Prescripţie drept de a cere compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în cazul încetarea contractului individual de muncă.

Deşi art. 7 din Directiva 2003/88/CE se interpretează în sensul că se opune, în principiu, unor dispoziţii sau unor practici naţionale potrivit cărora un lucrător este împiedicat să reporteze şi eventual, să cumuleze, până la momentul în care raportul său de muncă încetează, dreptul la concediu anual plătit neefectuat pentru mai multe perioade de referinţă consecutive, cu condiţia dovedirii refuzului angajatorului de a remunera aceste concedii. ( C214/16 CJUE), culpa angajatorului cât priveşte efectuarea dreptului la concediu de odihnă plătit şi  osibilitatea reportării acestuia are ca efect supravieţuirea dreptului, iar culpa salariatului în exercitarea acestui drept conduce la pierderea  lui.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 10.12.2018, reclamanta  …a chemat în judecată pe pârâta L. T.  pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata unei despagubiri egale cu contravaloarea compensării în bani a zilelor de concediu neefectuate și neplătite la data pensionării, 12.09.2018, indexate și actualizate cu dobânda legală de la data la care erau scadente și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată, onorariu avocat.

Prin sentinţa nr.1977 din data de 22.09.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr…., a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 2014 - decembrie 2015 invocată de pârât.

A fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamanta …în contradictoriu cu pârâta L. T. "…..

A fost obligat pârâtul către reclamanta la plata sumei de 17.656 lei indemnizaţie de concediu neefectuat în perioada septembrie 2014 - august 2018 si 899 lei dobânda calculata în perioada 31.07.2018- 13.05.2019.

A fost obligat pârâtul către reclamanta la plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecata, constând în onorariu avocat si onorariu expert.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând actele şi lucrările dosarului instanţa a  constatat următoarele:

În fapt, reclamanta a fost angajatul pârâtei în perioada 01.10.1990 - 31.07.2018 la „…” în calitate de profesor, fiind și directorul unității până în februarie 2016.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a respins-o cu următoarea motivare :

Potrivit art .268 ali 1 lit c din Codul muncii termenul de prescriptie  de 3 ani curge de la data nasterii dreptului la actiune .

În conformitate cu dispozitiile art. 146 alin 3din Codul muncii  nasterea dreptul la compensarea în bani a concediului de odihna neefectuat  de reclamanta este data de 1.08.2018 data la care i-a încetat contractul individual de muncă .

 Tribunalul a retinut ca în perioada în care a fost angajată, reclamanta nu a beneficiat de concediu de odihnă şi nici de plata indemnizaţiei corespunzătoare, deşi potrivit Codului muncii, dreptul la acordarea concediului de odihnă este garantat tuturor salariaților conform art. 144 din Codul muncii, iar pentru perioada de concediu salariaţii beneficiază de o indemnizaţie de concediu conform art. 150 din codul muncii.

Susţinerea pârâtei că reclamanta nu a solicitat concediu de odihnă pe anii respectivi şi ca urmare, nu au fost programată să efectueze concediul de odihnă, iar fără programare nu putea beneficia de concediu de odihnă şi nu putea beneficia de plata indemnizaţiei corespunzătoare, sunt neîntemeiate, nefiind sustinute de dispozitii legale in acest sens.

Dreptul la concediul de odihna este garantat de lege (art. 144 Codul Muncii), iar angajatorilor le revine obligaţia de a lua măsuri pentru respectarea drepturilor prevăzute de lege în favoarea salariaţilor, respectiv, de a acorda concediul, până la sfârşitul anului următor, tuturor salariaţilor care într-un an calendaristic nu au efectuat concediul de odihnă la care aveau dreptul aşa cum prevede art. 146 alin3 din codul muncii

Asa fiind, retinand că in speta, a încetat contractul individual de muncă al reclamantei, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse al dosar, aceasta are dreptul la compensarea în bani a concediului de odihna neefectuat în perioada septembrie 2014 - august 2018, conform art. 146 alin. 4 din Codul muncii, compensare egală cu valoarea indemnizației de concediu de odihnă aferentă activității desfășurate, calculată conform art. 150 din Codul muncii .

Conform art. 166 alin.4 Codul Muncii, întârzierea nejustificată a plăţii salariului, sau neplata acestuia  poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului şi pot consta în dobânda legală, ce reprezintă preţul lipsei de folosinţă a sumelor stabilite printr-un titlu executoriu.

