Anularea deciziei de impunere privind obligaţii fiscale aferente bazelor de impozitare. Exigenţele estimării echitabile, rezonabile şi proporţionale a bazei de impunere de către organul fiscal.

Deliberând asupra recursurilor, constată faptul că, prin Sentința nr. 583 din 21.11.2019, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/102/2018, s-a admis, în parte, acțiunea reclamantei AA (cu sediul în xxx), în contradictoriu cu pârâta DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE Braşov – ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE Mureş (cu sediul procesual ales în xxxx).

S-a admis, în parte, contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. x/30.08.2018 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Braşov.

S-a dispus anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare nr. FM x/15.01.2018 emisă de AJFP Mureş – Activitatea de Inspecție Fiscală și a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare nr. x/31.01.2018 emisă de AJFP Mureş – Serviciul de Evidență pe Plătitor Persoane Juridice nr. x/31.01.2018, în ce privește bazele de impozitare reprezentând impozit pe veniturile din salarii, contribuția de asigurări sociale datorată de angajator, contribuția individuală de asigurări sociale reținută de la asigurați, contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator, contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator, contribuția individuală pentru șomaj reținută de la asigurați, contribuția angajatorilor pentru Fondul de garantare pentru plata creanțelor sociale, contribuția pentru asigurări de sănătate datorată de angajator, contribuția pentru asigurări de sănătate reținută de la asigurați, contribuția pentru concedii și indemnizații de la persoane juridice sau fizice, precum și accesoriile calculate la aceste baze de impozitare, pentru luna decembrie 2011.

S-a dispus menținerea, în rest, a actelor administrativ fiscale atacate.

S-a admis, în parte, cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.

Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Braşov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureş a fost obligată să plătească reclamantei suma de 10 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, solicitând admiterea prezentului recurs astfel cum a fost formulat; casarea în parte a sentinţei atacate, iar, în urma rejudecării cauzei, respingerea în totalitate a acţiunii promovate de reclamantă; exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa este criticabilă prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, fiind netemeinică şi lipsită de argumente legale suficiente, instanţa de fond nearătând în concret motivele pe care s-a sprijinit în adoptarea soluţiei atacate de admitere a acţiunii reclamantei.

Pentru o deplină edificare a instanţei de control judiciar, recurenta pârâtă a arătat că prin acţiunea introductivă reclamanta a înţeles să solicite anularea Deciziei nr. x/30.08.2018 emise de DGRFP B - Serviciul Soluţionare Contestaţii 2 şi anularea Deciziei de impunere nr. Y/15.01.2018 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală în baza Raportului de inspecţie fiscală, anularea Deciziei nr. x/31.01.2018 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare, emisă de Serviciul Executare Silită Persoane Juridice din cadrul AJFP Mureş.

Caracterul nelegal şi nefondat al sentinţei recurate rezidă în faptul că prima instanţă, în mod nejustificat, a reţinut că din dispoziţiile legale ale art. 91, art. 23 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi art. 110 din Legea nr. 207/2015 rezultă că începând cu data de 1 ianuarie 2004, termenul de prescripţie de 5 ani este legat de momentul naşterii bazei impozabile şi nicidecum de termenul de depunere a declaraţiei sau termenul de plată, iar începând cu data de 1 ianuarie 2016, termenul de prescripţie începe să curgă de la 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală, astfel că în opinia instanţei obligaţia suplimentară stabilită pentru luna decembrie 2011 este stabilită nelegal întrucât dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii s-a prescris.

În susţinerea recursului, s-a arătat că potrivit art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală : „Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Potrivit alin. 1 se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.” coroborat cu ale art. 58 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal potrivit căruia: „Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.”

Astfel, prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv de la data de 1 ianuarie a anului următor momentului în care s-a constituit baza de impunere a obligaţiei fiscale, moment care determină naşterea dreptului organului fiscal de a stabili şi determina obligaţia fiscală respectivă.

În concret, având în vedere prevederile coroborate ale art. 86 şi art. 87 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în cazul impozitului pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi contribuţiilor salariate aferente, baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul are obligaţia să o determine şi să o declare prin declaraţiile lunare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 22 şi 23 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: „obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului generat consolidat, b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; c) obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; d) obligaţia de a plăti dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii; e) obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă; f) orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale.” Potrivit prevederilor art. 23, „Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.”

De asemenea, în conformitate cu aceste prevederi ale Codului de procedură fiscală, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în acelaşi moment, moment de la care se naşte şi dreptul organului fiscal de a stabili obligaţia fiscală datorată, iar obligaţia fiscală cuprinde obligaţia de a înregistra, calcula, plăti, declara şi orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale. Expresia „dacă legea nu prevede altfel” are o importanţă majoră pentru stabilirea dreptului de creanţă, pentru că în drept, prin legea fiscală au fost stabilite termene până la care persoana impozabilă trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile fiscale, abia după împlinirea acestora organul fiscal fiind îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei.

Astfel că, venind în întâmpinarea nevoilor persoanelor impozabile, care după finalizarea perioadei fiscale, fie că este ea luna, trimestrul sau anul, au nevoie de timp ca să efectueze calculele impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, statul a oferit acestora o perioadă „de graţie”, care spre exemplu în cazul impozitului pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor este de 25 de zile de la finalizarea perioadei fiscale (art. 58 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal).

În scopul clarificării momentului naşterii obligaţiei fiscale Comisia Fiscală Centrală din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, prin Decizia nr. D/2011, a dat o soluţie potrivit căreia termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, în cazul impozitului pe venitul din salarii începe să curgă cu 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea de depunere a declaraţiei privind impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor, precum şi contribuţiile salariale aferente. Cu alte cuvinte, s-a stabilit că dreptul de creanţă fiscală se naşte la momentul prevăzut de lege pentru depunerea declaraţiilor fiscale.

Contrar celor susţinute de către reclamantă şi însuşite întocmai de către prima instanţă relativ la dreptul organului de a stabili obligaţii suplimentare şi pentru luna decembrie 2011, având în vedere şi Adresa nr. XXX/04.05.3020 emisă de Inspecţia Fiscală, recurenta pârâtă a arătat faptul că în perioada 04.12.2017-11.01.2018 a fost efectuată o inspecţie fiscală parţială la AA, verificare care a cuprins perioada 01.12.2011 -31.07.2017 pentru impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi pentru contribuţiile salariale aferente (Contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator, Contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, Contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de angajator, Contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de angajator, Contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi, Contribuţia angajatorilor la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, Contribuţia pentru asigurări de sănătate datorată de angajator, Contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi, Contribuţii pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice).

Cu ocazia inspecţiei fiscale parţiale efectuate s-au stabilit deficienţe cu privire la declararea impozitului pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi pentru contribuţiile salariale aferente, deficienţele fiind redate în Raportul de inspecţie fiscală nr. Y/15.01.2018 detaliat pentru fiecare perioadă în parte.

Astfel, argumentele reclamantei-intimate nu sunt susţinute de prevederile legale aplicabile, inspecţia fiscală a fost efectuată în baza Titlului VI din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fiind incidente prevederile art. 347 alin. (1) din actul normativ anterior indicat, forma în vigoare de la data de 01.01.2016, potrivit cărora „Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă. 2) Cauzele de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie se supun legii în vigoare la data la care acestea au intervenit.”

Potrivit prevederilor art. 91 şi art. 92 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare până la 31.12.2015, termenul de prescripţie al dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termen care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor legale termenul de prescripţie se suspendă pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.

Prin urmare, având în vedere că impozitul pe veniturile din salarii a fost avizat pentru verificare începând cu luna decembrie 2011, pentru efectuarea inspecţiei fiscale sunt incidente prevederile art. 91, alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora: „(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.”

Data începerii inspecţiei fiscale, înscrisă în Registrul unic de control, este 04.12.2017.

