Contract de asistenţă juridică. Lipsa capacităţii de folosinţă. Nulitate -Legea 51/1995, -Decretul-Lege nr. 31/1954, art. 33

Contract de asistenţă juridică. Lipsa capacităţii de folosinţă. Nulitate

-Legea 51/1995,

-Decretul-Lege nr. 31/1954, art. 33

Neacordarea prin lege a personalității juridice proprii pentru cabinetul de avocat nu conduce la ideea că această formă de exercitare a profesiei de avocat nu poate participa, în nume propriu, la circuitul civil, respectiv nu ar putea dobândi separat, drepturi sau obligații. Legea nr.51/1995 permite ca această formă de exercitare a profesiei să încheie, în nume propriu, o serie de acte juridice și, mai mult decât atât, să aibă un patrimoniu propriu afectat exercitării profesiei de avocat (evidențiat ca atare fiscal contabil). Aceasta presupune, și prin prisma reglementării speciale, faptul că există o capacitate civilă de folosință și de exercițiu specială potrivită scopului pentru care a fost creat, chiar dacă nu are personalitate juridică. Pe de altă parte, art. 33 din Decretul nr. 31/1954 menționează că "persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit dispoziţiilor art. 28, de la data actului de dispoziţiune care le înfiinţează, de la data recunoaşterii, ori a autorizării inființării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe, prevăzute de lege". Ceea ce înseamnă că forma de exercitare a profesiei – cabinet de avocat are o personalitate juridică generală care îi permite să fie un participant la circuitul civil, putând dobândi drepturi și obligații, cabinetul de avocat fiind legal înființat prin actul constitutiv înregistrat la barou [art. 8 alin. (4) din Legea nr. 51/1995]. Aşadar, neacordarea personalității juridice specifice prin Legea nr. 51/1995 cabinetului individual de avocat nu împiedică exercitarea profesiei în maniera încheierii contractului de asistență juridică și cu atât mai mult, nulitatea absolută a acestui act pe acest motiv.

(Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie,

decizia civilă nr. 789A din data de 20 iulie 2020)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti –Secţia a III-a Civilă, reclamanta A.R., în contradictoriu cu pârâţii L.P. – Cabinet de Avocat şi F.P.A.R., a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006 încheiat între L.P. - cabinet de avocat şi F.P.A.R., în calitate de mandatar al A.R.; în subsidiar, să se constate nulitatea absolută parţială a contractului asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006 în ceea ce priveşte obligaţia de plată a onorariului de succes; obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

În motivarea cererii arată că A.R. este instituţie de interes public naţional de cercetare în domeniile fundamentale ale științei, autonomă, cu personalitate juridică de drept public, calitate păstrată până astăzi şi în temeiul căreia, în anul 1945 a primit prin donaţie de la surorile Paulina de Hessenstein (născută M.), Maria Dumitru Dumitrescu M. şi Ecaterina Violeta Dumitru Dumitrescu M. (prin mai multe acte de donaţie şi printr-un testament), mai multe terenuri forestiere situate în Complexul Penteleu, judeţul Buzău.

Donaţiile au fost acceptate de A.R. în anii 1945 şi respectiv 1946, terenurile donate fiind însă naţionalizate de regimul totalitar în perioada comunistă.

Ulterior, a inițiat demersuri în vederea redobândirii de către A.R. a terenurilor din Fondul Silvic, donate de către surorile M. context în care, în anul 2006, Biroul Prezidiului A.R. a hotărât să împuternicească F.P.A.R. pentru angajarea de servicii juridice în scopul reprezentării în faţa organelor administrative precum şi instanţelor de judecată pentru recuperarea proprietăţilor silvice care au făcut obiectul donaţiilor surorilor M. în favoarea A.R..

La data de 27.07.2006 s-a semnat de către F.P.A.R., prin Prof. Univ. Dr. A. T. B., contractul de asistenţă juridică nr. 28/27.06.2006 (în continuare „Contractul nr. 28/27.06.2006”), cu L.P. - Cabinet de Avocat (în continuare „L.P. CA”).

Obiectul contractului nr. 28/27.06.2006, astfel cum este definit la art. 2, consta în efectuarea tuturor demersurilor necesare, în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor instituţii ale statului, prin redactarea şi depunerea cererilor şi documentelor necesare, reprezentare şi asistare în faţa instanţelor de judecată şi a oricăror alte instituţii publice, precum şi consultanţă juridică „în vederea recuperării tuturor terenurilor situate pe Valea Buzăului, proprietatea Academiei”.

La data de 08,08.2006, Preşedintele A.R. a emis decizia nr. 671, prin care se împuternicea F.P.A.R., prin reprezentantul sau prof. Dr. A. T. B. „să semneze contractul de asistenţă juridică şi reprezentare în faţa organelor administrative precum şi instanţelor de judecată pentru recuperarea Fondului silvic donat A.R. de către surorile M. şi să urmărească desfăşurarea activităţilor şi acţiunilor promovate în acest scop”.

Cât priveşte nulitatea absolută a contractului nr. 28/27.06.2006 în raport de lipsa capacității de folosinţă a L.P. CA, reclamanta învederează că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la data semnării Contractului nr. 28/27.06.2006, „profesia de avocat se exercita numai de avocaţii înscriși în tabloul baroului din care fac parte (...)”.

Pe de alta parte, art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede ca, formele de exercitare a profesiei de avocat sunt, la alegere: cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi civile profesionale sau societăţi civile profesionale cu răspundere limitată”.

Din examinarea art. 6 din aceeaşi lege, rezultă că numai societăţile profesionale cu răspundere limitată pot dobândi calitatea de persoane juridice, nu şi celelalte forme de exercitare a profesiei de avocat. Concluzia care se desprinde din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 51/1995 este aceea că forma de exercitare a profesiei Cabinet Individual de Avocat nu poate dobândi personalitate juridică.

Subiectele de drept civil (...) se împart în două categorii: persoanele fizice şi persoanele juridice”. 2 Cabinetul individual de avocatură, fiind doar o formă de exercitare a profesiei, nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, acesta nefiind o persoană juridică, întrucât legea nu îi conferă posibilitatea de a dobândi personalitate juridică, precum societăţile profesionale cu răspundere limitata, și nefiind, în mod evident, nici o persoană fizică.

Astfel cum este reglementat de Legea nr. 51/1995, cabinetul individual este doar o modalitate prin care un avocat, persoana fizică distinctă, îşi poate exercită în mod legal profesia. Cabinetul individual, nefiind o persoană, nu poate fi subiect de drepturi şi obligaţii, neavând capacitate civilă de folosinţă.

Având în vedere aceste aspecte, L.P. CA nu putea deveni titular de drepturi şi obligaţii prin semnarea Contractului nr. 28/27.06.2006, întrucât nu are capacitate civilă de folosinţă, motiv pentru care Contractul nr. 28/27.06.2006 astfel încheiat este lovit de nulitate absolută pentru lipsa capacității de folosinţă a uneia dintre părţile contractante.

Capacitatea de a încheia un act juridic civil este o condiţie de fond, esenţială şi de validitate a acestuia, iar lipsa acesteia lipseşte actul juridic de orice efecte. Astfel fiind, contractul este lovit de nulitate absolută, acesta fiind încheiat de o entitate fără capacitate civilă de folosinţă.

Sub un ultim aspect, urmează a se constata că în cauză nu trebuie confundat mandatul acordat avocatului cu valabilitatea contractului de asistenţă juridică încheiat ad probationem şi, din această perspectivă, a condiţiilor de valabilitate cerute independent pentru fiecare dintre cele două ipoteze în parte.

Astfel, chiar şi în măsura în care ad absurdum s-ar trece peste caracterul absolut al nulităţii (care nu poate fi acoperita), trebuie reţinut că mandatul avocaţial valabil acordat avocatului nu poate niciodată să acopere nulitatea contractului încheiat cu o formă de exercitare a profesiei (căreia nu îi este recunoscută capacitatea de a contracta), iar nu cu avocatul însuşi.

Prin urmare, faţă de cele de mai sus, urmează să se constate că în cauză contractul nr. 28/27.06.2006 încheiat cu L.P. CA este lovit de nulitate absolută pentru lipsa capacității de folosinţă a uneia dintre părţile contractante.

