Recurs. Cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ. Respingerea/omisiunea încuviinţării de către instanţa de apel a unei cereri de încuviinţare a probelor. Proces echitabil. Conţinutul garanţiilor cuprinse în art. 6 § 1 cedo

. Recurs. Cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ. Respingerea/omisiunea încuviinţării de către instanţa de apel a unei cereri de încuviinţare a probelor. Proces echitabil. Conţinutul garanţiilor cuprinse în art. 6 § 1 CEDO

- Cod procedură civilă, art. 488 pct. 5, art. 258

- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 § 1

Respingerea motivată a probelor de către instanţele de judecată nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale privind încuviinţarea şi administrarea probelor, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură civilă.

Garanţiile art. 6 § 1 (CEDO, n.red.) se referă doar la administrarea de probe la nivel procedural. Pe de altă parte, admisibilitatea şi aprecierea probelor pe fond ţine în principiu de competenţa exclusivă a instanţelor interne, cărora le revine sarcina să cântărească probele obţinute [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 28; Farange S.A. împotriva Franţei (dec.)].

De asemenea, nu se poate aprecia că au fost încălcate garanţiile prevăzute de art. 6 din CEDO dacă reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie; dacă a putut, în diferitele etape ale acesteia, să prezinte argumentele şi probele pe care le consideră relevante pentru apărarea cauzei sale; dacă a putut contesta efectiv argumentele şi probele prezentate de partea adversă; dacă toate argumentele sale obiectiv relevante pentru soluţionarea litigiului au fost audiate şi examinate de instanţă în mod corespunzător; dacă decizia în litigiu este amplu motivată, atât în fapt, cât şi în drept, şi că, în consecinţă, procedura considerată în ansamblul său a fost echitabilă [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 29].

Instanţa de recurs reţine că, într-adevăr art. 6 alin. (1) nu garantează în mod explicit dreptul de a i se încuviinţa probele solicitate. Cu toate acestea, procedura în ansamblul său, inclusiv modul în care sunt admise declaraţiile martorilor, trebuie să fie echitabilă în sensul art. 6 § 1(Dombo Beheer B.V. împotriva Ţărilor de Jos, pct. 31).

(Secţia a IV-a Civilă, decizia civilă nr. 7/R din data de 7 ianuarie 2020)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 17.01.2018, reclamanta D.R.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.R.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 14.330 ron şi 800 euro, respectiv 18.000 lei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6734 din data de 19 octombrie 2018 s-a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă în contradictoriu cu pârâtul-reclamant; s-a dispus obligarea pârâtului - reclamant la plata în favoarea reclamantei-pârâte a sumei de 14.330 de lei şi 800 de euro; s-a dispus obligarea pârâtului - reclamant la plata în favoarea reclamantei-pârâte a sumei de 3266 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă.

Prin decizia civilă nr. 1481A din 14.05.2019, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a respins apelul declarat de apelantul pârât-reclamant P.C.R. împotriva sentinţei civile nr. 6734 din data de 19 octombrie 2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în contradictoriu cu intimata reclamantă D.R.A. şi a obligat pe apelant să achite intimatei reclamante suma de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs pârâtul P.C.R., solicitând admiterea recursului formulat şi schimbarea deciziei, în sensul admiterii în parte a pretenţiilor reclamantei intimate, aceasta prezentând trunchiat, doar partea de adevăr care o avantajează; scăderii din suma totală, pretinsă de către reclamanta-intimată, a sumei de 11.111,67 RON, pe care aceasta i-o datorează, la rândul ei, ca urmare a nerespectării convenţiilor lor şi deci, a îmbogăţirii fără justă cauză, în detrimentul său, urmând ca acestea să fie stabilite de către instanţă, pe baza probelor şi procedurilor legale şi obligarea reclamantei la plata părţii proporţionale din plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, aferente judecării fondului şi apelului.

În motivarea recursului, recurentul-pârât arată următoarele:

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au aprobat dreptul de a formula pretenţii financiare împotriva reclamantei intimate, dispunându-i achitarea taxelor judiciare aferente.

Aşadar, în dovedirea susţinerilor sale, are aceleaşi drepturi de a ridica pretenţii şi a le dovedi cu martori şi probe – care nu i-au fost aprobate. Astfel, consideră că s-au încălcat prevederile art. 13 C.pr.civ. - dreptul la apărare.

Recurentul susţine că nu i s-a încuviinţat interogatoriul reclamantei, nu i s-a aprobat niciun martor din cei 3 solicitaţi şi nu s-a aprobat expertiza financiar contabilă solicitată.

În timp ce el a recunoscut onest datoria pe care o are faţă de reclamanta intimată, aceasta nu a recunoscut niciuna din datoriile pe care, la rândul ei, le are către el.

Or, dacă nu i s-a aprobat niciun mijloc de probă din cele susnumite, nu are cum să dovedească reaua-credinţă a reclamantei intimate şi datoriile ei către el.

Recurentul-pârât arată că se uzează de chichiţe avocăţeşti şi interpretări, dar este inadmisibil să nu i se aprobe niciun mijloc de probă, din care să reiasă că nu minte şi că reclamanta intimată îi datorează, la rândul ei, sume de bani.

Recurentul-pârât susţine că, deşi încă de la fond a recunoscut onest datoria sa faţă de reclamanta, totuşi instanţa de apel face un adevărat expozeu juridic în definirea obligaţiile contractului de împrumut. Însă, doar în sensul obligaţiei sale de restituire a datoriei, nu şi al obligaţiilor intimatei reclamante. Aşadar, cum nu se poate aplica o dublă măsură, în baza aceloraşi articole legale. Recurentul  învederează faptul că între el şi reclamanta-intimata există o convenţia verbală cu sens de contract de împrumut care conţinea şi obligaţii din partea intimatei reclamante, dar pe care aceasta nu le recunoaşte.

Învederează că, printr-o solicitare scrisă, depusă la ultimul termen de judecată a fondului, a solicitat suplimentar aprobarea probatoriului. Subliniază că este dreptul său fundamental la apărare, în cadrul oricărui tip sau încadrare de judecare, în condiţiile în care reclamanta-intimată nu recunoaşte datoria şi condiţiile naşterii acesteia, iar el trebuie să aibă posibilitatea şi dreptul dovedirii acestei stări de fapt.

Cu privire la susţinerea instanţei de apel, că nu a precizat caracteristica de partaj a procesului de fond, învederează că a precizat acest lucru în întâmpinarea depusă la fond, pe prima pagina a acesteia, la punctul 3, cât şi ulterior, pe parcurs. De asemenea, acelaşi lucru, l-a susţinut şi la apel, tot pe prima pagina a acestuia şi tot la punctul 3. Aşadar, nu se schimbă niciunul din aspectele menţionate de instanţa de apel.

Cu privire la susţinerea instanţei de apel, referitoare la neplata de către reclamanta intimata a părţii ei din cheltuielile de întreţinere şi utilităţi, aferente traiului în comun, precum şi a costului lucrărilor de renovare a locuinţei acesteia, în sensul că aceasta ilustrează intenţia de a o gratifica, recurentul susţine că este eronată.

Arată că nu se afla în situaţia financiară de a-şi permite o gratificare şi nu avea nici motive, având în vedere că intimata-reclamantă s-a folosit de el (aşa cum a arătat în întâmpinare, la fond) şi a precizat acest lucru prin e-mailul (în care i-a prezentat şi datoria faţă de recurent, detaliat).

Cu privire la faptul că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei o adeverinţă din care reiese că figurează la întreţinere în locuinţei sa, nu înseamnă că în fapt, nu a locuit împreună, în locuinţa părinţilor săi.

Referitor la aprecierea instanţei de fond faţă de respectarea dreptului său la apărare de către instanţa de fond, invocând art. 237 C.pr.civ. şi art. 255, alin. (1) C.pr.civ., precizează că în condiţiile unor susţineri total diferite şi flagrante ale părţilor implicate în proces, judecătorul a apreciat subiectiv şi abuziv, ca nefiind necesară administrarea probatoriului solicitat.

Cu privire la acest ultim aspect, reiterează din nou faptul că la finalul anului financiar contabil, intimata-reclamantă a beneficiat direct de banii decontaţi pe SRL-ul la care este asociat. Deci, chiar dacă existau patrimonii diferite, în final, banii ajungeau tot la asociaţi, deoarece esenţa unei companii era de a aduce profit acestora – chiar şi prin inginerii financiare consacrate.

În dovedirea susţinerilor, nu a solicitat încuviinţarea niciunui mijloc de probă.

În drept, nu a invocat nicio dispoziţie legală.

Intimata reclamantă D.R.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi a nulităţii recursului cu motivarea că susţinerile recurentului sunt susţineri de fond, care nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă şi, pe cale de consecinţă, solicită admiterea excepţiei şi să se constate nulitatea recursului.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, să se constate că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au apreciat în mod corect probatoriul. Recurentul susţine  faptul că i-a fost respinsă cererea privind proba cu martori, ori Codul de procedură civilă stabileşte  anumite reguli pentru administrarea  probatoriului. Martorii Tomescu Laurian şi Andrieş George nu s-au prezentat în instanţă ci s-au depus declaraţii olografe, cu privire la care nu se cunoaşte, dacă au fost semnate de către aceştia. În ceea ce priveşte martorul Popescu Rareş, în mod corect a fost respinsă solicitarea pentru administrarea probei cu acest martor.

În ceea ce priveşte proba cu interogatoriu solicită a se observa că la termenul din 22 iunie  a fost respins respinsă această probă.

În dovedirea susţinerilor, nu a solicitat încuviinţarea niciunui mijloc de probă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 din Codul de procedură civilă.

(…)

Curtea constată că recurentul nu a indicat prin memoriul de recurs motivul de casare pe care înţelege să îşi întemeieze calea de atac formulată, însă având în vedere criticile formulate, se constată că acestea se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură civilă, împrejurare faţă de care va analiza recursul în raport de acest motiv:

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură civilă, se poate solicita „casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii”.