Astfel, cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru obligaţia de plată aferentă lunii decembrie 2011, recurenta pârâtă a solicitat a se constata că aceasta este în strânsă legătură cu momentul în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv cu momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Având în vedere dispoziţiile art. 23 şi art. 91 din Codul de procedură fiscală, se constată că în cazul impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi contribuţiile salariale aferente pentru luna decembrie 2011, declaraţia fiscală trebuia depusă până la data de  25.01.2012, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2013 şi se împlineşte la data de 31 decembrie 2017.

Cum inspecţia fiscală a început la data de 04.12.2017, rezultă că obligaţiile fiscale reprezentând impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi contribuţiile salariale aferente, pentru luna decembrie 2011, stabilite de organele de inspecţie fiscală prin Decizia de impunere nr. Y/15.01.2018 sunt în cadrul termenului legal de prescripţie.

În condiţiile date, luna decembrie a anului 2011 se află în interiorul peri¬oadei de prescripţie, contrar celor reţinute de către instanţa de fond.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată recurenta pârâtă a solicitat exonerarea sa de la plata acestora, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 Cod procedură civilă.

Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

O altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care solicită să fi câştigat în mod irevocabil procesul, ori în situaţia de faţă nu ne încadrăm în această categorie.

Mai mult, nici aspecte privind reaua-credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina recurentei pârâte pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și reclamanta AA, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa anularii în întregime a Deciziilor de impunere Y din data de 15.01.2018, pentru obligaţiile principale și a Deciziei nr. x din data de 31.01.2018 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii, ambele fiind nelegale.

Fără cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului s-a arătat faptul că, în urma controlului fiscal realizat, pârâta a procedat la emiterea a două acte administrativ fiscale de impunere, respectiv Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale Y din data de 15.01.2018 pentru suma de 254.119 lei, completată prin Decizia nr. x din data de 31.01.2018.

Recurenta reclamantă a precizat faptul că a contestat în integralitatea lor obligaţiile fiscale instituite, în opinia sa, neputându-se presupune că toate sumele intrate în Asociație și neevidențiate trebuie să fie interpretate ca "venituri salariale" de care reprezentantul Asociaţiei ar fi beneficiat de unul singur, astfel încât aceste sume să poată fi asimilate în mod forţat cu nişte venituri salariale.

Problema esenţială o reprezintă împrejurarea că deciziile atacte sunt nelegale prin prisma faptului că au fost emise, în cel dintâi rând, fără o luare în considerare în niciun fel a apărărilor reclamantei, a probelor depuse în acest sens, iar, în al doilea rând, fără o motivare a considerentelor de admitere nefiind indicat nici modul de calcul pentru suma înlăturată din decizia iniţială, instanţa de fond "prezumând" astfel că organul fiscal, primus inter pares, are posibilitatea de a estima, beneficiind de cel mai înalt grad de încredere toate aceste sume pe care afirmativ asociaţia le-ar fi încasat, iar în contabilitate nu au fost evidenţiate.

Cum aceste considerente nu au fost explicate, în opinia recurentei reclamante, instanţa de judecată nu poate decela măsura în care acestea au putut fundamenta această soluţie parţial favorabilă din decizia de admitere a contestației formulate, cum anume a fost stabilită întinderea măsurii de admitere, neexistând niciun fel de criteriu obiectiv, explicit și explicat, pentru care suma de 67.003 lei a fost stabilită eronat de către inspectorii fiscali.

Organul fiscal, acceptând apărările recurentei reclamante fie și în parte, a consimțit la concluzia că estimarea de care s-a uzat la momentul emiterii deciziei iniţiale nu poate fi primită în mod imuabil, ea bazându-se pe o interpretare vădit tendenţioasă a modului, fie el și defectuos, de funcţionare al AA.

Cum la emiterea unor asemenea decizii arbitrariul și ambiguitatea nu își au locul, în opinia recurentei reclamante instanţa de fond era chemată să evalueze toate aceste aspecte, inclusiv, sau mai ales, din perspectiva contraprobei administrate în fața sa, respectiv a expertizei contabile apreciate ca utile, concludente și pertinente de administrat în cauză, expertiză care să dea concreteţe apărărilor AA, altfel complet ignorate de organul fiscal.

Recurenta reclamantă a arătat faptul că expertiza contabilă efectuată a surprins specificitatea domeniului în care a activat și activează, fiind o asociaţie sportivă cu activitate nelucrativă, non profit și funcționând sub regimul juridic al O.G. nr. 26/2000, din toate punctele de vedere, neavând niciun fel de compartiment ori departament care să aibă vreo activitate susceptibilă a fi caracterizată ca activitate comercială, cu scop lucrativ, în înţelesul prevederilor art. 46 alin. 1 lit. d din O.G. nr. 26/2000, toate veniturile sale fiind orientate spre funcţionarea AA și pentru asigurarea condiţiilor de realizare a obiectivelor sale, iar nu numai pentru îmbogăţirea și huzurirea reprezentantului său legal, cum se înțelege din actele emanate de la intimată.

Fundamentele analizei efectuate de inspectorii fiscali sunt construite pe premise greşite, iar veniturile realizate, chiar neînregistrate în contabilitate, nu pot fi asimilate veniturilor salariale pentru fondatorul AA, sumele eventual încasate, primind destinaţii utile funcţionarii AA, nicidecum nu pot fi considerate ca fiind apropriate de reprezentantul său legal.

Pentru pârâtă buna-credință nu se prezumă ci, dimpotrivă, reprezentantul AA a fost prezumat ca fiind de rea-credinţă, fără ca inspectorii fiscali să fie interesaţi și de măsura în care cheltuieli efectuate in vederea funcţionarii AA, la rândul lor neevidențiate în contabilitate, dar fiind mai presus de orice îndoială că au fost efectuate (benzina, alimente, echipamente, taxe pentru diversele competiţii etc.), astfel încât comparând aceste cheltuieli, versus afirmative venituri, să ajungă la concluzii cât de cât obiective.

Acelaşi act normativ cadru stabileşte într-o manieră largă care anume sunt sau care ar putea fi veniturile unei asociații/fundații non-profit, plasând pe prima poziţie, la art. 46 alin. 1 lit. a cotizaţiile membrilor, iar la lit. e donaţiile, sponsorizările, legatele.

Împrejurarea că legea prevede la art. 46 alin. 1 lit. d, respectiv la art. 48, faptul că pot fi atrase venituri din desfăşurarea de activităţi economice, nu îngăduie să se presupună că în mod necesar activităţile cu pricina s-ar fi desfăşurat în mod clandestin, netransparent, iar veniturile atrase au fost însușite în întregime de reprezentantul AA, ci dimpotrivă, dacă inspectorii fiscali ar fi avut dubii în această privinţă, acest fapt trebuia dovedit în urma analizării întregii situaţii contabile a AA pe perioada supusă controlului, dar și din perspectiva situaţiei patrimoniului AA, ori a rezultatelor activităţii sale pe parcursul anilor în care aceasta a funcţionat.

Pentru a emite deciziile de impunere, inspectorii fiscali au asimilat toate sumele încasate de AA în acest interval de timp, cu titlu de cotizaţii ale membrilor și simpatizanţilor săi, pentru care nu s-au emis într-adevăr chitanţe fiscale de încasare, conchizând că ele ar reprezenta în realitate venituri de natură salarială.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 215 alin. 1 din C.proc.fisc, în privinţa termenului de prescripţie aplicabil afirmativelor obligaţii stabilite în sarcina AA pentru anul 2011, recurenta reclamantă a menționat faptul că instanţa de fond a dat o justă aplicare prevederilor art. 347 raportat la art. 22, 23 și 58 din C.proc.fisc, înlăturând din decizie sumele stabilite cu titlu de obligaţii fiscale principale, respectiv corelativele obligaţii accesorii, pentru luna decembrie 2011, aspect în privinţa căruia hotărârea primei instanţe este corectă și legală.