În subsidiar, în măsura în care ad absurdum instanţa de judecata va aprecia că în cauză nu este incidentă nulitatea absolută totală a Contractului, urmează a se constata că se impune a fi constatată oricum nulitatea absolută parţială a mai multor clauze contractuale, în raport de încălcarea unor norme legale imperative care reglementează materia specifică a profesiei de avocat şi respectiv Codul civil.

În acest sens, prealabil dezvoltării motivelor de nulitate absolută invocate în cauza, faţă de data actului juridic a cărui nulitate absolută este invocată, legea aplicabilă este Codul civil 1864 şi respectiv Statutul profesiei de avocat, în vigoare la data încheierii Contractului nr. 28/27.06.2006.

Potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în materie, obligaţiile avocatului în îndeplinirea mandatului avocațial sunt de diligenţă, iar nu de rezultat. Acest standard al serviciului avocaţial este confirmat şi de dispoziţiile art. 138 din Statutul profesiei de avocat potrivit cărora „În cazul în care se angajează să asiste şi/sau să reprezinte un client într-o procedură legală, avocatul îşi asumă obligaţii de diligenţă”.

Direct legat de această obligaţie exclusiv de diligenţă (iar nu rezultat a avocatului), sunt legate şi cele privitoare la stabilirea onorariului avocaţial, fie în baza unui pact "de quota litis", fie sub orice formă de dobândire a unor "aporturi din afacere".

Pe lângă interdicţia privitoare la pactul „de quota litis”, urmează să se constate ca, potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat „Onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă, a unor "aporturi din afacere" (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise”.

Cu alte cuvinte, pe lângă interdicţia stabilirii onorariului de succes „în baza unui pact "de quota litis"”[art. 135 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat], legiuitorul a reglementat şi o interdicţie suplimentară [art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat], respectiv aceea de a nu se putea stabili onorarii avocațiale în sensul „dobândirii, sub orice formă, a unor „aporturi din afacere”.

Scopul unei astfel de reglementari este evident, legiuitorul urmărind să protejeze profesia de avocat de tentația creării unei legături directe între diligenţa prestării serviciului avocaţial, pe de o parte şi „rezultatul” obligaţiei de diligenţă, pe de altă parte, legătura trebuie realizată eventual cu recompensarea avocatului prin intermediul onorariului de succes pentru calitatea serviciilor prestate, iar nu pentru îndeplinirea unor obligaţii de rezultat, nespecifice profesiei.

În egală măsură, atât în ceea ce priveşte pactul „de quota litis”, cât şi dobândirea unor „aporturi din afacere", suplimentar protecţiei profesiei de avocat, şi clientul (partea litigantă) trebuie să cunoască valoarea la care se obligă, contractul de asistenţă juridică nefiind un contract aleatoriu, onorariul stabilit în cuprinsul acestuia neputând ţine de hazard.

Din acest motiv, stabilirea onorariului avocaţial într-un procent „din întinderea drepturilor câștigate” reprezintă categoric un onorariu prin care se urmăreşte dobândirea unor „aporturi din afacere”.

Or, tocmai aceasta este situaţia premisa în art. 6 din contractul nr.28/27.06.2006, în cuprinsul căruia se reţine că:

„6.1. În caz de soluţionare favorabila a litigiului patrimonial, se adăuga o prestaţie suplimentara pentru rezultatul obținut, stabilită într-o cotă procentuală de 15% din întinderea drepturilor câștigate. (...) cota procentuală aplicându-se pentru fiecare suprafaţă de teren recuperată efectiv. Cota procentuală urmează [...] să fie plătită fie în natură, fie la valoarea de piaţă a terenului, determinată la momentul plăţii.

6.2. Alegerea uneia din variantele onorariului de succes convenit este atribut exclusiv al Cabinetului”.

Analiza prevederilor contractului contestat sub aspectul valabilității nu poate conduce la alta concluzie decât aceea ca, în realitate, cocontractantul L.P. CA a urmărit (iar în prezent încearcă sa obţină) dobândirea unor „aporturi din afacerea” A.R., ca instituţie de interes public naţional care a dobândit în anul 1945, prin donaţie de la surorile Paulina de Hessenstein (născută M.), Maria Dumitru Dumitrescu M. şi Ecaterina Violeta Dumitru Dumitrescu M. mai multe terenuri forestiere situate în Complexul Penteleu, judeţul Buzău.

Scopul pentru care aceste terenuri au fost transmise către reclamantă este însă clar determinat în cuprinsul actelor de donaţie, respectiv în testament, acesta fiind prevăzut sub forma unor sarcini impuse A.R. prin respectivele acte cu titlu gratuit (acţiuni de sprijinire a culturii, a învățământului, precum şi îngrijire şi protecţie a animalelor). Astfel, reclamanta este în imposibilitatea juridică de a înstrăina terenurile ce au făcut obiectul respectivelor acte cu titlu gratuit, înainte de a îndeplini scopul pentru care ele au fost transmise.

Trecând peste imposibilitatea juridică a obligaţiei astfel cum a fost asumată, urmează să se constate că dobândirea unui procent de 15% din aceste proprietăţi cu titlu de onorariu de succes reprezintă în fapt dobândirea unor „aporturi din afacere”, reglementare prohibită expres de dispoziţiile legale anterior menţionate şi din această perspectivă supusă sancţiunii nulităţii absolute, astfel cum se solicita prin prezenta cerere de chemare în judecata.

Pentru aceste motive, în raport de încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, urmează ca instanța să constate nulitatea absoluta a prevederilor art. 6 din contractul nr. 28/27.06.2006.

Cât priveşte nulitatea absolută a prevederilor art. 6 din contractul nr. 28/27.06.2006 determinată de nerespectarea dispoziţiilor art. 134 din Statutul profesiei de avocat, urmează ca instanța să constate că stabilirea onorariului avocaţial în alt mod decât „într-o sumă fixă sau variabilă” contravine dispoziţiilor legii şi Statutului profesiei de avocat.

Prin urmare, deşi onorariul de succes poate fi stabilit doar în bani, prin contractul contestat sub aspectul valabilității, la art. 6 s-a stabilit posibilitatea L.P. CA de a opta pentru plata onorariului „în natură”, adică prin transferul dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe reprezentând 15% din terenul forestier câștigat în instanţa, contravenind astfel regulii impuse de art. 129 din Statut, prevedere a cărei nulitate absolută se impune a fi constatată.

Cât priveşte nulitatea absolută a prevederilor art. 6 din contractul nr.28/27.06.2006 determinata de nerespectarea dispoziţiilor art. 1309 din Codul Civil de la 1864, modul în care a fost stabilit onorariul reprezintă, în fapt, un mecanism de evitare a sancţiunii impuse de art. 1309 1309 din Codul Civil de la 1864, prin mascarea cesiunii unui drept litigios sub forma unui „onorariu de succes” urmărită de către L.P. CA.

În fapt, dreptul asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, din care o parte reprezintă chiar prestaţia suplimentara perceputa de L.P. CA „în caz de soluţionare favorabila a litigiului patrimonial”, este fără îndoială un drept litigios.

Astfel cum s-a reținut şi în literatura de specialitate, dar şi în jurisprudența în domeniu, dreptul litigios nu este în mod necesar un drept asupra căruia exista un proces deja început şi neterminat, fiind suficient sa existe posibilitatea reala ca în viitor dreptul sa fie dedus judecaţii. Astfel, „prin drept litigios se înţelege nu numai drepturile deduse în judecata, ci şi acelea cari prin natura lor pot da loc unei contestațiuni serioase şi viitoare”.

Mai mult decât atât, „din perspectiva domeniului de aplicare al acestei incapacități (prevăzute de art. 1309 C.civ. - s.s.), noţiunea de drept litigios cuprinde atât dreptul dedus spre soluţionare instanţelor judecătoreşti printr-un proces început şi neterminat, cât şi dreptul în legătură cu care, la data perfectării cesiunii de creanţa, era evidentă declanşarea unui proces cu privire la existenta şi întinderea dreptului.

