Stabilirea răspunderii solidare personale a administratorilor/asociaţilor. Reaua credință. Reprezentantul societăţii a prevăzut si urmărit rezultatul acţiunii acestuia, fiind relevata astfel intenţia directa a acestuia ca forma de vinovăţie cu care fapta

Stabilirea răspunderii solidare personale a administratorilor/asociaţilor. Reaua credință. Reprezentantul societăţii a prevăzut si urmărit rezultatul acţiunii acestuia, fiind relevata astfel intenţia directa a acestuia ca forma de vinovăţie cu care fapta a fost săvârşită.

- Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 25

Organele fiscale au constatat atitudinea pasivă şi ignorantă a administratorului faţă de actele de executare silită emise de organul fiscal în perioada 2010-2013, administrarea necorespunzătoare a societăţii, neefectuarea de plăţi către bugetul consolidat al statului în condiţiile existenţei unui activ al societăţii, precum şi nedeclararea din proprie iniţiativă a insolvenţei societăţii.

Instanța de fond a evitat să dea o semnificație juridică faptului că în perioada 13.09.2005 - 03.09.2013 au fost emise și comunicate 34 de somații și titluri executorii, iar în perioada 29.01.2009-21.10.2013 au fost înființate și comunicate un număr de 16 popriri asupra disponibilităților bănești pe conturile bancare ce figurau în baza de date a Ministerului Finanțelor Publice, iar administratorul firmei nu a răspuns invitațiilor organelor fiscale de clarificare a situației materiale, notificările fiind înapoiate cu mențiunea destinatar lipsă domiciliu avizat.

(Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,

decizia civilă nr. 344 de la 19 februarie 2021)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 17.05.2019, reclamantul, în calitate de administrator al societăţii comerciale în contradictoriu cu D.G.R.F.P.B.-AFP Sector 2 şi AFP - Sector 3 a solicitat anularea deciziei nr.2187/06.02.2018, emisă de parată şi anularea deciziei nr. 7105/15.11.2018, prin care s-a respins contestaţia administrativă formulată.

Prin sentința atacată instanța de fond a admis cererea și a anulat decizia nr.2187/06.02.2018, emisă de pârâtă şi decizia nr. 7105/15.11.2018, privind soluţionarea contestaţiei administrative.

În esență, prima instanță a considerat că nu orice deficienţă managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a administratorilor/asociaţilor  şi a motiva suportarea pasivului de către aceştia. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancţioneze patrimonial o serie de fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relaţiile comerciale si care sunt săvârşite cu rea-credinţă (dovada relei-credințe revenind în sarcina organului fiscal) si nu şi orice politică managerială deficitară. Reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor.

Prin recursul declarat de recurenta pârâtă D.G.R.F.P.B.-AFP sentința a fost criticată din perspectiva următoarelor motive de recurs: în urma neachitării obligaţiilor fiscale, pentru societatea debitoare, conform Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 127/2014, pentru aprobarea instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art. 25 si art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, s-a întocmit procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate cu bunuri nr.313967/24.09.2013.

Procesul verbal de insolvabilitate nr. 313967/24.09.2013 a fost transmis prin postă către societatea debitoare cu confirmare de primire. În data de 29.09.2015 oficiul poştal a avizat returnarea plicului. Procesul verbal de insolvabilitate nr. 313967/24.09.2013 a fost publicat pe site-ul ANAF-ului prin anunţul colectiv nr. 265188/23.11.2015 conform prevederilor art. 47 alin. (4) – (5) şi art. 54 din Legea 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Referitor la atragerea răspunderii solidare

Art. 25 - Răspunderea solidară din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală:

(1)Răspund solidar cu debitorul următoarele persoane:

(2)Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice, sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

Document care conţine date cu caracter personal protejate de prevederile Regulamentului (UE) 2016/679

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului.

(3) Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod sau declarat insolvent dacă, direct ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:

a)dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor dobânditorului;

b)are sau a avut raporturi contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor;

c)are sau a avut raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului.

Art. 26 - Dispoziţii speciale privind stabilirea răspunderii (1) Răspunderea persoanelor prevăzute ia art. 25 se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod.