A doua problemă pe care recurenta reclamantă o caracterizaează ca fiind nelegală o reprezintă nearondarea propriu-zisă a limitelor legale ale controlului fiscal, specificului activităţii sale, ca organizaţie non-profit, sens în care apreciază că, înainte de a analiza propriu-zis actul de control ori decizia emisă, se impunea evaluarea în mod just și imparţial a circumscrierii legale a controlului fiscal în sine, nu numai prin raportare la prevederile procesual fiscale, dar și la cele ale legislaţiei speciale în materia asociaţiilor și fundaţiilor - O.G. nr. 26/2000.

Astfel, potrivit prevederilor art. 1 lit. b din C.proc.fisc. se impune a se reține că recurenta reclamantă se află în postura altor subiecte ale raporturilor juridice fiscale. Art. 1 pct. 6 din C.proc.fisc, defineşte noţiunea de control fiscal, în sensul în care acestea vizează totalitatea activităţilor organelor fiscale pentru verificarea modalităţilor de îndeplinire de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală și contabilă.

Aşadar, înainte de toate, inspectorii fiscali trebuiau să clarifice obiectul real al controlului. AA nu a fost și nu este un contribuabil în sensul clasic al termenului, iar în privinţa obligaţiilor pe care le-ar avea din punct de vedere fiscal, era absolut necesar ca înainte de a cataloga anumite venituri pe care le-ar fi înregistrat în perioada controlată, să fie stabilite dacă ele au fost sau nu cheltuite de asociaţie pentru scopurile pentru care a fost înfiinţată, înainte de a se susţine că ar fi fost însușite la modul personal de către preşedintele și reprezentantul AA.

În sensul celor de mai sus, în opinia recurentei reclamante, sensul și finalitatea urmărite de legiuitor în privinţa controlului fiscal, astfel cum este el reglementat la art. 113 și următoarele din C.proc.fisc. nu a fost întocmai urmărită și respectată de inspectorii fiscali, problema având relevanță semnificativă în evaluarea clarificării destinaţiei (evidenţiate sau nu în contabilitate) a sumelor încasate de AA, pentru ca doar apoi, în cunostiință de cauză, eventualele surplusuri, să fie catalogate ca sume apropriate de reprezentantul legal al AA.

Trebuie observat și faptul că instituţia juridico-fiscală a estimării se regăsește ca și pârghie dată de legiuitorul fiscal în cadrul Cap. III - Dispoziţii privind declaraţia fiscală, respectiv la art. 101 – 105, Cap. următor IV - Stabilirea bazei de impozitare prin estimare parc a fi temeiul juridic al estimării ce face obiectul prezentei analize - respectiv prevederile art. 106.

Singura problemă reală o reprezintă însă faptul că în speță sumele afirmativ/presupus intrate în patrimoniul AA, pe de o parte, nu erau supuse impozitării ca și venituri ale AA, iar, pe de altă parte, aceste sume nu pot fi asimilate destinaţiei de venituri salariale pe care fondatorul AA să și le fi însuşit cu acest titlu decât dacă se făcea dovada faptului că AA nu a funcţionat în intervalul de timp vizat.

Per a contrario, dacă AA a funcţionat, este cât se poate de evident că această funcţionare nu putea și nu poate fi concepută ca realizându-se în absența unor resurse financiare, aspect subliniat explicit de expertiza contabilă efectuată în cauză, atunci când, la capitolul concluzii, d-na expert a conchis că, în perioada vizată, AA a efectuat cheltuieli în sumă de 671.754,27 lei.

Tot d-na expert a subliniat faptul că cea mai mare parte a veniturilor AA s-a înregistrat în contabilitate din sponsorizări, motiv pentru care compararea eventuală a veniturilor cu cheltuielile efectiv înregistrate/efectuate, nu poate fi privită ca reprezentând o bază de a ne imputa vreo sumă de bani. Toate estimările inspectorilor fiscali privesc exclusiv afirmativele contribuții/donații ale părinţilor copiilor înscriși în AA, contribuții nu pot fi luate în considerare în cuantumul aproximat de inspectorii fiscali, în mod complet nerealist.

Sumele stabilite de d-na expert că au fost cheltuite efectiv de AA, în vederea desfăşurării activităţii în toată această perioadă (decembrie 2011 - iulie 2017) nu au fost "inventate" de d-na expert ci ele au avut la bază atât actele contabile ale AA, cât și informaţii obţinute în mod oficial de expert. D-na expert chiar a precizat faptul că, deși pentru anii 2014-2017, în contabilitate nu au fost evidenţiate cheltuieli pentru deplasări și cheltuieli de protocol, cât timp activitatea AA nu poate fi negată pentru această perioadă, pe baza sumelor cheltuite în anii 2011-2013, aceasta a putut aprecia foarte exact la cât se puteau ridica aceste cheltuieli, informându-se în mod obiectiv asupra locului desfăşurării competițiilor, a distanței parcurse de cele două microbuze ale AA etc.. Ca atare, gradul de precizie al indicării cheltuielilor efectuate de AA în toată perioada vizată nu poate fi privit ca fiind unul "estimativ” atât timp cât informaţiile de care a uzat d-na expert sunt extrem de precise.

În consecinţă, chiar dacă inspectorii fiscali au denaturat finalitatea și destinaţia juridică a contribuitei membrilor AA, instanţa de fond a avut la îndemână o lucrare de specialitate care a lămurit măsura în care apărările reclamantei erau și sunt pertinente, pentru a se conchide că nu toate sumele afirmativ intrate în AA ar fi fost însușite de reprezentantul său legal.

Aceste contribuţii (care nu sunt cotizaţii, aceste cotizaţii pot fi depuse doar de asociaţi, iar în cazul din speţă nu avem alți asociaţi decât reprezentantul legal) au intrat în patrimoniul AA, iar nu în patrimoniul asociatului, astfel încât destinaţia primită de aceste sume a fost în interesul desfăşurării activităţii AA, instituirea unor obligaţii abracadabrante în sarcina AA, neputându-se fonda pe presupuneri sș estimări de o asemenea factură.

Recurenta reclamantă a mai arătat faptul că este adevărat că nu s-au emis chitanţe de încasare pentru toate sumele încasate cu titlu de contribuţii, însă în niciun caz acest fapt nu trebuie să conducă în mod automat la concluzia ca preşedintele fondator al AA și-a însușit aceste sume în nume personal, respectiv că ar fi utilizat aceste sume în interes personal, fără a face verificări și constatări obiective în acest sens.

Faptul neemiterii chitanţelor aferente acestor cotizaţii în sine poate conduce la concluzia prezenței unei/unor contravenţii ori infracţiuni la legea contabilităţii, Legea nr. 82/1991, în condiţiile art. 41 - 42 din această lege, susceptibil de a fi sancţionat contravenţional sau penal după caz, dar în niciun caz faptul neemiterii chitanţelor doveditoare nu poate conduce la interpretarea că sumele astfel date AA ar trebui asimilate în mod obligatoriu unor venituri de natură salarială, personală vreunui salariat al AA, fie el și preşedintele AA.

În realitate, aceste cotizaţii/contribuţii, în limitele în care acestea au fost efectiv plătite, s-au făcut venit la bugetul AA, nicidecum la bugetul preşedintelui AA ca persoană fizică, iar, pe de altă parte, stabilirea întinderii lor nu putea fi lăsată la latitudinea vagii instituţii a "estimării" doar prin aplicarea unor calcule aritmetice, extrem de aproximative.

D-na expert a procedat în mod corect la identificarea în egală măsură și a cheltuielilor pe care asociaţia le-a făcut în toți aceşti ani, cu închirierea terenurilor, cu amenajarea lor, cu transportul copiilor la diverse competiţii, cu cazarea lor, cu mesele asigurate, cu echipamentele procurate, cu plata taxelor, cotizaţiilor profesionale, dar și a diverselor tarife de participare la competiţii, etc., astfel încât luarea lor în considerare și coroborarea lor cu veniturile efectiv realizate să conducă la concluzii cât se poate de obiective.