Instanţa a apreciat că dobânda legală poate fi acordată reclamantei, o atare solicitare fiind întemeiată în raport cu dispoziţiile art.1531 N.C.C, care reglementează dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului suferit din faptul neexecutării.

Potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr.13/2011 „în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea”, dispoziţia fiind prevăzută şi anterior în art. 2 din Ordonanţa  Guvernului nr.  9/2000.

Având în vedere dispoziţiile art. 278 din Codul Muncii, care permit aplicarea în completare a dispoziţiilor din legislaţia civilă, în privinţa daunelor interese datorate de angajator salariatului pentru neplata salariului sunt aplicabile dispoziţiile art. 1088 din Codul Civil ( respectiv art. 1530 şi urm. din N.C.C.).

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 Cod pr. civilă, instanţa a obligat  pârâta către reclamantă la plata sumei de  2500 lei ,  cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat si onorariu expert.

Faţă de cele arătate mai sus, instanţa a admis acţiunea  precizata şi a obligat parata  către reclamanta la plata sumei de 17.656 lei indemnizaţie de concediu neefectuat în perioada septembrie 2014 - august 2018 si 899 lei dobânda calculata în perioada 31.07.2018- 13.05.2019, a obligat pârâtul către reclamanta la plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecata , constând în onorariu avocat si onorariu expert.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel în termenul legal şi motivat  pârâtul  L. T.…, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,  solicitând, într-o prima teza, in temeiul art.480 alin.l si 3 Cod pr. civ.  admiterea apelului, anularea sentinței apelate si trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în teză subsidiară,  admiterea apelului,  anularea in totalitate a sentinței atacate si judecând in fond cauza, pronunțarea unei hotărâri prin care sa fie respinsă acțiunea precizata cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata .

Criticile formulate de apelantă au vizat următoarele aspecte:

Hotărârea primei instanţe nu este motivată, în sensul  că nu cuprinde considerentele de fapt pentru care au fost admise integral pretenţiile reclamantei şi corelativ, au fost înlăturate apărările pârâtei, astfel că lipseşte efectiv raţionamentul care a condus la adoptarea soluţiei. Instanţa nu a dat dovadă de rol activ, încălcând dispoziţiile art. 22 Cod pr. civ., nu a stabilit starea de fapt, făcând o simplă enumerare a unor dispoziţii legale, fără a le explica relevanţa în cauză.

 A fost criticată şi soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cât priveşte perioada septembrie 2014-30.08.2015, în raport de dispoziţiile art. 268 alin.1 lit .c şi art. 146 alin.3 Codul muncii. Sub acest aspect, apelanta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că dreptul la compensare bănească s-a născut la data de 1.08.2018, data încetării contractului individual  de muncă al reclamantei, întrucât dreptul la concediu de odihnă neefectuat în perioada 1.09.2014-31.08.2015 putea fi efectuat în natură şi acordat doar pe ultimii 3 ani anteriori datei introducerii acţiunii.

A susținut  ca dreptul la concediu de odihna neefectuat in anul 01.09.2014-30.08.2015 putea fi efectuat in natura si acordat pana la 28.02.2017, adică intr-o perioada de 18 luni începând cu anul următor celui in care s-a născut dreptul la concediu de odihna anual, conform art. 146 alin. 1 C. Muncii, daca din motive justificate nu a putut fi efectuat așa cum a indicat si experta la fila 6 din expertiza judiciara.

In atare situație,  cat timp acest concediu de odihna nu a fost solicitat si nu s-a dovedit niciun motiv justificat de a  nu se efectua in natura, nu mai poate interveni compensarea băneasca la încetarea contractului de munca.

 Apelanta a mai susţinut că din  observarea  înscrisurilor  si a  expertizei  judiciare reiese  ca nu exista o situație a planificării concediului de odihna aprobata de Consiliul de Administrație si nici nu exista in evidentele ISJ …nicio cerere de concediu formulată de intimata-reclamanta pentru perioada menționata in condițiile in care avea calitate de director al unității școlare.