Or, în cauza de faţă, declanşarea unui proces în legătură cu terenul ce face obiectul „onorariului de succes” era nu numai evidentă, dar a constituit chiar scopul pentru care a fost încheiat Contractul contestat sub aspectul valabilității.

În cazul soluţionării favorabile a litigiului, L.P. CA urma să obţină, în proprietate, o parte din terenul ce face chiar obiectul litigiului, în condiţiile în care în cursul desfăşurării procesului, acesta avea poziţia pe care o are însuși pretinsul titular al dreptului în litigiu, şi anume cel ce inițiază acţiunea în revendicare (în cazul de faţă A.R. prin F. P.).

Astfel, poziţia sa este în mod evident similară cu cea a unui cesionar de drepturi litigioase, care ocupă în proces poziţia pe care ar fi avut-o cedentul anterior cesiunii, apărând drepturile acestuia.

În calitatea sa de avocat, L.P. CA apăra în acelaşi timp şi dreptul sau de proprietate eventual asupra unui procent de 15% din respectivul teren, ce urma a fi dobândit, doar în caz de succes, în temeiul contractului contestat, poziţie din care îşi apăra dreptul şi un cesionar clasic de drept litigios.

Astfel, s-a solicitat a se observa similitudinea dintre mecanismul prin care operează cesiunea de drepturi litigioase în ipoteza reglementată de Codul Civil de la 1864 şi cel din cauza de faţă, unde părţile au realizat o veritabilă cesiune de drept litigios, ceea ce eludează sancţiunea impusă de art. 1309 Codul Civil de la 1864.

Or, în situaţia reglementată de Codul Civil de la 1864, titularul dreptului asupra căruia exista deja un litigiu sau este evidenta declanşarea unuia în viitor, cedează, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit dreptul sau unei alte persoane, care îi ia locul în procesul început sau care va începe. Cesionarul se va comporta în cadrul procesului exact ca şi titularul dreptului litigios, apărându-se cu aceleaşi mijloace. În caz de reuşită a litigiului, cesionarul va deveni titular al dreptului asupra căruia nu mai exista niciun litigiu, iar în caz de nereuşita, va pierde orice drept asupra acestuia, fără obligaţia de a restitui cedentului preţul plătit (în cazul în care există).

Aceasta este şi situaţia în prezenta cauză, în care A.R., prin F.P., în calitatea sa de titulara a dreptului litigios asupra terenurilor ce au făcut obiectul donaţiilor surorilor M., s-a obligat la cedarea unei părți din acest teren în caz de succes al litigiului, către L.P. CA, pe care l-a şi împuternicit să o apere în proces.

Astfel, L.P. CA s-a comportat, în cursul procedurilor de judecata, la fel ca A.R., apărând un drept care urma a deveni al sau, cu aceleaşi mijloace pe care le avea la îndemâna şi reclamantă. În caz de reuşită a litigiului, avocatul urma a deveni proprietar a unei suprafeţe de 15% din terenul câștigat în instanţă.

Eventual singura diferenţa între mecanismul clasic al cesiunii de drept litigios şi mecanismul utilizat în cauza de faţă pentru eludarea sancţiunii nulităţii absolute este faptul ca L.P. CA nu devenea proprietar direct prin hotărârea de redobândire a dreptului de proprietate de către reclamantă, ci prin punerea în executare a contractului, însă întemeindu-se pe aceeaşi hotărâre.

Or, „spiritul care a presidat la edictarea acestei dispozițiuni prohibitive a fost temerea ce a avut legiuitorul ca nu cumva persoanele desemnate în acest articol sa uzeze de poziţia şi influenta lor, ca prin întrebuinţare de diferite manopere sa ajungă, într-un scop de speculaţie, de a cumpără procese compromiţând astfel demnitatea oficiului ce prestează justiţiei, înveninând raporturile sociale, aducând. un prejudiciu intereselor private. Daca dar prohibițiunea din art. 1309 C. civ. 1864 este fondata pe aceste considerațiuni de ordine publica, apoi ea nu se poate aplica numai la cesiunea de creanţe, ci urmează a se întinde la cesiunea oricărui proces sub orice forma desfășurarea lui s-ar ascunde şi oricare ar fi natura dreptului ce ar avea de obiect. Astfel prohibițiunea fiind absoluta şi presupunând speculațiunea, ea loveşte pe orice advocat sau magistrat care cu știință devine cesionar de drepturi litigioase, chiar daca dansul n-ar fi avut intențiunea de a specula”.

Prin urmare, art. 6.1 din Contract maschează o adevărată cesiune de drepturi litigioase în măsură în care obligaţia de plata ar fi adusa la îndeplinire în natura, prin cedarea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren forestier susmenționate, motiv pentru care solicita constatarea nulităţii absolute a art. 6.1 din Contract, în ceea ce priveşte obligaţia de plata a onorariului de succes în natura.

 Cât priveşte nulitatea absolută a prevederilor art. 6 din Contractul nr. 28/27.06.2006 prin raportare la dispoziţiile art. 829 C. Civil 1864  reclamanta solicită să se constate că terenurile aparținând Fondului Silvic ce au făcut obiceiul Contractului nr.11/27.07.2006 au fost transmise reclamantei, cu titlu gratuit, de către surorile Paulina de Hessenstein

A se vedea în acest sens C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 424 (născută M.), Maria Dumitru Dumitrescu M. şi Ecaterina Violeta Dumitru Dumitrescu M., prin mai multe acte de donaţie respectiv un testament.

Fiecare dintre actele cu titlu gratuit menţionate cuprinde mai multe sarcini impuse în A.R.. Astfel, reclamanta are obligaţia de a realiza anumite activități de sprijinire a culturii, fiind stipulat în testamentul întocmit de Paulina de Hessenstein (dispoziţii reluate în actul sau de donaţie) faptul ca 20% „din veniturile averii” vor fi întrebuinţate de A.R. pentru nevoile acesteia culturale. De asemenea, actul de donaţie al Mariei Dumitru Dumitrescu M. prevede ca 10% din veniturile obţinute din exploatarea materialului lemnos vor fi utilizate pentru diferite scopuri culturale ale reclamantei.

A.R. i-a fost impusă şi sarcina de a efectua acţiuni de îngrijire şi protecţie a animalelor, prin înfiinţarea unei fundaţii pentru protecţia animalelor şi a unui spital pentru îngrijirea preventivă şi curativă a oricărei specii de animale şi păsări. Spitalul urma să fie dotat cu aparatură şi material sanitar, urmând a fi condus de medici veterinari, cu personalul de ajutor necesar.

În egală măsură, A.R. are şi obligaţia de a realiza demersuri pentru sprijinirea învățământului, precum utilizarea a 20% (sau 40%, în caz de exploatare în regie proprie) din veniturile obţinute din exploatarea materialului lemnos pentru ajutorarea elevilor premianţi şi a membrilor Corpului Didactic (actul de donaţie al Măriei Dumitru Dumitrescu M.), precum şi acordare anual a doua premii pentru doua lucrări şi a două burse în ţările din Occident, pentru completarea de studii sau cercetări ştiinţifice în silvicultură, respectiv în zootehnie (testamentul Paulinei de Hessenstein, ale cărui dispoziţii au fost reluate şi transpuse şi în actul sau de donaţie).

Dispoziţii de aceeaşi natură sunt cuprinse şi în actul de donaţie al Violetei Dumitru Dumitrescu M., a căror respectare este obligatorie.

Toate aceste dispoziţii au, astfel cum s-a precizat, caracterul unor adevărate sarcini impuse A.R. prin actele de donaţie prin care i s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenurilor ce au făcut obiectul litigiului în care am fost reprezentaţi de L.P. CA şi asupra cărora acesta emite în prezent pretenţii, în temeiul contractului nr. 28/27.07.2006, de a i se transfera parţial dreptul de proprietate.

Dar, este fără dubiu că dreptul de proprietate asupra respectivelor terenuri cu vegetaţie forestieră a fost transmis A.R. cu scopul precis determinat ca acestea să fie utilizate pentru realizarea obiectivelor menţionate în cuprinsul lor, iar nu pentru a fi transferat către L.P. CA.