Realitatea ignorată de inspectorii fiscali, a faptului că afirmativele contribuţii au fost încasate, însă nu în măsura "estimată" de aceştia, nu poate fi însă răstălămacită ignorând declarațiile date de numeroşi părinţi care au formulat declaraţii olografe ce denotă tocmai contrariul susţinerilor inspectorilor fiscali, ori cel puţin relativizează într-atât concluziilor lor, încât aproximările estimate ale acestor venituri, transpar la suprafaţă cu puterea evidenței.

Însă pentru a cataloga aceste sume ca fiind asimilabile veniturilor de natură salarială se impune să apelăm la prevederile art. 76 din C.fisc, astfel încât să se deceleze în ce măsură poate fi stabilită o corelaţie între aceste sume ipotetic intrate în AA și, respectiv ".... toate veniturile în bani și/sau natură de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă, ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu ...." etc., o realizează.

Preşedintele fondator al AA era și este angajat cu contract de muncă în calitate de antrenor (asociaţia a mai avut în aceeaşi perioadă încă un angajat cu forme legale). Prin urmare, acesta nu poate fi prezumat că încasând sumele respective în mod necesar ca și salariu, prin forţarea literei și spiritului art. 76 alin. 2 lit. s din C.fisc.

Astfel, indiferent cât ar fi fost aceste contribuţii, prin absurd acceptând că ar fi fost la fel de mari pe cât le-au estimat inspectorii fiscali, prin nişte simple operaţii de înmulţire, aceste sume nu puteau primi în mod complet și total calificarea ca fiind venituri asimilate salariului și, în consecinţă, nu puteau comporta un asemenea calcul, întrucât inspectorii fiscali nu au dovedit dacă aceste sume au fost sau nu cheltuite, parţial sau total, în interesul AA ori în interesul reprezentantului său. Dacă aceste sume au fost cheltuite în interesul AA în mod evident nu li se putea aplica niciun sistem de calcul pendinte de nişte drepturi salariale, caz în care baza impozabilă inventată de inspectorii fiscali este sublimă dar lipseşte cu desăvârşire.

Dacă aceste sume ar fi fost cheltuite în interesul reprezentantului AA, inspectorii fiscali ar trebui să explice și cum au ajuns la o asemenea concluzie, atât timp cât patrimoniul acestuia nu a făcut obiectul vreunei verificări concrete, iar acesta înregistra venituri salariale tocmai de la AA, pentru care se achitau toate obligaţiile corespunzătoare.

Pe de altă parte, prevederile art. 42 alin. 2 lit. c din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilităţii - prevăd în mod explicit în ce constă una din contravenţiile vizate de legiuitor nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Finanţelor Publice, respectiv de instituţiile de reglementare în domeniul contabilităţii, prevăzute la art. 4 alin. 3, cu privire la ... lit, c : întocmirea și utilizarea documentelor justificative și contabile pentru toate operaţiunile efectuate, înregistrarea lor în contabilitate pentru perioada la care se referă, păstrarea și arhivarea acestora, precum și reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse.

Pentru a putea proceda la estimare inspectorii fiscali, după formularea punctului de vedere al reprezentantului AA, s-au raportat la câteva elemente pe care le-au considerat relevante după cum urmează: numărul de vize medicale acordate jucătorilor de fotbal - copii - legitimaţi la Club, (număr variabil - 33 în decembrie 2011; 45 - ianuarie - iulie 2012; 61 - august - decembrie 2012; 94 - ianuarie - iunie 2013; 69 - iulie - decembrie 2013; 72 - ianuarie - iulie 2014; 124 - august -decembrie 2014; 56 - ianuarie - iulie 2015; 89 - august - decembrie 2015; 56 -ianuarie - iulie 2016; 89 - august - decembrie 2016 și 77 - ianuarie - iulie 2017 ); numărul de persoane care nu au plătit cotizaţia (un număr fix de câte 5 asemenea persoane pentru întreaga perioadă controlată).

Cum anume au determinat inspectorii fiscali acest număr al persoanelor care, din diverse motive nu au plătit aceste cotizaţii, nu poate fi lămurit din analiza actului de control, mai ales că realitatea factuală a fost în sensul că nu toate persoanele pentru care s-au emis vize medicale erau copii, respectiv nu toate aceste persoane erau legitimate la club, argumentele prezentate în acest scop nefiind luate în considerare la momentul controlului. Caracterul "probabilistic" al calculelor inspectorilor fiscali ar fi trebuit să dea de gândit instanţei de fond, în evaluarea măsurii în care "estimarea" acestora putea sau nu să fie primită în mod pompieristic, fără niciun discernământ.

Acest criteriu la care inspectorii fiscali s-au raportat a fost unul subiectiv și nepotrivit. Singurul criteriu obiectiv pe care organul de control l-ar fi putut reține în vederea stabilirii măsurii în care aceste cotizaţii ar fi trebuit achitate îl putea reprezenta numărul de copii efectiv înregistraţi în evidentele AA, astfel cum aceste evidențe puteau fi verificate/confruntate cu cele declarate la ABC, lotul clubului fiind anunţat și comunicat din timp, înaintea începerii fiecărui campionat în parte.

În această ordine de idei, argumentul reţinut de pârâtă în cuprinsul deciziei ultime emise, potrivit cu care, din consultarea paginii de internet a AA de către inspectorii fiscali, aceştia au constatat că ar fi legitimaţi un număr de cea. 80 de copii, argumentul nu poate fi primit, el fiind complet nereal.

Astfel cum a arătat și în cuprinsul "Punctului de vedere" înregistrat sub nr. 2422 din data de 06.01.2018 la registratura pârâtei, recurenta reclamantă a precizat faptul că în perioada 2011-2014 sumele pe care le încasa AA cu titlu de cotizaţii erau de 50 lei lunar, toate calculele efectuate de inspectorii fiscali pornind de la suma de 70 lei, sumă stabilită în acest scop, însă pentru anul 2017. În cazul în care s-ar fi făcut o minimă verificare a chitanţelor emise în perioada de referinţă, s-ar fi putut constata ca întreg calculul efecutat a avut un fundament profund eronat, suma fiind majorată artificial de inspectorii fiscali, instanţa de fond neobservând acest fapt.

De asemenea, recurenta reclamantă a menționat faptul că mare parte din persoanele pe care le-au luat în considerare ca fiind afirmativ "cotizanti" ai AA erau adulţi (30 - 36 de ani), persoane care nu cotizau în niciun fel și, pe de altă parte, 42 de persoane dintre cele luate în calcul de inspectorii fiscali nu au cotizat niciodată la club, în niciun an dintre cei de referință, lucru ce este atestat de înscrisurile depuse în fața instanţei de fond, înscrisuri intitulate "Declaraţii" date pe proprie răspundere de către aceste persoane, cu indicarea concretă a datelor de identificare, informaţii care verificate de organul fiscal, imensa majoritate fiind chemaţi la finanţe (cea. 80 - 90 % dintre ei) să fie audiaţi, ei menținându-și aceste declaraţii.

Din cei cea. 33 de părinţi care putem presupune în mod legitim că au achitat contribuţii lunare, s-ar fi putut aduna în perioada vizată, o sumă totală maximală de 166.320 lei - cea. 13.860/an - 1.155 lei/lunar (aceasta în condiţiile în care am lua în calcul o contribuţie de 70 lei/lună, deși până în anul 2013 contribuţia era de 50 lei lunar), sumă care nu ar fi ajuns în niciun caz pentru a plăti cele două salarii date angajaţilor AA.