A criticat faptul ca instanța de fond si-a însușit in mod nelegal si contrar legii teza conform căreia intimata-reclamanta ar trebui sa beneficieze de un număr de 62 de zile anual, in calitate de cadrul didactic, in perioadele vacantelor școlare ,conform art.1 alin.1 din Ordinul nr. 5559/2011, aferenta perioadei septembrie 2014-10.02.2016, si nu a avut in vedere prevederile art. 1 alin.7 din Ordin , potrivit cărora personalul de conducere, de îndrumare si de control din inspectoratele școlare si casele corpului didactic beneficiază de concediu de odihna conform legii nr. 53/2003- Codul muncii, dispoziţii legale ce se aplica intimatei in calitate de cadru didactic cu funcție de conducere pentru perioada 01.09.2014-10.02.2016 cat a ocupat postul de director .

Având in vedere aceste apărări de fond, a considerat ca acțiunea formulata nu este întemeiată si justificata, deoarece angajatorul este obligat conform art. 146 alin. 2 Codul muncii, sa acorde in natura concediul, insa doar in situația in care acesta  e solicitat de salariat, iar atâta timp cat nu a fost solicitat si nu exista justificare obiectivă din cauza căreia nu a putut fi efectuat, nu este incidenta teza compensării in bani a art. 146 alin 3 C. Muncii, astfel că  acțiunea trebuie sa fie respinsa.

A considerat ca trebuie sa se aibă in vedere ca in situația in care ar mai fi avut zile de concediu de odihna neefectuat, conform art. 146 alin. 1 Codul muncii, putea solicita pentru perioada anului 2014-2015, 2015-2016 concediu de odihna intr-o perioada de 18 luni începând cu anul următor, adică in 2015 si 2016, insa nu a formulat cerere de acordare care sa fie înregistrată si nu a depus o dovada scrisa in acest sens.

Aceasta cerere de acordare a concediilor de odihna pentru director se adresa ISJ … deoarece este instituția responsabila de programarea si acordarea concediilor cu atât mai mult cu cat in calitatea sa de director al unității avea cunoștință de depunerea si acordarea propriului concediu de odihna.

De altfel, in lipsa unei programări individuale si in lipsa unei solicitări scrise de acordare a concediului de odihna, asa cum menționează art. 148 din Codul Munci,i care se putea solicita pana la sfârșitul anului calendaristic pentru anul următor, nu mai este îndreptățită la compensarea in bani a concediului de odihna parțial neefectuat pentru perioada anilor 2014-2015, 2015-2016, deoarece nu exista la dosar formularea unor astfel de cereri in acea perioada si nici refuzul unității si al ISJ …de acordare a concediului de odihna. Mai mult decât atât,  nu face dovada ca s-a aflat intr-o situație expres prevăzută de lege sau din motive obiective care sa fi condus la faptul ca concediul de odina sa nu fi putut fi efectuat asa cum  indica dispozițiile art. 149 C. Muncii.

A învederat  ca in urma faptului ca s-a adresat si ITM …., s- a întocmit  procesul- verbal de control nr. …/…, din care  a rezultat ca in perioada anterioara anului 2016 nu a existat o situație centralizata a zilelor de concediu de odihna. Or în această perioadă reclamanta a ocupat  funcția de director, astfel că îi  revenea aceasta obligație legală,  pe care nu a îndeplinit-o, cu atât mai mult cu cat conform adreselor nr. …04.12.2018 si nr. …/28.03.2019,  programarea concediilor de odihna, aprobarea cererilor si evidenta efectuării acestora pentru personalul de conducere era gestionata de ISJ …si se aproba de ISJ …

Intimata reclamantă …a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat,  menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei Tribunalului Doli.

Apelul s-a apreciata fi fondat şi s-a admis, având în vedere următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 146 alin.1 şi 2 Codul muncii reglementează condiţiile de efectuare şi de compensare a concediului de odihnă, dispunând că , de regulă, acesta se efectuează anual, iar în cazul în care, din motive justificate, salariatul nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni , începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.

Alin.3 al aceluiaşi articol prevede că compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă doar în cazul încetării contractului individual de muncă.

 În consecinţă, în mod corect a apreciat prima instanţă că dreptul al acţiune pentru acordarea compensării în bani a concediului de odihnă  neefectuat în natură se naşte doar la momentul încetării raportului de muncă, în speţă data de 1.08.2018, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. c  Codul muncii şi de data înregistrării acţiunii pe rolul instanţei – 10.12.2018 cererea este formulată în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului, astfel că s-a  respins excepţia prescripţiei invocată de pârât, critica cu acest obiect formulată prin motivele de apel fiind nefondată. 