Având în vedere situaţia fiscală a societăţii debitoare; respectiv declararea stării de insolvabilitate conform procesului verbal nr. 313967/24.09.2013 şi înregistrarea obligaţiilor restante la bugetul general consolidat în suma de 553.303 lei, în evidenta curenta a debitorilor insolvabili fără venituri sau bunuri urmăribile, Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice a procedat la notificarea domnului G.F., care a deţinut calitatea de administrator şi asociat (cota de participare la beneficii şi pierderi:20%) pe perioada în care au fost acumulate obligaţiile restante.

În acest context Administraţia sector 3 a Finanţelor Publice a procedat în conformitate,cu prevederile art. 25, alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, la emiterea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. MBS3 DEJ 2187/06.02.2018 a domnului G.F. pentru suma de 586.150 lei.

Prezumţia de legalitate si temeinicie a probatoriului administrat în cauză de autoritatea fiscală nu a fost răsturnată de către instanţa de fond, aceasta fiind evident susţinută de probe.

Totodată consideră ca în cauză instanţa de fond nu a luat în considerare faptul ca nu poate fi pusă în discuţie o necunoaştere de către G.F. a dispoziţiilor legale şi obligaţiilor care revin administratorului societăţii, cu atât mai mult cu cat a făcut obiectul notificărilor, motiv pentru care nu poate fi exonerat de răspundere solidară, prin vinovăţie se înţelege starea de conştiinţa a făptuitorului în momentul încălcării unei dispoziţii legale, a cărei nesocotire este considerata răspundere delictuală bazata pe culpa. Aşadar răspunderea delictuală, ca orice fapta contrara ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei umane, adică un act al omului aflat sub controlul voinţei si raţiunii sale. Răspunderea delictuală apare atunci când este săvârşita o fapta care generează prejudicii în dauna altor persoane fie fizice sau juridice, prin acţiune sau inacţiune şi care reprezintă abatere administrativa şi impune implicit sancţiunea aplicata pentru fapta contrara ordinii de drept, deci prevăzuta de un act normativ, respectiv decizia de atragere a răspunderii solidare.

Prin modul de săvârşire a faptei, prin mijloacele şi scopul urmărit se relevă fără dubiu faptul că reprezentantul societăţii a prevăzut şi urmărit rezultatul acţiunii acestuia, fiind relevată astfel intenţia directă a acestuia ca formă de vinovăţie cu care fapta a fost săvârşită.

Pentru toate aceste motive de fapt şi de drept, în baza dispoziţiilor art. 466 - 482 C.pr.civ., se solicită instanţei admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței, cu consecința menținerii deciziei de angajare a răspunderii solidare.

În drept, art. 483 și următoarele din codul de procedură civilă.

Întâmpinarea nu s-a formulat.

Examinând actele dosarului, motivele de recurs și dispozițiile legale, Curtea va admite recursul.

În primul rând, Curtea are în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, prin care se supune Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv, în cazurile prevăzute de lege, instanței ierarhic superioare, verificarea conformității hotărârii atacate prin raportare la motive de nelegalitate strict prevăzute de art. 488 C.pr.civ.

Criticile recursului se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material” și sunt fondate.

Curtea a constatat că la data de 24.09.2013 societatea debitoare a fost declarată insolvabilă cu bunuri şi/sau venituri urmăribile, prin procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. 313967/24.09.2013 emis de către Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice.

La data de 01.02.2018, a fost întocmit referatul privind oportunitatea declanşării procedurii de angajare a răspunderii solidare iar la data de 06.02.2018, MFP - ANAF a emis decizia nr. 2187 prin care a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei, in calitate de administrator al societăţii debitoare în baza art. 25, alin. (2), lit. c) din Legea nr. 207 privind Codul de procedura fiscală.

Împotriva Deciziei nr. 2187/06.02.2018, reclamantul a formulat contestaţie in termenul prevăzut de lege, contestaţie ce a fost respinsa ca neîntemeiata potrivit deciziei nr.7105/15.11.2018 de către D.G.R.F.P.B., prin comisia de analiza a soluţionării contestaţiilor. În drept, potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, răspund solidar cu debitoarea declarată insolvabilă „administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.”