Astfel, niciun transfer al dreptului de proprietate asupra acelor terenuri nu s-ar putea efectua în mod valabil înainte de realizarea de către reclamantă a scopului pentru care ne-a fost transmisă proprietatea, întrucât aceasta ar determina imposibilitatea A.R. de a îndeplini sarcinile impuse.

Aceste motive, având în vedere ea dispoziţiile criticate tind la a pune în imposibilitate A.R. şi a realiza scopul şi interesul public naţional de cercetare în domeniile fundamentale ale științei, autonomă, se impune a fi observat că în cauză contractul este lovit de nulitate absolută.

În drept au fost invocate art. 1309 din Codul Civil de la 1864, art. 5, art. 6 din Legea nr.51/1995, art. 134, art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, art. 453 C.pr.civ., etc.

Pârâtul L.P. – Cabinet de Avocat a formulat întâmpinare în raport de cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.R., prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a III-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, amendarea reclamantei cu amenda maximă prevăzută de dispoziţiile art. 187 C.pr.civ. pentru introducerea cu rea-credinţă a unor cereri vădit neîntemeiate,

Potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C.pr.civ. „(1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Atât din cererea de chemare în judecată formulată de A.R., cât şi din prezenta întâmpinare, sediul pârâtului se află în Ploieşti, str. Toma Caragiu nr.7, jud. Prahova. Astfel, competenţa de soluţionare a prezentei cauze aparţine Tribunalului Prahova.

Raportat la prevederile art. 113 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. potrivit căruia: „În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract", activitatea cabinetului a constat în demersuri juridice efectuate pe raza Judeţului Buzău, nefiind prevăzute în contract activităţi pe raza Municipiului Bucureşti care să atragă competenţa Tribunalului Bucureşti.

Cu privire la excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, trebuie avute în vedere art. 136 alin. (1) C.pr.civ. Pentru delimitarea competenţei între Secţia a III-a Civilă şi Secţia a VI-a Civilă ale Tribunalului Bucureşti trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 226 alin. (1) lit. b) – d) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil:

În acest sens, prin Hotărârea CSM nr. 760/04.10.2011 s-a dispus înfiinţarea, începând cu data de 01.10.2011, în cadrul Secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti a unor complete specializate în materiile prevăzute de art. 226 alin. (1) lit. b) – d) din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, la momentul actual, Secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti judecă litigiile cu profesionişti.

Potrivit prevederilor art. 3 C.civ. (1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. „(1) Noţiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil."

Aşadar, profesiile liberale (avocaţi, practicieni în insolvenţă, evaluatori, executori) sunt cuprinse în sfera noţiunii de profesionist.

Având în vedere faptul că contractul de asistenţă juridică a cărui nulitate se solicită în prezenta cauză este încheiat cu un profesionist (L.P. - Cabinet de Avocat) competenţa funcţională de soluţionare a prezentei cauze revine Secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.

Pe fondul cauzei invocă caracterul netemeinic al pretenţiilor. Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta solicită în principal constatarea nulităţii absolute a contractului de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006, iar în subsidiar (în măsura în care instanţa va aprecia că în cauză nu intervine nulitatea absolută totală a contractului) constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de asistenţă juridică în ceea ce priveşte clauzele înscrise în art. 6 din Contract referitoare la plata onorariului de succes.

Astfel, după cum se poate observa din chiar petitul cererii introductive, reclamanta urmăreşte în fapt înlăturarea onorariului de succes convenit de părţi prin contract, onorariu asupra legalităţii căruia instanţele s-au pronunţat prin hotărâri definitive.

În acest sens arătă că problema anulării/nulităţii contractului de asistenţă juridică nr.28/27.07.2006 a fost soluţionată în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 9597 pronunţată de Judecătoria Buzău la data de 02.06.2014, astfel că invocă efectul pozitiv al acestei sentinţe, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 63/09.01.2015 pronunţată de Tribunalul Buzău, respectiv prin decizia nr. 576/16.09.2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Autoritatea de lucru judecat „constituie un efect important al hotărârii judecătoreşti, ca act jurisdicţional emanând de la o putere publică", prin intermediul său statul urmărind să pună capăt unui litigiu de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că acesta s-ar realiza pe cale principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat, jurisdicţional anterior.

Prin contestaţia la executare înregistrată la data de 17.09.2013 pe rolul Judecătoriei Buzău, debitoarea A.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul şi anularea titlului executoriu constând în contractul de asistenţă juridică nr. 28 din 27.07.2007 şi actul adiţional nr. 1 din 02.07.2017, invocând în susţinerea solicitării de anulare prevederile art. 130 din Statutul profesiei de avocat

Prin sentinţa civilă nr. 9597 pronunţată la data de 02.06.2014 în dos. nr. 15859/200/2013, Judecătoria Buzău a respins ca nefondată contestaţia la executare promovată de A.R., constatând legalitatea contractului de asistenţă juridică încheiat între debitoare şi pârât. Astfel, în considerentele sentinţei menţionate Judecătoria Buzău a reţinut următoarele: „având în vedere că petenta contestă valabilitatea clauzei pe care o apreciază ca fiind nulă absolut, instanţa va proceda la analizarea acesteia, fiind avute în vedere, atât conţinutul clauzelor inserate în text, dar şi regulile de interpretare a contractelor", „în cauză, onorariul prevăzut în contract este arătat la art. 4, la care se adaugă cei 15% din întinderea drepturilor câştigate, ceea ce demonstrează că intenţia părţilor, dincolo de denumirea marginală a textului, a fost aceea de a stabili onorariul de succes, iar nu negocierea asupra unei clauze în mod expres interzisă de lege", „din modul în care este redactat textul art. 6 contestat, rezultă că acesta vizează onorariul de succes, aşa după cum, de altfel se şi arată în art. 6.2. din contract, dar şi în art. 5.3, iar nu un pact de quota litis, care să conţină totalitatea onorariilor avocatului", „instanţa constată că toată corespondenţa ulterioară purtată între părţi face referire la existenţa unui onorariu de succes", „faţă de aceste argumente, instanţa va respinge apărările contestatoarei referitoare la existenţa unui pact de quota litis, cuprins în conţinutul art. 6 din Contractul de asistenţă juridică", „obiectul contractului de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006 fiind reprezentat de servicii avocaţiale, aşa după cum rezultă din întreg art. 2, instanţa apreciază că pentru valabilitatea acestuia nu este necesar un mandat dat în forma autentică celui care l-a semnat",  „referitor la imposibilitatea pe care contestatoarea o invocă în a gratifica creditorul cu onorariul de succes, având în vedere că este o instituţie de drept public, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 553 alin. (1) C.civ., titular al dreptului de proprietate privată poate fi orice subiect de drept civil, deci orice persoană fizică sau persoană juridică de drept privat ori de drept public (...). Drept urmare, nu este exclus ca o persoană de drept public să deţină bunuri, în speţă, terenuri în proprietate privată, care sunt şi rămân în circuitul civil".

Prin decizia civilă nr. 63/09.01.2015, Tribunalul Buzău a admis excepţia netimbrării, invocată de pârât şi a anulat apelul contestatoarei îndreptat împotriva soluţiei de respingere a cererii având ca obiect nulitatea parţială a contractului de asistenţă juridică. Totodată, Tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoare împotriva soluţiei de respingere a contestaţiei la executare.

Împotriva deciziei civile nr. 63/09.01.2015 pronunţate de Tribunalul Buzău, debitoarea A.R. a formulat recurs. Prin decizia civilă nr. 576/16.09.2015 pronunţată, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat împotriva deciziei tribunalului privind soluţia pronunţată în contestaţia la executare, ca inadmisibil. De asemenea, instanţa de recurs a respins recursul formulat împotriva deciziei Tribunalului privind soluţia pronunţată cu privire la cererea de constatare a nulităţii absolute a titlului executoriu constând în contractul de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006 şi actul adiţional nr. 1 din 2.07.2007, ca nefondat.

Mai mult, în interpretarea modalităţii de punere în executare a contractului de asistenţă juridică, Judecătoria Pătârlagele prin sentinţa civilă nr. 954 pronunţată la data de 26.09.2014 a stabilit că „deşi acesta constituie titlu executoriu pentru creditor, stabileşte în favoarea acestuia un drept de creanţă împotriva debitorului A.R. dându-i posibilitatea executării silite indirecte".