Recurenta reclamantă a mai menționat faptul că a depus la instanţă și Adresa nr. 33 din data de 19.02.2018 emisă de ABC (forul tutelar al cluburilor de profil din judeţul M), prin care se atesta listele de jucători legitimaţi la Clubul AA., liste pe care AA le-a depus la momentul începerii campionatelor de juniori, numărul de copii astfel indicaţi putând eventual sta la baza unui calcul mai precis al eventualelor contribuţii de luat în seamă. În anul 2011, AA avea înregistrați în lotul de jucători pentru care se efectua viza anuală, un număr de 16 copii, în grupa celor născuţi în 1997, respectiv 20 de copii în grupa celor născuţi în anul 2000/2001. În anul 2013 și 2014, AA avea în grupele menţionate mai sus, câte 19 respectiv 16 copii, situaţie care apoi s-a perpetuat și în anii următori. Pentru anul 2015 și 2016 AA avea înregistrați un număr de 15 copii născuţi în anul 1999 - 2001; 16 copii născuţi între anii 2004 - 2007 și respectiv 15 copii din grupa celor născuţi în anul 2002. Pentru anul 2017 AA avea înregistrați un număr de 11 copii născuţi în anul 2007; 31 de copii născuţi în perioada anilor 2002 - 2005.

În consecinţă, se poate observa că pe parcursul anilor, copii efectiv legitimaţi și înscrişi în AA au fost într-un număr relativ constant, aproximativ o medie de 75 de copii, ei menținându-se aceeaşi de la un an la altul, acesta fiind de altfel și "secretul" preformării lor în timp, însă în niciun caz nu se poate presupune că trebuie luaţi în calcul numărul lor cumulat, pentru ca estimarea inspectorilor fiscali să fie cât mai "interesantă" pentru organul fiscal.

Recurenta reclamantă a făcut trimitere și la Tabel nominal cu jucătorii B.B., depus în probațiune, care au apărut în cadrul actului de control, cu toate că ei nu erau jucătorii AA, ei fiind legitimaţi la altă asociaţie, astfel încât în niciun caz aceştia nu puteau fi luaţi in considerare ca și cotizanți ai AA, reţinerea acestora fiind menită doar a spori în mod artificial baza de calcul a inspectorilor fiscali.

Recurenta reclamantă a precizat faptul că a suportat din fondurile sale cheltuielile aferente unui număr important de copii proveniţi din zone defavorizate ale societăţii, din medii care nu și-ar fi permis niciodată să achite cotizaţia lunară datorată ori care datorită talentului lor ar fi fost păcat să se irosească din considerente de natură financiară.

De asemenea, a avut relaţii de parteneriat cu alte cluburi, efectuându-se astfel schimburi de copii, care deși erau legitimaţi la alte cluburi (DD, de exemplu) au fost antrenaţi la clubul AA, sau invers. Într-o altă situaţie, colaborând cu autorităţile locale din oraşul XY., unde a amenajat terenul de fotbal din localitate, a antrenat o perioadă lungă de timp o echipă formată din adulţi, pentru care s-au efectuat asemenea analize medicale. Și aceste persoane au fost incluse de asemenea artificial la categoria copii, ceea ce reprezintă fără îndoială o altă exagerare, menită a rotunji sumele afirmativ încasate, astfel încât obligaţiile imputate să fie cât mai consistente.

Recurenta reclamantă a specificat faptul că a depus în probațiune declaraţiile la care a făcut trimitere în plângere, declaraţii provenite de la părinţii copiilor care au fost legitimaţi în mod real la club, pentru a dovedi că operaţiunea de estimare efectuată de inspectorii fiscali a fost una eminamente aproximativă, fără niciun corespondent real, făcută cu neluarea în considerare a tuturor argumentelor prezentate și, mai ales, cu ignorarea apărărilor, pe care nici măcar nu le-au verificat în vreun fel. Aceste probe au fost ignorate de intimată la momentul soluţionării contestaţiei.

Asociația recurentă a avut raporturi de colaborare și parteneriat cu diverse instituţii și/sau societăţi comerciale în vederea desfăşurării activităţii. Astfel, între AA și Școala Gimnazială nr. Z. a fost încheiat Contractul de colaborare nr. ZZ din data de 30.10.2015, prin care AA s-a angajat și, apoi chiar a realizat, " ...lucrările de investim referitoare la amenajarea terenului care face obiectul prezentului contract, cu gazon sintetic." De asemenea, împreună cu Comuna L. și Asociaţia Sportivă T. s-a încheiat "Contractul de parteneriat" autentificat sub nr. ZZ din data de 27.03.2013, prin care s-a angajat și apoi a pus în operă investiţii la terenul de sport din satul T.

Recurenta reclamantă a mai precizat faptul că expertul a ţinut cont de faptul că, în fiecare ediţie de campionat, au fost în genere 28 de etape, din care jumătate erau în deplasare la Reghin, Luduş, Ungheni, Odorheiu Secuiesc, Sângeorgiul de Mureş etc. În egală măsura se impune să se rețină și faptul că aceste deplasări nu erau singurele, copii fiind transportaţi în general din Tg.Mureș până la Ivănești la terenul de antrenament și înapoi, de mai multe ori pe zi.

Toate aceste costuri au existat, ele au fost suportate de AA, astfel încât în niciun caz nu se poate reține că preşedintele AA și-ar fi însușit în nume personal sumele afirmativ încasate cu titlu de cotizaţii. Dimpotrivă, dacă i-ar fi mers atât de bine pe seama veniturilor din AA, de bună seamă nu era nevoit să-și mai ia un al doilea job de antrenor, astfel încât să își poată întreține familia.

Prin întâmpinarea formulată, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş a solicitata respingerea recursului formulat de AA ca nefondat, menţinerea în parte a sentinţei atacate, iar, în urma rejudecării cauzei, respingerea în totalitate a acţiunii în contencios formulată de AA.

 S-a arătat faptul că prin recursul formulat de AA nu s-au adus critici pertinente Sentinţei nr. 583 din 21.11.2019 pronunţate de Tribunalul Mureş - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/102/2018, care să ducă la modificarea sau casarea acesteia.

Prin sentinţa anterior indicată s-a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de AA împotriva Deciziei de impunere nr. Y /15.01.2018, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. Y/15.01.2018 şi a actelor subsecvente referitoare la obligaţiile fiscale suplimentare de plată, precum şi împotriva Deciziei nr. x/30.08.2018 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă, emisă de DGRFP Braşov - Serviciul Soluţionare Contestaţii 2.

În susţinerea recursului promovat s-a făcut menţiunea că sentinţa atacată este criticabilă în parte, deoarece în opinia recurentei, prima instanţa în mod greşit a respins în parte acţiunea în contencios administrativ, hotărârea cuprinzând motive contradictorii, nefiind analizate o serie de argumente invocate.

Raportat la motivele de recurs invocate de reclamantă, recurenta pârâtă a arătat că în considerentele hotărârii instanţa a arătat fiecare capăt de cerere şi apărările părţilor, probele care au fost administrate, normele juridice pe care le-a aplicat la situaţia de fapt stabilită, aspecte ce s-au concretizat în mod clar în sentinţa care se înţelege a fi criticată de către recurentă prin promovarea acestei căi de atac.

Recurenta pârâtă a arătat că în perioada 04.12.2017-11.01.2018 a fost efectuată o inspecţie fiscală parţială la AA verificare care a cuprins perioada 01.12.2011 - 31.07.2017 pentru impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi pentru contribuţiile salariale aferente.

Cu ocazia inspecţiei fiscale parţiale efectuate s-au stabilit deficienţe cu privire la declararea impozitului pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor şi pentru contribuţiile salariale aferente, deficienţele fiind redate în Raportul de inspecţie fiscală nr. Y/15.01.2018 detaliat pentru fiecare perioadă în parte.

Organele fiscale au constatat că din anul 2011 până la momentul controlului, deşi s-a perceput o taxă cuprinsă între 50-100 lei de la părinţii copiilor legitimaţi la club nu s-a emis vreo factură sau chitanţă în acest sens, nefiind evidenţiate în contabilitate venituri de această natură.

Organele de control au reţinut că AA nu a respectat prevederile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, potrivit cărora „Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”, precum şi prevederile art. 6 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora: „Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii... .”

Având în vedere faptul că documentele şi informaţiile prezentate de AA în cursul controlului fiscal au fost incomplete, în vederea stabilirii situaţiei fiscale a contribuabilului, la control s-a procedat la estimarea bazei de impunere, în baza prevederilor art. 106 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Pentru a determina nivelul veniturilor din cotizaţiile membrilor asociaţiei sportive, neînregistrate în contabilitate, în baza prevederilor legale sus-menţionate, organele de inspecţie fiscală au procedat la determinarea acestora prin utilizarea metodei produsu¬lui/serviciului şi a volumului - metoda adecvată raportat la situaţia societăţii verificate (Ordinul A.N.A.F. nr. 3389/2011), conform Notei de fundamentare privind condiţiile pen¬tru selectarea metodei de stabilire prin estimare a bazei de impunere în vederea deter¬minării obligaţiilor fiscale nr. 88/11.01.2018.

Întrucât la control asociaţia nu a putut prezenta situaţia membrilor din perioada 2011 - iulie 2017, respectiv datele de identificare ale acestora şi perioada în care au ac¬tivat, organul fiscal a estimat baza de impunere din informaţiile furnizate de Cabinetul Medico Sportiv din cadrul Spitalului M., vizând numărul de sportivi din cadrul clubului AA., cărora li s-au acordat vize medicale în pe¬rioada respectivă.

Pentru estimarea încasărilor, numărul de sportivi care au activat în cadrul clubu¬lui, care au primit vize medicale, a fost înmulţit cu 70 lei, reprezentând nivelul cotizaţiei individuale, declarat de domnul FFF. în calitate de reprezentant legal al recurentei în Nota explicativă dată la solicitarea inspectorilor fiscali.

Urmare a calculelor efectuate a rezultat un venit neînregistrat în contabilitate la nivelul de 323.960 lei, organele de inspecţie fiscală considerând că veniturile din cotizaţii, obţinute de domnul FFF., sunt asimilate salariilor.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de fond a avut în vedere faptul că la emiterea deciziei de impunere organele de inspecţie fiscală în operaţiunea de stabilire a fondului de salarii nete, nu au luat în calcul un număr de 5 persoane care au declarat pe proprie răspundere că nu au achitat cotizaţii lunare către AA. Pentru diferenţele de salarii suplimentar stabilite, s-a considerat că AA datorează bugetului consolidat al statului impozit pe venit şi contribuţii sociale.

Ulterior, în faza soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, a mai fost luat în calcul un număr de 37 declaraţii depuse de recurentă la organul fiscal prin care se susţinea că nu s-au achitat cotizaţii la asociaţia sportivă. Prin urmare, obligaţiile fiscale stabilite suplimentar au fost diminuate cu suma de 67.003 lei.

Cu privire la motivul de nelegalitate invocat de reclamanta-recurentă referitor la nemotivarea soluţiei de admitere în parte a contestaţiei fiscale cu consecinţa diminuării sumelor stabilite anterior, judecătorul fondului în mod corect a reţinut că decizia emisă în soluţionarea contestaţiei este motivată în ce priveşte admiterea în parte a contestaţiei, în mod corect organul fiscal după ce a detaliat modul în care s-a calculat iniţial baza de impozitare, a arătat că reclamanta a depus un număr de 42 de declaraţii completate de părinţi sau sportivi din care rezultă că nu s-a achitat nicio cotizaţie lunară, din care 5 declaraţii au fost depuse în faza inspecţiei fiscale şi 37 de declaraţii în faza soluţionării contestaţiei.

S-a mai arătat că influenţa fiscală a celor 37 de declaraţii a fost determinată, în consecinţă diminuându-se obligaţiile fiscale. Modul de calcul detaliat a fost redat într-o anexa nr. 1 la decizia atacată.

Astfel că, s-a reţinut de către judecătorul fondului că decizia este motivată, mo¬tivul de nelegalitate invocat fiind neîntemeiat.

De asemenea, cu privire la motivul de nelegalitate invocat de reclamanta-recurentă referitor la depăşirea limitelor controlului fiscal, recurenta pârâta a arătat că şi acesta este neîntemeiat.

Potrivit prevederilor art. 1 pct. 6 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prin „control fiscal se înţelege totalitatea activităţilor efectuate de organele fiscale pentru verificarea modului de îndeplinire de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă.”

Conform art. 113 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, „Inspecţia fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea obligaţiilor fiscale de către contribuabilul plătitor, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare şi a situaţiilor de fapt aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale principale.”

Astfel, art. 114 din acelaşi act normativ prevede că „Inspecţia fiscală se exercită asupra oricăror persoane şi entităţi, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere sau plată a obligaţiilor fiscale prevăzute de lege".

Conform dispoziţiilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 15, alin. (2), asociaţiile nonprofit sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru venituri de natura cotizaţiilor, taxelor de înscriere, contribuţiilor membrilor, donaţiilor sau bunurilor primite prin sponsorizare, sumelor realizate din acţiuni ocazionale de strângere de fonduri, veniturile din activităţi economice realizate până la nivelul echivalentului în lei a 15.000 euro, într-un an fiscal, dar nu mai mult de 10 % din veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit etc.

Asociaţia nonprofit datorează impozit pe profit numai pentru partea din profitul impozabil ce corespunde veniturilor, altele decât cele scutite.

Astfel, urmare a controlului efectuat, organele fiscale au constatat că asociaţia nu a ţinut nicio evidenţă contabilă cu privire la veniturile asociaţiei cu toate că unii sportivi sau părinţi ai sportivilor minori au achitat lunar contribuţii în cuantum cuprins între 50 -100 lei.

De asemenea, s-a constatat că asociaţia nu a ţinut evidenţa contabilă a cheltuielilor asociaţiei cu toate că, potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 ar fi avut obligaţia ţinerii contabilităţii.

Potrivit textului de lege citat, „Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.”

Neexistând nici documente justificative ale veniturilor şi cheltuielilor, neexistând nici înregistrări contabile, organele fiscale au apreciat corect că sumele achitate drept contribuţii au fost folosite în interes personal de domnul FFF., preşedinte al asociaţiei. Cum acesta era şi salariat al societăţii s-a ajuns la concluzia justă că sumele însuşite, în interes personal de preşedintele asociaţiei, au fost venituri de natură salarială pentru care recurenta avea obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitelor şi contribuţii lor prevăzute de lege.

Nu pot fi reţinute argumentele recurentei potrivit cărora ar fi trebuit scăzute cheltuielile cu participarea la diverse evenimente sportive întrucât, aşa cum s-a arătat, nu există nicio înregistrare contabilă care să dovedească efectuarea acestor cheltuieli. Nu se poate cunoaşte nici cuantumul acestora şi nici sursa veniturilor din care au fost făcute aceste cheltuieli (în ipoteza în care acestea ar fi reale). Participarea la evenimente sportive poate fi gratuită sau supusă unor taxe suportate de organizatori. Pe de altă parte, veniturile asociaţiei pot consta şi în donaţii, sponsorizări etc., deci nu doar contribuţiile pentru care s-au produs probe de către organele fiscale. Este posibil chiar ca participarea la aceste evenimente sportive să fi fost suportată chiar de către sportivi sau părinţii acestora prin contribuţii suplimentare despre care nu se cunoaşte nimic.

Concluzia este că orice estimare a unor astfel de cheltuieli nu este decât o opera¬ţiune speculativă care nu poate avea nicio valoare probatorie, dată fiind lipsa celor mai mici indicii despre cuantumul sumelor necesare participării la aceste evenimente şi nici sursa finanţării acestor cheltuieli, dacă acestea ar fi reale.