Organele fiscale au constatat atitudinea pasivă şi ignorantă a administratorului faţă de actele de executare silită emise de organul fiscal în perioada 2010-2013, administrarea necorespunzătoare a societăţii, neefectuarea de plăţi către bugetul consolidat al statului în condiţiile existenţei unui activ al societăţii, precum şi nedeclararea din proprie iniţiativă a insolvenţei societăţii.

Curtea a constatat că în Decizia nr. 2187/06.02.2018 de angajare a răspunderii solidare au fost reținute ca temei dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d), art. 26 din Legea nr.207/2015 privind codul de procedură fiscală, iar în concret s-a reținut că intimatul-reclamant G.F. în calitate de administrator al societăţii debitoare în perioada 2003 - prezent (firmă declarată insolvabilă), nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, conform art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, fiind îndeplinite condițiile răspunderii solidare prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Instanța de fond a evitat să dea o semnificație juridică faptului că în perioada 13.09.2005-03.09.2013 au fost emise și comunicate 34 de somații și titluri executorii, iar în perioada 29.01.2009-21.10.2013 au fost înființate și comunicate un număr de 16 popriri asupra disponibilităților bănești pe conturile bancare ce figurau în baza de date a Ministerului Finanțelor Publice (toate menționate la fila 37 fond), iar administratorul firmei nu a răspuns invitațiilor organelor fiscale de clarificare a situației materiale, notificările fiind înapoiate cu mențiunea destinatar lipsă domiciliu avizat.

Din anul 2013, societatea nu a mai depus bilanțuri contabile.

Starea de insolvabilitate și legătura cu obligația de a cere deschiderea insolvenței

În sensul art. 265 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală este insolvabil debitorul ale cărui venituri şi/sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile. În acest sens, organul fiscal comunică debitorului procesul-verbal de insolvabilitate.

Potrivit art. 3.4 lit. b) din Instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art. 27 şi 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevăzute în Anexa nr. 1 la Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 127/2014: În scopul angajării răspunderii solidare prevăzute la art. 27 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, organul fiscal cu competenţe în executarea silită a debitorului principal va avea în vedere următoarele:

a) verificarea documentară cu privire la posibilitatea solicitării administratorilor a deschiderii procedurii insolvenţei, potrivit legii, pe perioada cuprinsă între data înregistrării obligaţiilor fiscale restante şi data declarării procedurii de insolvabilitate;

b) după efectuarea verificării prevăzute la pct. a) se vor identifica persoanele care au deţinut calitatea de administrator şi care, în perioada exercitării mandatului, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

c) orice alte documente pe care le deţine pentru stabilirea situaţiei de fapt.

În opinia Curții, în perioada 2005-2013, raportat la numărul mare de somații și popriri emise de fisc, a rezultat o stare prezumată legal de insolvență a societății administrate de intimat, raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006: 1. insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile:

a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;

În atare situație, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Dispozițiile menționate au fost preluate în art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă: insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:

a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;

b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.

Potrivit art. 66 din Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.

Astfel, în cauză, erau îndeplinite condițiile existenței stării de insolvabilitate (procesul verbal nr. 313967/24.09.2013  emis de către Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice), a unei stări prezumate de insolvență și a existenței obligației administratorului firmei de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor legii insolvenței.

Reaua-credință în sensul dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr.207/2015 poate fi comisivă sau omisivă.

Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr.452 din 22 iunie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin Decizia nr. 470 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 12 ianuarie 2017, Curtea Constituțională a reținut și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care în Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35 a statuat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului în discuție, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. La fel se întâmplă și cu profesioniștii, obișnuiți să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea activității lor. Astfel, se poate aștepta ca aceștia să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă.

Or, în cauză administratorul firmei nu a dat dovadă de prudență, nu a ținut legătura cu organele fiscale, iar corespondența ce era adresată firmei nu era primită.

Relația cu organele fiscale poate intra chiar și în sfera evaluării riscurilor, activitate pe care administratorul nu a luat-o în calcul.