În continuare, Judecătoria Pătârlagele a statuat că „în speţă, este indubitabil că faţă de specificul dreptului creditorului şi a obligaţiei corelative a debitorului, că din convenţia părţilor se naşte un drept de creanţă, şi nu unul real, susceptibil de a permite preluarea în posesie a bunului imobil". Astfel, "contractul de asistenţă juridică nu poate fi pus în executare în modalitatea executării imobiliare directe prin predarea bunului fiind necesară transformarea obligaţiei de a face într-o obligaţie de a da şi obţinerea titlului executoriu care să aibă înscris în dispozitiv obligaţia expresă a debitoarei de a preda creditorului bunul imobil individual determinat."

Or toate aceste hotărâri evidenţiază faptul că problema valabilităţii/anulării/nulității Contractului de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006 inclusiv în privinţa clauzei inserate la art. 6 a fost soluţionată în mod definitiv de Judecătoriile Buzău şi Pătârlagele, astfel că considerentele acestor instanţe se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. Prin urmare, în speţă instanţa nu poate analiza din nou pretenţiile reclamantei, fără a încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor menţionate supra.

Prin susţinerile de la punctul 2 din cererea de chemare în judecată, reclamanta pretinde în mod eronat că Contractul de Asistenţă Juridică ar fi nul absolut, deoarece pârâtul, şi în general celelalte forme de exercitare a profesiei de avocat, cu excepţia societăţilor profesionale cu răspundere limitată, nu ar avea personalitatea juridică necesară (capacitate de folosinţă) pentru a încheia contracte de asistenţă juridică.

Practic, prin aceste alegaţii, reclamanta neagă dreptul celorlalte forme de exercitare a profesiei de avocat, cu excepţia societăţilor profesionale cu răspundere limitată, de a încheia contracte de asistenţă juridică, dar şi dreptul avocaţilor din cadrul acestor forme de a-şi exercita profesia în mod liber şi independent.

Invocă prevederile art. 5. alin. (1) şi art. 28 din Legea nr. 51/1995 dar şi dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi art. 127 din Statutul profesiei de avocat. Referitor la natura juridică a contractului de asistenţă, în literatura de specialitate s-a subliniat faptul că acesta este cea a unui contract numit, sui generis, care naşte drepturi şi obligaţii specifice şi unice.

Din aceste prevederi legale şi interpretări doctrinare rezultă în mod univoc că contractul de asistenţă juridică se încheie între client şi forma de exercitare a profesiei, iar nu între client şi avocaţii reprezentanţi ai formei de exercitare a profesiei, aşa cum afirmă eronat reclamanta.

Astfel, ca „subiect de drept, avocatul reuneşte în persoana sa atributele capacităţii civile de folosinţă, cu precizarea că, în situaţia analizării capacităţii de folosinţă a profesionistului, trebuie remarcat că ea este dublată de existenta unei capacităţi de folosinţă speciale, profesionale".

În acest sens arătă că capacitatea de folosinţă specială a avocatului rezultă din împrejurarea că ea are conţinutul stabilit în mod expres de către lege, respectiv de către statutul profesiei de avocat. Aşadar, legea specială este cea care stabileşte începutul, conţinutul, îngrădirile şi încetarea capacităţii speciale de folosinţă.

Prin urmare, faptul că Legea precizează în mod expres că doar societatea civilă profesională cu răspundere limitată are personalitate juridică nu conduce la concluzia că celelalte forme de exercitare ale profesiei nu ar avea capacitatea de folosinţă necesară pentru a încheia contracte de asistenţă juridică. Dimpotrivă, calitatea de subiect de drept a celorlalte forme de exercitare a profesiei, inclusiv a cabinetului individual, este conferită prin lege, din moment ce contractul de reprezentare se încheie cu forma de exercitare a profesiei, iar nu cu avocaţii care îşi exercită profesia prin aceea formă de organizare.

Astfel, în literatura de specialitate s-a statuat în mod judicios că „în ceea ce priveşte natura juridică a formelor de exercitare a profesiei de avocat, trebuie precizat că ele reprezintă forme sui generis care nu se identifică nici cu persoana fizică a avocatului membru fondator, dar în acelaşi timp, fără a avea personalitate juridică, reprezintă un subiect de drept distinct."

Onorariul de succes a fost stabilit în acord cu dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului. Problema legalităţii clauzei inserate la art. 6 a fost tranşată în mod definitiv de Judecătoria Buzău prin sentinţa nr. 9597 pronunţată la data de 02.06.2014, astfel că instanţa nu poate analiza susţinerile reclamantei fără a încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii menţionate.

Cu privire la onorariile de succes pe care le pot percepe avocaţii în temeiul Legii şi al Statului, în doctrină se arată că avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite şi să obţină şi un onorariu de succes cu titlu complementar în funcţie de rezultat sau de serviciul furnizat.

Faptul că onorariul de succes a fost stabilit prin raportare la „întinderea drepturilor câştigate" nu poate conduce la concluzia că pârâtul a urmărit dobândirea unor aporturi din afacerea Academiei, aşa cum susţine în mod eronat reclamanta. În acest sens arătă că potrivit art. 136 alin. (6) din Statut onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă, astfel că nimic nu împiedică părţile să stabilească un onorariu de succes variabil în funcţie de un bun/drept ce poate fi evaluat în bani.

Prin contractul de asistenţă juridică nu s-a urmărit dobândirea terenurilor recuperate de A.R. în urma reconstituirii dreptului de proprietate, ci perceperea unei onorariu de succes, calculat prin raportare la valoarea totală a terenurilor recuperate.

În plus, valabilitatea clauzei inserate la art. 6 din contract trebuie interpretată şi prin raportare la regulile de interpretare prevăzute de art. 977 şi urm. din Codul civil de la 1864.

Astfel, potrivit art. 977 din Codul civil de la 1864 „interpretarea contractelor se face după intenţia comuna a pârtilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. în continuare, art.978 prevede că: „când o clauza este primitoare de doua înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul".

Având în vedere aceste reguli de interpretare, este evident că intenţia părţilor a fost ca clauza instituită prin art. 6 să producă efecte, prin stabilirea unui onorariu de succes variabil calculat prin raportare la valoarea totală a terenurilor asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea Academiei, onorariu plătibil după obţinerea rezultatului - recuperarea efectivă a terenurilor proprietatea Academiei.

Prin susţinerile de la punctul 5 din cererea de chemare în judecată reclamanta pretinde că art. 6 din Contractul de asistenţă juridică încheiat între părţi ar fi lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 1309 C.civ., considerând în mod eronat, că „modul în care a fost stabilit onorariul în Contractul contestat sub aspectul valabilităţii, reprezintă în fapt un mecanism de evitare a sancţiunii impuse de art. 1309 din Codul civil de la 1864, prin masacrarea cesiunii unui drept litigios sub forma unui onorariu de succes".

Cu privire la dispoziţia legală redată în doctrină  se arată că „Cesiunea de drepturi litigioase, ca varietate a cesiunii de creanţă, are ca obiect una sau mai multe creanţe care fac obiectul unui litigiu în curs, iar principala particularitate a acestei cesiuni o constituie dreptul debitorului de a face retract litigios. Obiectul contractului îl constituie transmiterea unei creanţe de la cedent la cesionar (debitorul cedat fiind terţ), şi nu un drept real, cum este în cazul adjudecării, chiar dacă această modalitate silită de executare are ca finalitate recuperarea creanţei pe care creditorul o are faţă de debitorii săi. în accepţiunea legii lucrul se socoteşte litigios când există proces sau contestaţie asupra fondului dreptului în momentul cesiunii."

Totodată în literatura de specialitate s-a statuat că „cesiunea de creanţă este un contract care implică din punct de vedere subiectiv, următorii subiecţi de drept: creditorul care înstrăinează creanța şi care se numeşte cedent, dobânditorul creanţei care se numeşte cesionar, terţul asupra căruia există creanţa, adică debitorul care este îndatorat să execute prestaţia şi care se numeşte debitor cedat".

Astfel, cesiunea unui drept litigios funcţionează după următorul mecanism: cesionarul dreptului litigios îl înlocuieşte în cadrul procesului din care se naşte dreptul litigios pe titularul acestuia (cedentul). Independent de faptul că art. 6 instituie un onorariu de succes variabil, calculat prin raportare la valoarea totală a terenurilor recuperate, plătibil în bani, onorariul de succes nu poate fi calificat în nicio situaţie drept o cesiune de drepturi litigioase.

Astfel, mergând pe raţionamentul vădit eronat al reclamantei, pârâtul ar fi trebuit, în urma cesiunii drepturilor litigioase, să recupereze terenurile care au făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în nume propriu, iar nu în numele Academiei Române. Or pârâtul şi-a îndeplinit mandatul acordat, obţinând în favoarea Academiei Române reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul cu vegetaţie forestieră situat în Judeţul Buzău.

În baza hotărârilor menţionate, reclamanta a fost pusă în posesia suprafeței de teren de 13.656 ha din totalul suprafeței de teren cu vegetaţie forestiera de 18.023,3 ha situat în Judeţul Buzău, iar Comisa Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din judeţul Buzău a emis în favoarea Academiei Române titlurile de proprietate aferente terenului menţionat de 13.565 ha pe raza UAT- urilor menţionate la punctul 10 din întâmpinare. În prezent, pârâtul gestionează litigii pentru recuperarea diferenţei de suprafaţa, până la reîntregirea suprafeţei reconstituite de 18.023,3 ha.

În aceste condiţii, este evident că nu pot fi reţinute susţinerile Academiei potrivit cărora „în cazul soluţionării favorabile a litigiului L.P. CA urma să obţină, în proprietate, o parte din terenul ce face chiar obiectul litigiului", din moment ce, pe de-o parte onorariul de succes datorat pârâta fost stabilit în bani, iar pe de altă parte Judecătoria Pătârlagele în clarificarea modalităţii de punere în executare a contractului de asistenţă juridică a stabilit că „titlu executoriu, stabileşte în favoarea pârâtul un drept de creanţă", iar nu un drept real asupra terenurilor recuperate.

Faptul că pârâtul a apărat în cadrul proceselor care au condus la reconstituirea dreptului de proprietate al Academiei cu toate „mijloacele pe care le avea la îndemână" interesele reclamantei nu conduce la concluzia că motivul apărării temeinice acordate clientului a fost acela de a dobândi vreun drept de proprietate, ci dimpotrivă, evidenţiază faptul că pârâtul şi-a îndeplinit mandatul acordat de reclamantă în mod profesionist, apărând drepturile şi interesele Academiei.

În cadrul secţiunii 6 din cererea de chemare în judecată reclamanta susţine în mod eronat că se impune constatarea nulităţii absolute a contractului de asistenţă juridică pentru încălcarea prevederilor art. 829 din Codul civil de la 1864, considerând că „niciun transfer al dreptului de proprietate asupra terenurilor donate de surorile M. (n.n.) nu s-ar putea efectua în mod valabil înainte de realizarea de către A.R. a scopului pentru care a fost transmisă proprietatea".

Prin contract s-a născut în favoarea pârâtului un drept de creanţă, şi nu un drept real, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat de Judecătoria Pătârlagele.

În aceste condiţii, este evident că argumentele şi temeiul invocat de A.R. prin cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de asistenţă juridică nu pot conduce la desfiinţarea acestuia.

Solicită amendare a reclamantei cu amenda maximă prevăzută de dispoziţiile art. 187 C.pr.civ. pentru introducerea cu rea-credinţă a unei cereri vădit neîntemeiate.

Acţiunea în constatarea nulității absolute a contractului ce face obiectul prezentului dosar reprezintă o cerere vădit netemeinică formulată de A.R., în condiţiile în care problema anulării/nulităţii contractului a fost soluționată în mod definitiv. În toate contestațiile formulate reclamanta a reiterat abuziv și obsesiv capătul de cerere privind anularea titlului executoriu. Unicul scop al cererii de chemare în judecată în prezenta cauză este cel al tergiversării executării silite.

Pârâta F.P.A.R. a depus la dosar o cerere pentru termenul din 25.04.2018 prin care a arătat că înțelege să recunoască pretențiile invocate prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A.R. și a solicitat instanței să facă aplicarea prev. art. 454 C.pr.civ.

Reclamanta A.R. a formulat cerere de completare a cererii de chemare în judecată solicitând şi repunerea pârtilor în situaţia anterioară, prin restituirea de către L.P. - Cabinet de avocat a sumei de 33.460.201.7 lei, din care 447.317,00 lei reprezintă cheltuieli de executare (385.552 lei cheltuieli de executare neavansate; 6000 lei cheltuieli de executare avansate de creditor; 60.400 lei cheltuieli cu expertiza).

În subsidiar, solicită să se dispună, în temeiul art.451 alin. (2) C.pr.civ. reducerea onorariului de succes perceput în temeiul respectivului contract la o suma rezonabila prin raportare la munca efectiv depusa.

Restabilirea situaţiei anterioare încheierii unui contract a cărui nulitate este constatată de instanţa este acea regula „conform căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic sa ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat”.

Sub imperiul Codului civil din 1865, în vigoare la data încheierii contractului a cărui anulare o solicită, se consideră că, în cazul contractelor sinalagmatice, în situaţia în care ambele părți şi-au executat obligaţiile înainte de anularea contractului, restituirea prestaţiilor efectuate se fundamentează pe plata nedatorată (ari. 1092 Cod civil anterior), întrucât obligaţia fiecăreia dintre părţile respectivului contract apar ca şi când niciodată nu ar fi existat.

În legislaţia actuală, legiuitorul a prevăzut în mod expres posibilitatea repunerii pârtilor în situaţia anterioară încheierii contractului ce a fost anulat, prin restituirea reciprocă a prestaţiilor, în art.1254 alin. (3) C.civ., care prevede ca „în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie sa restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639- 1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”.

Deşi în legislaţia anterioara actualului Cod civil, contractele cu executare succesivă erau considerate o excepţie de la principiul restitutio in integrum, în sensul ca efectele produse de astfel de contracte se menţineau până la data anularii, legislaţia actuală prevede restituirea chiar şi în cazul contractelor cu executare succesivă, aceasta realizându-se prin echivalent.

În cauza de faţă, obligaţia reclamantei are trei componente: un onorariu fix în cuantum de 10.000 de lei ce s-a plătit la data semnării contractului, un onorariu lunar în cuantum de 2.000 de Euro, precum şi un onorariu „de succes”, în procent de 15% din drepturile câştigate, prevăzut de art.6 din Contractul de asistenţă juridică.

În ceea ce priveşte onorariul lunar de 2000 de Euro, contraprestația pârâtului L.P. C.A. a constat în serviciile juridice pe care acestea le-a prestat în temeiul contractului. Indiferent dacă se adopta vechea teorie a imposibilităţii de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul unui contract cu executare succesivă, sau noua teorie, promovată expres de Codul civil actual, conform căreia şi aceste prestaţii pot fi restituite, de către o parte în natura, iar de către cealaltă parte prin echivalent, rezultatul va fi acelaşi: compensarea prestaţiilor efectuate lunar de pârât cu sumele pe care reclamantei le-a achitat lunar pentru respectivele prestaţii.

Teoria imposibilităţii obiective a restituirii prestaţiilor în cazul anularii contractelor cu executare succesiva nu a avut niciodată, deci nici în legislaţia anterioara, o reglementare legală, fiind prevăzută doar în doctrina şi jurisprudența şi neavând, deci, un caracter obligatoriu. În realitate, soluţia adoptata în prezent de art.1254 alin. 3 Cod civil era perfect aplicabila şi sub imperiul Codului civil anterior, prestaţiile constând în servicii, folosinţa unul bun sau altele asemenea putând fi evaluate în bani şi restituite prin echivalent.

Astfel, referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară în privinţa onorariului lunar, instanţa poate reţine (i) fie că aceasta nu este posibilă, conform teoriei vehiculate sub imperiul legislaţiei anterioare, (ii) fie că ea este posibila, prin restituirea de către L.P. C.A. a sumelor primite cu titlu de onorariu lunar şi, corespunzător, prin restituirea de către reclamantă a echivalentului acestor prestaţii, care va fi stabilită la 2000 Euro lunar, conform teoriei actuale.

Prin urmare, sub aspectul onorariului lunar, reclamanta nu are nicio pretenţie de la pârâtul L.P. C.A., considerând că restituirea de către A.R. a prestaţiilor efectuate de acesta în temeiul contractului ce va fi anulat este echivalentă cu restituirea de către pârât a sumelor primite în contraprestație.

Pe de altă parte însă, restituirea pretinsului „onorariu de succes” se impune cu necesitate, în condiţiile în care acesta nu reprezintă contraprestația unei obligaţii succesive şi, urmare a anularii Contractului de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006, fie integral, fie parţial în privinţa art. 6. care priveşte exact acest onorariul, acesta apare ca o plată nedatorată.

Astfel, dacă nu s-ar fi încheiat contractul a cărui nulitate solicită a fi constatată, reclamanta nu ar fi fost în situaţia de a plaţi suma exorbitantă de 33.017.249,7 lei către L.P. C.A., şi nici cheltuielile de executare silită, prin urmare solicitarea sa de restituire a acestei sume este, din perspectiva principiului restitutio in integrum, pe deplin justificată.

În subsidiar, solicită să se dispună reducerea cuantumului onorariului stabilit prin art. 6 din contractul menţionat, având în vedere caracterul excesiv al acestuia, în raport de complexitatea cauzei şi de activitatea concreta realizata de avocat.

Conform art. 451 alin. (2) C.pr.civ., potrivit cărora „instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei”.

Pentru a aprecia temeinicia acordării onorariului avocaţial, acesta trebuie sa îndeplinească anumite criterii, respectiv să existe un caracter real, necesar şi rezonabil al cuantumului sau. Instanţa de judecata are dreptul de a aprecia în mod suveran îndeplinirea acestor elemente raportându-se la munca depusa de avocat şi ținându-se cont şi de complexitatea probatoriului administrat în cauza, fiind unanim acceptat faptul ca gradul de complexitate a unei cauze nu este dat direct de valoarea obiectului pretenţiei.

Suma solicitata de către L.P. C.A. cu titlu de „onorariu de succes” este disproporţionată şi nerezonabilă în raport de complexitatea cauzei, activitatea concretă a avocatului, precum şi faţă de soluţia dispusă în cauză, luându-se în considerare şi faptul că hotărârea obținută prin prestarea serviciilor avocaţiale pentru care se solicită suma respectiva nu poate fi pusă în executare, în prezent aflându-se pe rolul Judecătoriei Pătârlagele o acţiune de revizuire a acesteia.

În aprecierea proporționalității cheltuielilor de judecată, instanţa de control judiciar va putea observa că, în cadrul litigiului ce a făcut obiectul contractului de asistenţă juridică nr.28/27.07.2006, onorariul avocaţial solicitat de L.P. C.A. nu este în acord cu legislaţia europeană, acesta fiind nejustificat de ridicat în raport cu munca efectiv prestată de avocat.

Astfel, în cauzele Costin contra României şi Johana Huber contra României, instanța europeană a apreciat că, în materia cheltuielilor de judecată solicitate de către o parte, acestea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: să fie rezonabile, să fie reale şi, de asemenea, să fie necesare.

Sub aspectul rezonabilității, din perspectiva jurisprudenței europene, acest criteriu vizează faptul că suma solicitată, în raport de (1) natura activității efectiv prestate, (2) complexitatea, (3) riscul implicat de existenţa litigiului, precum şi (4) de reputaţia celui care acordă asemenea servicii, să nu fie aptă să conducă la cheltuieli excesive în sarcina părţii.

Or, onorariul avocaţial solicitat de pârât, în cuantum total de 33.017.249,7 lei, nu respectă cerinţele rezonabilității având în vedere următoarele considerente: indiferent de valoarea terenului asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate, activitatea desfășurată de avocat a fost exact aceeaşi, durata scăzută a litigiului, raportată la sumele exorbitante solicitate, în sensul că durata procesului, incluzând calea de atac, a fost de doar 28 de luni (de la 18.08.2006 - data la care s-a înregistrat plângerea împotriva hotărârilor Comisiei Judeţene Buzău, până la 08.12.2008 - data când s-a pronunţat hotărârea în recurs).

În ceea ce priveşte reputaţia şi prestigiul avocatului L.P., nu se bucură de o recunoaştere la nivel naţional, fiind un cabinet individual de avocatură relativ cunoscut pe plan local, şi anume doar în Municipiul Ploieşti.

Suma încasată de pârât cu titlu de onorariu de succes determină, la un calcul simplu, un onorariu avocaţial de 1.179.187,49 lei pe lună, la care se adaugă şi cei 2000 de euro (echivalentul a încă 9000 lei) plătiți ca onorariu lunar.

În drept au fost invocate art. 1092 din Codul civil de la 1865, art. 451 alin. (2) C.pr.civ., precum şi alte dispoziţii legale menţionate.

Prin încheierea pronunțată la data de 25.04.2018 tribunalul a respins excepția necompetenței teritoriale, a respins excepția necompetenței funcționale, a luat act de renunțarea reclamantei la proba cu interogatoriul, la precizarea reclamantei în sensul că nu invocă în cauză existența unui pact de quota litis, ci faptul că onorariul de succes trebuia stabilit numai în bani, a luat act de renunțarea de către reclamantă la soluționarea cererii de suspendare, a luat act de depunerea de către reclamantă a cererii completatoare pe care a comunicat-o și pârâtului, acordând termen pentru depunerea întâmpinării, s-a pus în vedere reclamantei să timbreze ultimul capăt de cerere formulat.

Prin sentinţa civilă nr. 1173/14.06.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată completată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor 6.2, 6.3 şi nulitatea absolută parţială a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006, această din urmă clauză numai în ceea ce priveşte posibilitatea avocatului de a opta pentru plata onorariului de succes în natură; a respins în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată completată; a respins cererea formulată de către pârâtul Cabinet de Avocat L.P. de amendare a reclamantei şi a luat act că părţile şi-au rezervat dreptul de a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată completată reclamanta A.R., în contradictoriu cu pârâţii L.P. – Cabinet de Avocat şi F.P.A.R. a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006 încheiat între L.P. - Cabinet de avocat şi F.P.A.R., în calitate de mandatar al A.R.; în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că în cauză nu intervine nulitatea absolută a contractului, solicită să se constate nulitatea absolută parţială a contractului asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006 în ceea ce priveşte clauzele înscrise în cuprinsul 6 din contract, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a onorariului de succes; să se dispună şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea de către L.P. - Cabinet de avocat a sumei de 33.460.201.7 lei, din care 447.317,00 lei reprezintă cheltuieli de executare (385.552 lei cheltuieli de executare neavansate; 6000 lei cheltuieli de executare avansate de creditor; 60.400 lei cheltuieli cu expertiza); în subsidiar, în situaţia în care se va considera că motivele invocate în susţinerea nulităţii Contractului de asistenţă juridică nr.28/27.07.2006 nu justifică a se constata nulitatea absolută (totală sau parţială), să se dispună, în temeiul art. 451 alin. (2) C.pr.civ. reducerea onorariului de succes perceput în temeiul respectivului contract la o suma rezonabila prin raportare la munca efectiv depusa.

Contractul de asistenţă juridică nr. 28/27.06.2006 (f. 15 vol. I) a fost încheiat între L.P. – Cabinet de Avocat și F.P.A.R. în vederea efectuării de către avocat a demersurilor detaliate în contract, necesare pentru a se obţine recuperarea terenurile de pe Valea Buzăului (proprietatea Academiei).

Pentru serviciile avocaţiale prestate, părţile au stabilit un onorariu fix de 10.000 lei, care se va plăti la data semnării contractului, un onorariu lunar de 2.000 de Euro - aspect prevăzut la art.4 din Contract, precum şi un onorariu de succes de 15% din întinderea drepturilor câştigate, etapizat, cota procentuala aplicându-se pentru fiecare suprafaţă de teren recuperată efectiv - aspect prevăzut la art. 6 alin. (1) din contract. Cota procentuală de 15% din întinderea drepturilor câştigate urmează să se stabilească de comun acord şi să fie plătită fie în natură, fie la valoarea de piaţă a terenului, determinată la momentul plăţii.