În consecinţă, instanţa a reţinut că, în mod corect au fost apreciate integral sumele cu care au contribuit sportivii sau părinţii acestora, dovedite în baza evidenţelor Cabine¬tului Medico Sportiv din cadrul Spitalului M. şi a Notei ex¬plicative a preşedintelui asociaţiei ca fiind venituri de natură salarială.

S-a constatat, prin urmare, că inspectorii fiscali nu şi-au depăşit competenţa acor¬dată de lege în privinţa controlului fiscal şi nici limitele controlului astfel cum rezultă din avizul de inspecţie fiscală.

Potrivit prevederilor art. 106 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, „(1) Organul fiscal stabileşte baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impozitare, folosind orice probă şi mijloc de probă pre¬văzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscală corectă. (2) Sta¬bilirea prin estimare a bazei de impozitare se efectuează în situaţii cum ar fi: a) în situ¬aţia prevăzută la art. 107 alin. (1) - (4); b) în situaţia în care organul fiscal nu poate determina situaţia fiscală corectă şi constată că evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul controlului fiscal sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în care acestea nu există ori nu sunt puse la dis¬poziţia organelor fiscale. (3) în situaţiile în care, potrivit legii, organul fiscal este îndreptăţit să stabilească prin estimare bazele de impozitare, acesta identifică acele elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale. Organul fiscal are obligaţia menţionării în actul de impunere a motivelor de fapt şi a temeiului de drept care au determinat folosirea estimării, precum şi a criteriilor de estimare. (4) în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central şi în scopul stabilirii prin estimare a bazei de impozitare, organul fiscal poate folosi metode de stabilire prin estimare a bazelor de impozitare, aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. (5) Cuantumul creanţelor fiscale rezultate din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt stabilite sub rezerva verificării ulterioare, cu excepţia celor stabilite în cadrul unei inspecţii fiscale.”

Potrivit prevederilor art. 2 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 3389/2011, „Art. 2 În scopul stabilirii prin estimare a bazei de impunere, organele de inspecţie fiscală pot folosi următoarele metode: metoda sursei şi cheltuirii fondurilor; metoda fluxurilor de trezorerie; metoda marjei; metoda produsului/serviciului şi volumului; metoda patrimoniului net.”

Art. 3 din acelaşi act normativ prevede că „selectarea metodelor de stabilire prin estimare a bazelor de impunere se va face în funcţie de situaţia identificată la contribuabil, sursele de informaţii, înscrisurile identificate şi de complexitatea activităţii verificate.”

Din Nota de fundamentare nr. 88/11.01.2018 reiese că inspectorii fiscali au optat pentru metoda produsului/serviciului şi a volumului, întrucât aceştia nu au identificat alte date despre activitatea asociaţiei în afara numărului de sportivi din cadrul asociaţiei cărora li s-au acordat vize medicale, precum şi declaraţia domnului FFF cu privire la cuantumul contribuţiei lunare.

Instanţa a constatat că metoda de evaluare a veniturilor folosită de inspectorii fiscali este corectă faţă de împrejurările concrete ale cauzei şi de lipsa oricăror date şi informaţii despre veniturile şi cheltuielile asociaţiei sportive.

În mod corect judecătorul fondului a reţinut că nu pot fi luate în considerare concluziile expertizei contabile efectuate în cauză pentru următoare motive:

După cum chiar expertul a afirmat, evidenţa contabilă a asociaţiei este incompletă astfel că nu poate aprecia corectitudinea calculelor estimative făcute de organul fiscal. În acord cu poziţia expertului prima instanţa a apreciat că o operaţiune de estimare este, prin natura ei, subiectivă, având rolul de a suplini lipsa documentelor sau refuzul contribuabilului de a le pune la dispoziţia organului de control. Operaţiunea de estimare se poate îndepărta mai mult sau mai puţin de la situaţia reală, fiind rezultatul unor prezumţii şi ipoteze de lucru care rezultă din datele şi informaţiile ce au putut fi identificate de inspectorii fiscali. După cum corect a arătat expertul, în cazul de faţă estimarea s-a făcut în raport de unele elemente care la rândul lor au fost estimate, respectiv „membrii cotizanţi reali” ai asociaţiei care nu pot fi stabiliţi cu exactitate. Veniturile calculate de expert nu pot fi decât rodul unei alte evaluări subiective şi la fel de imprecisă ca şi ce a organului fiscal.

Prin urmare, instanţa a reţinut faptul că nu poate înlătura o opinie a organului fiscal, opinie subiectivă, obţinută prin folosirea corectă a unei metode de evaluare prevăzute de lege, cu o altă opinie subiectivă, decât în măsura în care s-ar aduce argumente solide că metoda folosită de fisc ar fi nelegală ori nerelevantă.

Or, în cazul de faţă, expertul nu a făcut altceva decât să facă o estimare proprie, în lipsa înregistrărilor contabile complete, la fel de subiectivă ca şi cea a inspectorilor fiscali.

Însă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organul abilitat să facă estimarea veniturilor este organul fiscal, iar stabilirea veniturilor prin estimare este o sancţiune pentru contribuabilul care nu a ţinut evidenţele contabile în conformitate cu legea sau a refuzat să le prezinte inspectorilor fiscali.

Pentru aceste motive, instanţa a apreciat că nu sunt motive să se înlăture constatările inspectorilor fiscali pe baza expertizei efectuate în prezenta cauză.

Prin răspunsul la întâmpinare și întâmpinare la recurs, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului promovat de AA și respingerea recursului declarat de pârâtă.

Cu privire la recursul promovat de pârâtă, recurenta reclamantă a arătat faptul că argumentaţia instanţei de fond cu privire la modul în care trebuiesc interpretate prevederile art. 91 și art. 23 din C.proc.fisc. din 2003, sub imperiul cărora creanţa fiscală supusă judecaţii s-a născut, sunt juste și circumscrise dispoziţiilor legale reţinute de aceasta.

Ca atare, elementul de referinţă îl reprezintă data la care s-a născut creanţa fiscală, nicidecum data la care organului fiscal i-ar reveni aptitudinea stabilirii obligaţiei fiscale propriu-zise, astfel încât, potrivit argumentaţiei intimatei recurente, acest termen ar urma să curgă de la 01.01. al anului următor celui în care s-a născut această creanţă.

Interpretarea recurentei pârâte este vădit nelegală și, în consecinţă, solicitarea recurentei reclamante este de a păstra argumentaţia și concluzia primei instanţe în această privinţă, menţinând și sentinţa sub acest aspect.

Cu privire la întâmpinarea depusă de pârâtă față de recursul promovat de AA, recurenta reclamantă a arătat faptul că pârâta, pe parcursul întregului periplu juridic al cauzei, s-a aflat și se află în eroare în ceea ce priveşte maniera de abordare a situaţiei AA ca și persoană juridică fără scop lucrativ, atunci când a analizat și analizează natura juridică a veniturilor AA.

În mod evident, pârâta a perpetuat această făcând trimitere în mod repetat la "veniturile din cotizaţiile membrilor" AA, fără a analiza măsura în care "arondarea" artificială a unor asemenea venituri, unor "asociaţi" inexistenţi, care de fapt se confundă cu simpatizanţii asociaţiei, cu părinţii copiilor de care asociaţia se ocupa, reprezintă în mod evident o abordare fundamental greşită. Recurenta reclamantă a precizat faptul că are doar trei asociaţi.

Este foarte clar, aspect elucidat prin expertiza efectuată în cauză, că sumele intrate în AA, evidenţiate sau nu în mod corect în contabilitate, au intrat cu titlu de sponsorizări, ori alte contribuţii sau donaţii din partea terţilor, ele însă fiind utilizate în quasitotalitatea lor, în interesul funcţionării și fiinţării AA.