A mai arătat Curtea Constituțională în decizia menționată că în ceea ce privește sintagma „rea-credință“, în Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, prin care a analizat prevederile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, paragrafele 17 și 18, Curtea Constituțională a observat că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, aceasta are semnificația de atitudine incorectă, necinstită. În doctrină s-a reținut că, în limbajul comun, antitezei relei-credințe i se atribuie mai multe accepțiuni, și anume: obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie să o respecte la încheierea și executarea convențiilor; convingerea unei persoane că acționează în temeiul unui drept și potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valențe oarecum asemănătoare există și în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziție. Astfel, se poate concluziona că reaua-credință este o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată.

Curtea Constituțională a apreciat că reaua-credință poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale. În ceea ce privește analizarea relei-credințe în raport cu încălcarea obligațiilor care îi revin unei persoane în cadrul controlului judiciar, Curtea a considerat că aceasta este o atitudine psihică ce conturează o poziție subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acționa cu intenție cu scopul de a încălca obligațiile impuse. Reaua-credință nu se prezumă, ea trebuie dovedită prin informațiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecătorului sau instanței de judecată revenindu-i obligația de a aprecia dacă nerespectarea obligațiilor s-a produs sau nu cu rea-credință. Or, respectivele considerente reținute de instanța de contencios constituțional în legătură cu prevederi din materia dreptului procesual penal își găsesc aplicarea și în materia procedurii fiscale. Curtea mai reține că prevederile art.14 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil stipulează că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună - credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.

În cauză, administratorul firmei în stare de insolvabilitate a omis îndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, ceea ce reprezintă ipoteza art. 25 alin. (2) lit. c).

În situația unor repetate somații și popriri (peste 50 de acte), prezumția de bună credința a fost răsturnată de atitudinea repetat neglijentă, de necomunicare cu organele fiscale cu privire la obligațiile fiscale. Un administrator diligent, prudent și responsabil trebuie să țină o legătură constantă, cel puțin anuală cu organele fiscale și să se asigure, chiar în cazul neprimirii accidentale a corespondenței, la intervale rezonabile de timp (semestrial sau anual) că obligațiile sale fiscale sunt în bună ordine în evidența organului fiscal.

Curtea a constatat că elementele art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală pe care s-a întemeiat actul atacat erau întrunite. Textul instituie condițiile răspunderii solidare a administratorului, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, dacă: 1. s-a declarat starea de insolvabilitate 2. administratorii în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru 3. obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. Pct.2 este singurul care conține subcondiția „relei-credințe” ca aspect subiectiv ce trebuie probat în concret.

Curtea a apreciat că pentru probarea pct. 2 menționat mai sus era necesar ca:

- administratorul să se afle în cursul unui mandat valabil;

- să existe obligația legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei [este prevăzută de art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă: Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.];

- administratorul rămâne în pasivitate, nedepunând cererea și notificarea organului fiscal conform art.66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014;

- această pasivitate este de rea-credință, probată de organul fiscal în concret, răsturnând prezumția relativă de bună credință stipulată de art. 12 alin. (4) C.pr.fisc.;

- după apariția unor probe de rea-credință, administratorul nu aduce o justificare obiectivă, credibilă sau o exonerare în contra aparenței de rea-credință.

Or, în cauză administratorul nu a adus dovezi sau justificări cu privire la lipsa totală de comunicare cu fiscul sau în legătură cu obligația de a cere declararea stării de insolvență. Astfel, sunt greșite susținerile instanței de fond referitoare la incidența Deciziei ÎCCJ nr.1587/27.03.2014, întrucât respectiva decizie face referire la înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului, în ipoteza lit. b) a art. 25 alin. (2) C.pr.fisc., însă în cauză din existența somațiilor și a popririlor dispuse se putea susține contrariul, întrucât executarea nu a putut fi realizată pentru satisfacerea obligațiilor fiscale.

Reaua-credință este manifestă în mod omisiv mai ales prin lipsa unei comunicări cu organele fiscale în perioada 2005 - 2013 referitor la cele 50 de somații și popriri emise.

Astfel, sunt fondate criticile recurentei cu privire la necesitatea existenței unei răspunderi solidare a intimatului administrator cu debitorul, conform deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 2187/06.02.2018.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C.pr.civ., Curtea va admite recursul, casează sentința și rejudecând, respinge acțiunea, ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare