcii sau a sistemului respectiv, remorcile au o vechime de peste 20 de ani, fiind primele modele de remorci achiziţionate, a constatat personal că sistemul de închidere la remorca respectivă nu funcţiona corect, respectiv după ce închidea uşa, se deschidea singură în timpul manevrei, iar colegul său nu avea vizibilitate că ușa era deschisă.

În consecință, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 1 și 2 din noul Cod de procedură civilă vor fi admise apelurile declarate de reclamantul ... şi de pârâta ...

Va fi schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

Va constata data încetării contractului individual de muncă ca fiind 10.07.2020 şi obligată pârâta către reclamant la plata drepturilor salariale indexate, majorate şi actualizate pe perioada 21.12.2019-10.07.2020.

Va fi obligată pârâta să plătească reclamantului cu titlu de diferenţe salariale (salarii şi diurnă) pentru perioada 01.10.2019-21.12.2019 suma de 2050,05 EURO net, în echivalent lei la data plăţii.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în apel, Curtea va face aplicarea prevederilor art. 453 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă ţinând seama de munca îndeplinită de avocat şi de natura litigiului dintre părţi. Cu împuternicirea avocaţială seria ... nr. .../16.12.2020 s-a făcut dovada mandatării de către apelantul-reclamant a apărătorului ales, fiind emisă chitanța nr. 0324/16.12.2020 pentru suma de 1000 lei reprezentând onorariu avocat, apreciată ca rezonabilă şi suficientă.

În consecință, va fi obligată apelanta-pârâtă să plătească apelantului-reclamant suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Domenii speta

Spete similare