Astfel cum pârâta în urma analizării plângerii administrativ prealabile a considerat faptul că din suma imputată iniţial se impunea a fi scăzută o creanţă fiscală de 67.003 lei, nici în prezent, prin întâmpinare, nu a oferit explicaţii și lămuriri convingătoare pentru care s-ar impune ca actul de impunere să fie menţinut în totalitatea sa.

În niciun caz însă, neconducerea completă și fidelă a evidențelor contabile nu trebuie să conducă la concluzii aberante, dând instituţiei "estimării" virtuţi pe care legiuitorul însuși nu le-a avut în vedere.

Recurenta reclamantă a mai arătat faptul că astfel cum evidența contabilă este și poate fi catalogată ca și incompletă, sub aspectul înregistrării veniturilor, aceasta este în egală măsură incompletă și sub aspectul cheltuielilor. Însă, mutatis mutandis, instituţia estimării pe care pârâta și-o doreşte a i se aplica, astfel încât să propună venituri cât mai mari trebuie aplicată și reţinută în egală măsură, în ceea ce priveşte situaţia cheltuielilor pe care AA le-a efectuat în toți aceşti ani.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor normative incidente, Curtea a reţinut următoarele:

Asupra recursului formulat de D.G.R.F.P. Braşov- A.J.F.P. Mureş, Curtea a apreciat ca neîntemeiată critica recurentei-pârâte privind momentul de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale.

Această chestiune de drept a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 21/14.09.2020, în dosarul nr. SSSS/1/2020.  Prin menţionata decizie, s-a stabilit cu efecte general obligatorii că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

În consecinţă, termenul de prescripţie pentru stabilirea obligaţiei suplimentare de plată aferente lunii decembrie 2011 începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat venitul impozabil, respectiv de la 1 ianuarie 2012, fără a prezenta relevanţă momentul la care trebuia depusă declaraţia fiscală.

Raportat la cele anterior evidenţiate, hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale este concordantă celei evidenţiate în decizia nr. 21/14.09.2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

De asemenea, Curtea a înlăturat critica pârâtei privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată întrucât sentinţa recurată reflectă o corectă aplicare prevederilor art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, obligând pârâta – parte ce a pierdut procesul - la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, potrivit dispoziţiei normative anterior menţionate, partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Singura condiţionare legală pentru obligarea unei părţi la plata cheltuielilor de judecată este configurată de pierderea procesului de către respectiva parte litigantă, fără niciun fel de nuanţări. În consecinţă, opţiunea legiuitorului nu a fost în sensul condiţionării obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată de constatarea relei credinţe, a comportării neglijente sau a exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către partea în sarcina căreia a fost stabilită obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată şi nici de soluţionarea definitivă a litigiului.

Faţă de cele expuse, Curtea, în temeiul art. 496 alin. 1 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul formulat de D.G.R.F.P. Braşov- A.J.F.P. Mureş împotriva sentinţei nr. 583/21.11.2019, pronunţată de Tribunalul Mureş – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/102/2018.

În ceea ce priveşte recursul declarat de AA, Curtea a apreciat ca întemeiată critica privind greşita estimarea de către organul fiscal a bazei de impunere, în baza art. 106 din Legea nr. 207/2015, cu includerea contribuţiei individuale de 70lei/lunar prezumate a fi achitate de părinţii fiecărui copil ce a activat în cadrul clubului şi fără a se avea în vedere cheltuielile inerente participării la competiţiile sportive.

În aplicarea principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale ce decurge din art. 56 alin. 2 din Constituţie, instanţa de control judiciar apreciază ca fiind deosebit de important aspectul că fiscalitatea trebuie să fie nu doar legală, ci şi proporţională, echitabilă, rezonabilă.

În cauză, estimarea bazei de impunere de către organul fiscal nu întruneşte exigenţele de echitate, rezonabilitate şi proporţionalitate, având un fundament greşit, întrucât, în primul rând, estimarea bazei de impunere se raportează exclusiv la contribuţiile încasate, deşi nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 de către apelanta AA are o dublă componentă, pe de o parte, nu s-au înregistrat contribuţiile încasate, iar pe de altă parte, nu s-au înregistrat în contabilitate nici cheltuielile certe, inerente desfăşurării activităţilor sportive, privind transportul şi participarea la competiţii.

În al doilea rând, o relevanţă deosebită prezintă aspectul că doar unii dintre părinţii copiilor – membri ai asociaţiei sportive au achitat benevol o sumă de bani, pentru susţinerea activităţii clubului, precum cele privind transportul şi participarea la competiţii.

Nu au fost înregistrate în contabilitate nici sume achitate benevol de unii părinţi, dar nici cheltuielile cu transportul şi participarea la competiţii. În acest context, Curtea a apreciat ca fiind rezonabile susţinerile recurentei AA potrivit cărora acestea sunt sume date de părinţi în calitate de simpatizanţi pentru susţinerea participării la competiţii sportive.

La dosarul primei instanţe se regăseşte un număr considerabil de declaraţii ale părinţilor copiilor înscrişi în AA în cuprinsul cărora se evidenţiază expres că respectivii părinţi nu au plătit. În consecinţă, materialul probator administrat în cauză, anterior menţionat, susţine concluzia că de vreme ce nu toţi părinţii au plătit, aceste sume au semnificaţia unor contribuţii neobligatorii ale simpatizanţilor, nefiind fundamentată prezumţia că toţi ceilalţi părinţi ce nu au dat astfel de declaraţii ar fi plătit contribuţia.

În privinţa cheltuielilor cu transportul şi participarea la competiţii, se reţine că acestea nu pot determinate din punct de vedere al cuantumului, dar existenţa lor este certă, rezultând din cuprinsul raportului de expertiză, precum şi din obiectul de activitate al asociaţiei coroborat cu datele oficiale privind participarea sa la competiţiile sportive. Astfel, instanţa acordă eficienţă probatorie raportului de expertiză fiscală judiciară (filele 3-31 vol. V, dosar nr. xxxx/102/2018 al Tribunalului M.), în cuprinsul căruia se evidenţiază că în perioada 2014-2017, echipele sportive ale reclamantei AA a participat la 191 de meciuri, fiind necesară parcurgerea unei distanţe totale de 5837 km, implicând un consum total de motorină de 994 litri. La aceste cheltuieli, se adaugă cheltuieli cu combustibilul pentru deplasarea la antrenamentele echipelor de sportivi legitimaţi în cadrul reclamantei, cheltuielile de protocol cu ocazia organizării de manifestări sportive, cheltuieli neînregistrate în evidenţa contabilă a reclamantei.

Raportat la cele expuse, Curtea a apreciat că estimarea bazei de impunere nu a avut un caracter rezonabil, şi în consecinţă, a admis recursul declarat de AA,

A casat în parte sentinţa recurată şi, judecând cauza, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta AA în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Braşov- A.J.F.P. Mureş.

A dispus anularea:

- în parte a Deciziei privind soluţionarea contestaţiei nr. x/30.08.2018 în ce priveşte respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei reclamantei,

- în întregime a Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare nr. Y/15.01.2018 emisă de AJFP Mureş – Activitatea de Inspecție Fiscală, precum și a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare nr. x/31.01.2018 emisă de AJFP Mureş – Serviciul de Evidență pe Plătitor Persoane Juridice, în ce privește bazele de impozitare reprezentând impozit pe veniturile din salarii, contribuția de asigurări sociale datorată de angajator, contribuția individuală de asigurări sociale reținută de la asigurați, contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator, contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator, contribuția individuală pentru șomaj reținută de la asigurați, contribuția angajatorilor pentru Fondul de garantare pentru plata creanțelor sociale, contribuția pentru asigurări de sănătate datorată de angajator, contribuția pentru asigurări de sănătate reținută de la asigurați, contribuția pentru concedii și indemnizații de la persoane juridice sau fizice, precum și accesoriile calculate la aceste baze de impozitare.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., având în vedere admiterea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, a obligat pârâta la plata către reclamantă, a sumei de 5710 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Domenii speta

Spete similare