 Ceea ce a dedus controlului judiciar pârâta, circumscris însă unei calificări lipsită de acurateţe juridică, este întinderea dreptului la compensare bănească, în raport de dispoziţiile art. 146 alin.2 Codul muncii, coroborate  cu dispoziţiile art. 148 alin.1 şi 149 Codul muncii, în concret dacă această compensare operează fără nicio limitare în timp, corespunzător concediului de odihnă neefectuat pe tot parcursul raporturilor de muncă, sau , dimpotrivă, dacă este condiţionată de posibilitatea cumulării reportul concediului la care salariatul era îndreptăţit într-un an calendaristic,  în condiţiile alin.2 ale art. 146 Codul muncii şi ale jurisprudenţei comunitare. 

Potrivit art.148 alin.1 Codul muncii:„ Efectuarea concediului de odihnă se realizează în baza unei programări colective sau individuale stabilite de angajator cu consultarea sindicatului sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor, pentru programările colective ori cu consultarea salariatului, pentru programările individuale. Programarea se face până la sfârşitul anului calendaristic pentru anul următor”, iar în conformitate cu alineatele 3 şi 4 ale aceluiaşi articol „ Prin programare individuală se poate stabili data efectuării concediului sau, după caz, perioada în care salariatul are dreptul de a efectua concediul, perioadă care nu poate fi mai mare de 3 luni”, în cadrul perioadelor de concediu stabilite salariatul putând solicita efectuarea concediului cu cel puţin 60 de zile anterioare efectuării acestuia.

Referitor la modul de efectuare a concediului de odihnă, art.149 Codul muncii dispune că salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.

Curtea constată că prima instanţă, subsecvent respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, din perspectiva dispoziţiilor art. 146 alin.3 Codul muncii, a admis în totalitate acţiunea reclamantei, enumerând formal dispoziţiile art. 144 şi 146 alin.3  şi 150 din Codul muncii, fără a explica relevanţa acestora, în contextul materialului probator administrat, cu trimitere punctuală la înscrisurile depuse şi la constatările raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, şi  fără a examina în concret  niciuna din  apărările formulate de pârâtă.

Astfel, prin întâmpinarea depusă la prima instanţă,  angajatorul a invocat aspecte referitoare la durata concediului de odihnă cuvenit reclamantei în perioada dedusă judecăţii, susţinând că aceasta avea dreptul , în considerarea funcţiei deţinute, aceea  de director, în raport de dispoziţiile art.1 alin.7 din Ordinul nr. 5559/2011, la concediu de odihnă plătit, conform Codului muncii republicat, şi nu conform  art. 1 alin.1 din Ordin, respectiv de 62 de zile lucrătoare, în perioada vacanţelor şcolare. S-a mai susţinut, totodată, că reclamanta a dat dovadă de pasivitate, în sensul că nu a formulat cereri de acordare a concediului în natură, şi că,  în virtutea funcţiei de conducere pe care a ocupat-o, deşi se înscria în  atribuţiile sale de serviciu, nu a depus diligenţe pentru realizarea unei planificări individuale pentru efectuarea concediului de odihnă. Totodată, angajatorul a invocat, inclusiv prin formularea de obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, şi chestiuni care vizau întinderea compensării în bani, în raport de zilele de concediu de odihnă solicitate, efectiv efectuate în natură,  şi  eventual reportate , potrivit art. 146 alin.1 Codul muncii.

 Tribunalul nu a examinat niciuna dintre aceste susţineri, motivarea soluţiei pronunţate lipsind cu desăvârşire, golind practic de conţinut judecata, întrucât aceasta din urmă presupune şi un raţionament logico-juridic, o expunere a propriului silogism, o examinare efectivă a problemelor esenţiale ce sunt supuse aprecierii şi o indicare, cu suficientă claritate, a motivelor pe care se întemeiază hotărârea.