În practica judiciară, s-a statuat că poate fi invocat acest caz de nelegalitate a unei hotărâri în următoarele situaţii: încălcarea dreptului la apărare, judecata pricinii în lipsa părţii care nu a fost legal citată, nerespectarea principiului oralităţii, nesemnarea minutei de către judecători, lipsa încheierii de dezbateri, aplicarea greşită a unor texte de lege (norme de drept procedural), nesocotirea principiului contradictorialităţii, publicităţii dezbaterilor şi altele asemenea.

În cauza de faţă, se invocă că au fost aplicate, în mod eronat dispoziţiile procedurale prevăzute art. 258 din Codul de procedură civilă, deoarece prima instanţă a respins proba cu interogatoriul intimatei, proba testimonială cu 2 martori şi proba cu expertiză evaluatorie.

În primul rând, Curtea constată că recurentul nu a solicitat prin motivele de apel depuse în faţa Tribunalului Bucureşti încuviințarea probelor menţionate, iar, la termenul de judecată din data de 14 mai 2019, nu a fost solicitat nici un mijloc de probă, aşa cum rezultă din practicau hotărârii pronunţate de către instanța de apel.

Având în vedere că proba cu interogatoriul intimatei, proba testimonială cu 2 martori şi proba cu expertiză evaluatorie nu au fost solicitate în calea de atac a apelului de către recurent, Curtea reţine că toate criticile formulate de către P.C.R. cu privire la împrejurarea că prima instanţă nu i-a încuviinţat probatoriul solicitate, nu pot fi primite, deoarece acestea ar fi trebuit să fie invocate şi solicitate în faţa instanţei de apel.

Tribunalul Bucureşti, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, avea posibilitatea să încuviinţeze şi să administreze probele solicitate şi respinse de către prima instanţă. În lipsa unei asemenea solicitări, critica neîncuviințării probelor respective este formulată omissio medio în calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, Curtea învederează că respingerea motivată a probelor de către instanţele de judecată nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale privind încuviinţarea şi administrarea probelor, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C.pr.civ..

Curtea reţine că, prin respingerea probatoriilor ca nefiind utile cauzei, nu i s-a încălcat recurentului dreptul la apărare (care se circumscrie dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale omului) .

În acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în cauza Bucur şi Toma împotriva României, Hotărârea din 8 ianuarie 2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 350 din 13 iunie 2013, a învederat următoarele „Curtea reamintește că admisibilitatea probelor intra în primul rând sub incidenta normelor de drept intern şi ca, în principiu, este sarcina instanțelor naționale sa evalueze mijloacele de proba adunate de acestea. Misiunea încredințată, prin Convenție, Curții nu este aceea de a se pronunța dacă anumite probe au fost admise în conformitate cu legea, ci de a verifica dacă procedura considerată în ansamblul sau, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de proba, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen şi alții împotriva Olandei, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III).

In plus, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, înglobează, printre altele, dreptul părților din proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct.33, seria A nr. 3), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "înțelese", adică examinate cu atenție de instanța sesizata. Altfel spus, art. 6 implică în special în sarcina "instanței" obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor propuse de părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanţa acestora [Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47.287/99, pct. 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk împotriva Olandei, 19 aprilie 1994, pct. 59, seria A nr. 288]”.

Instanța de recurs învederează că garanţiile art. 6 § 1  se referă doar la administrarea de probe la nivel procedural. Pe de altă parte, admisibilitatea şi aprecierea probelor pe fond ţine în principiu de competenţa exclusivă a instanţelor interne, cărora le revine sarcina să cântărească probele obţinute [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 28; Farange S.A. împotriva Franţei (dec.)].

De asemenea, nu se poate aprecia că au fost încălcate garanţiile prevăzute de art. 6 din Cedo dacă reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie; dacă a putut, în diferitele etape ale acesteia, să prezinte argumentele şi probele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale; dacă a putut contesta efectiv argumentele şi probele prezentate de partea adversă; dacă toate argumentele sale obiectiv relevante pentru soluţionarea litigiului au fost audiate şi examinate de instanţă în mod corespunzător; dacă decizia în litigiu este amplu motivată, atât în fapt, cât şi în drept, şi că, în consecinţă, procedura considerată în ansamblul său a fost echitabilă [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 29].

Instanţa de recurs reţine că, într-adevăr art. 6 alin. (1) nu garantează în mod explicit dreptul de a i se încuviinţa probele solicitate. Cu toate acestea, procedura în ansamblul său, inclusiv modul în care sunt admise declaraţiile martorilor, trebuie să fie echitabilă în sensul art. 6 § 1(Dombo Beheer B.V. împotriva Ţărilor de Jos, pct. 31).

Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Europene şi de situaţia concretă dedusă judecăţii, Curtea constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, motiv pentru care nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C.pr.civ..

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 498 din Codul de procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât P.C.R. împotriva deciziei civile nr. 1481A/14.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, în dosarul nr. 632/303/2018, în contradictoriu cu intimata reclamantă D.R.A.

Domenii speta

Spete similare