 Conform jurisprudenţei comunitare invocată de către intimata reclamantă, Curtea apreciază că Directiva 2003/88/CE, la care  intimata reclamantă a făcut referire, aşa cum a fost aplicată în cauza  C-619/16 – Sebastian W. Kreuziger, se interpretează în sensul că angajatorul este obligat să se asigure în mod concret şi pe deplin transparent că lucrătorul este efectiv în măsură să îşi efectueze concediul anual plătit, scop în care salariatul trebuie să fie informat, în mod precis şi util,  cu privire la împrejurarea că dacă nu îl efectuează, acesta va fi pierdut la sfârşitul perioadei de referinţă sau al unei perioade de report autorizate sau la încetarea raportului de muncă.

Astfel, s-a arătat că este în sarcina angajatorului să facă dovada diligenţelor depuse pentru efectuarea în natură a concediului salariatului, acesta din urmă având obligaţia să îşi exercite efectiv dreptul la concediu plătit. În situaţia în care,  în mod deliberat  şi în deplină cunoştinţă cu privire la consecinţele care decurg, lucrătorul nu efectuează concediul anual plătit după ce i s-a oferit posibilitatea reală şi efectivă în acest sens, art. 7 alin.1 şi 2 din Directiva 2003/88 nu se opune pierderii dreptului respectiv, şi nici în cazul încetării raportului de muncă, lipsei corelative a unei indemnizaţii financiare pentru concediul anual plătit neefectuat.

 În consecinţă, deşi art. 7 din Directiva 2003/88/CE se interpretează în sensul că se opune, în principiu, unor dispoziţii sau unor practici naţionale potrivit cărora un lucrător este împiedicat să reporteze şi eventual, să cumuleze, până la momentul în care raportul său de muncă încetează, dreptul la concediu anual plătit neefectuat pentru mai multe perioade de referinţă consecutive, cu condiţia dovedirii refuzului angajatorului de a remunera aceste concedii. ( C214/16 CJUE), culpa angajatorului cât priveşte efectuarea dreptului la concediu de odihnă plătit şi  osibilitatea reportării acestuia are ca efect supravieţuirea dreptului, iar culpa salariatului în exercitarea acestui drept conduce la pierderea  lui.

 Or, tocmai aceste împrejurări invocate de angajator, au fost omise de la examinare de către prima instanţă, care nu a făcut nici măcar o minimă verificare în acest sens, ceea ce este de natură să afecteze dreptul părţilor la un proces echitabil, care presupune, printre alte componente, şi obligaţia instanţei de a analiza mijloacele, argumentele şi propunerile de probă ale părţilor, acceptând sau înlăturând motivat apărările acestora, relevante sub acest aspect fiind jurisprudenţa  CEDO,  aşa cum decurge din cauaz  Ruiz Torija c.Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Albina împotriva României, hotărârea 28 aprilie 2005, cauza Luka împotriva României; cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României,  hotărârea din 8 iunie 2006, cauza van de Hurk c. Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994).

Pe de altă parte, lipsa menţionării în considerente a argumentelor instanţei, care să susţină soluţia din dispozitiv, echivalează cu nerespectarea exigenţelor prevederilor art. 425 alin.1 lit. b Cod pr. civ., deci cu nemotivarea hotărârii,care împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său, având semnificaţia unei omisiuni a  judecării  fondului cauzei.

Soluţionarea procesului fără intrarea în judecata fondului nu implică numai ipoteza în care prima instanţă a judecat cauza în temeiul unei excepţii, ci şi situaţia în care hotărârea primei instanţe a dispus formal asupra fondului cererii prin respingerea acţiunii ca neîntemeiată sau prin admiterea acesteia în tot sau în parte, însă există lacune sau inadvertenţe ale motivării, lipsuri ale probatoriului, sau orice altă situaţie care ar putea fi calificată ca nefiind o reală cercetare a fondului, ce ar îndreptăţi instanţa de apel să aprecieze că nu a existat o judecată a fondului.

 În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 480 alin.3 Cod pr. civ. şi solicitarea expresă a apelantei formulată prin motivele de apel,  Curtea a  admis  apelul, a anulat sentinţa civilă şi a dispus  trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, prima instanţă va examina motivat, cu trimitere la probatoriul administrat, toate cererile şi apărările corelative formulate de părţi, în lumina dispoziţiilor legale prevăzute de art. 146, 148, 149  şi a jurisprudenţei comunitare cristalizată în aplicarea Directivei 2003/88/CE.

Domenii speta

Spete similare