Art. 6.2 prevede că alegerea uneia dintre variantele onorariului de succes convenit este atributul exclusiv al Cabinetului, iar art. 6.3 prevede că ”de comun acord, în cazul în care contravaloarea prestației suplimentare se alege în natură, Cabinetul are dreptul să solicite numai teren cu vegetație forestieră”.

Reclamanta a argumentat cererea de constatare a nulității absolute a întregului contract de asistență juridică, susținând lipsa capacității de folosință a Cabinetului de avocat L.P.. În ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a art. 6 din contractul de asistență juridică, care se referă la onorariul de succes datorat de client avocatului, au fost invocate următoarele motive de nulitate absolută: nerespectarea dispozițiilor art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat care interzic avocatului să dobândească aporturi din afacere; încălcarea prevederilor art. 134 din Statutul profesiei de avocat care prevăd că onorariul de succes nu poate fi stabilit decât într-o sumă de bani fixă sau variabilă; încălcarea prevederilor art. 1309 C.civ.  potrivit cărora avocații nu pot fi cesionari de drepturi litigioase care sunt de competența tribunalului județean în a cărui rază își exercită activitatea; încălcarea prevederilor art. 829 C.civ. - nu se poate realiza valabil nici un transfer al dreptului de proprietate înainte de realizarea scopului pentru care a fost transmisă proprietatea printr-un act juridic cu titlu gratuit care impune anumite sarcini.

Înainte de a analiza aceste cauze de nulitate, se impune a fi avut în vedere contextul în care cererea de chemare în judecată a fost formulată, având în vedere că între părți au fost pronunțate mai multe hotărâri judecătorești, multe definitive, care au avut ca obiect contestații la executare prin care a fost susținută și nulitatea contractului de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 pentru diferite motive, precum și contestată executarea silită demarată în temeiul acestui contract care are calitatea de titlu executoriu. Expunerea succintă a unor aspecte este relevantă pentru că unele aspecte au fost deja dezlegate cu autoritate de lucru judecat și se impun a fi avute în vedere.

În urma demersurilor efectuate în temeiul contractului de asistență juridică de Cabinetul de Avocat L.P. s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 18.023,3 ha situat în Judeţul Buzău, prin sentinţa nr. 826 pronunţată la data de 21.06.2007 de Judecătoria Pătârlagele în cadrul dosarului nr. 1534/2006, respectiv prin decizia nr.2208/R pronunţată de Tribunalul Argeş la data de 18.12.2008 în dos. nr. 5126/114/2007.

În baza hotărârilor menţionate, reclamanta a fost pusă în posesia suprafeţei de 13.565 ha teren cu vegetaţie forestieră, din totalul suprafeţei de 18.023,3 ha situat în Judeţul Buzău, prin mai multe Procese verbale de punere în posesie.

Comisa Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din judeţul Buzău a emis în favoarea Academiei Române 3 titluri de proprietate pe raza UAT Gura Teghii, UAT Siu şi UAT Oraş Nehoiu, pentru suprafaţa totala de 13.565 ha din totalul suprafeței de 18.023,3 ha teren cu vegetaţie forestieră situat în Judeţul Buzău.

Având în vedere că A.R. a refuzat plata onorariului de succes aferent reconstituirii dreptului de proprietate pentru terenul cu vegetaţie forestieră în suprafaţă de 18.023,3 ha situat în Judeţul Buzău, pârâtul Cabinet de Avocat L.P. a solicitat punerea în executare silită a contractului de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006 prin cererea de executare silită din data de 27.06.2013, procedura de executare silită făcând obiectul dosarul execuţional nr. 268/2014 aflat pe rolul BEJ P.A..

Astfel cum reiese din actul de adjudecare nr. 268/2014/16.04.2018 întocmit în dosarul de executare nr. 268/2014 al BEJ P.A. și din încheierea emisă la 17.04.2018 în același dosar de executare, în urma vânzării silite a unei suprafețe de 3418,5380 ha teren cu vegetație forestieră aparținând debitoarei A.R. și încasării prețului, a fost eliberată creditorului suma urmărită, au fost reținute de către executorul judecătoresc cheltuielile de executare și a fost restituit debitoarei surplusul rămas din prețul de vânzare.

Reclamanta A.R. a formulat mai multe contestații la executare silită împotriva procedurii de executare silită, fiind tranșate o serie de aspecte, printre care:

Prin sentinţa civilă nr. 9597/02.06.2014 pronunțată de Judecătoria Buzău a fost respinsă contestația la executare formulată de către contestatoarea A.R., reținându-se între altele că: F.P. a acționat în calitate de mandatar al Academiei Române la semnarea contractului de asistență juridică, fiind respectate limitele mandatului conform ”notei” emisă de Biroul Prezidiului Academiei Române în care se arăta că se poate negocia un onorariu maxim de 15% din valoarea drepturilor câștigate, modalitatea de plată fiind în natură sau în bani; art. 6 nu prevede un pact de quota litis, deși este impropriu denumit în acest fel, întrucât există pe lângă onorariul de succes și onorarii fixe; nu operează transferul dreptului de proprietate în temeiul contractului de asistență juridică; terenul urmărit nu aparține domeniului public, ci domeniului privat, fiindu-i aplicabil regimul de drept comun.

Prin sentinţa civilă nr. 945/26.09.2014 pronunțată de Judecătoria Pătârlagele a fost respinsă contestația la executare formulată de către creditorul cabinet de Avocat L.P. în contradictoriu cu intimatul Biroul Executorului Judecătoresc Adrian Porojnicu și a fost menținută încheierea emisă la 25.08.2014 de executorul judecătoresc în dosarul de executare silită nr. 268/2014 prin care a fost respinsă cererea de executare silită directă formulată de către creditor, reținându-se și că: nu poate fi pus în executare contractul de asistență juridică în modalitatea executării silite directe prin predarea bunului, fiind necesară transformarea obligației de a face într-o obligație de a da și obținerea titlului executoriu care să aibă înscris în dispozitiv obligația expresă a debitorului de a preda creditorului bunul imobil individual determinat, în speță suprafața solicitată. S-a mai reținut că nu are relevanță juridică nici faptul că prin Hotărârea nr. 5/13.03.2014 Biroul Prezidiului Academiei Române (privind aprobarea transferului dreptului de proprietate către Cabinet de Avocat L.P. pentru suprafața de 2012,8035 mp teren cu vegetație forestieră) atât timp cât părțile nu au ajuns la un acord care, în îndeplinirea obligației decurgând din contract cu privire la onorariul de succes, să transfere dreptul de proprietate de la debitoare la creditor.

Prin sentinţa civilă nr. 7848/30.06.2015 pronunțată de Judecătoria Buzău a fost respinsă contestația la executare formulată de către contestatoarea A.R., reținându-se că F.P.A.R. a acționat exclusiv în calitate de mandatar al Academiei Române, atât față de cabinetul de Avocat L.P. cât și față de terți, iar nu în nume propriu, aspect confirmat și de faptul că toate hotărârile judecătorești obținute în urma demersurilor avocațiale efectuate au fost pronunțate în favoarea A.R.; Biroul Prezidiului Academiei Române a hotărât în unanimitate la 25.07.2006 să împuternicească F.P.A.R. să semneze cu Cabinetul de Avocat L.P. contractul de asistență juridică.

A reținut tribunalul că cele reținute mai sus prin hotărâri judecătorești definitive se impun și în prezenta cauză ca urmare a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, conform prev. art.430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) C.pr.civ.

Nu este incident în cauză însă efectul negativ al autorității de lucru judecat prevăzut de art.431 alin. (1) C.pr.civ. întrucât motivele de nulitate invocate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul prezentei cauze sunt diferite de cele invocate în contestațiile la executare anterior formulate.

A mai apreciat tribunalul că nu poate fi reținută însă susținerea pârâtului Cabinet de Avocat L.P. din întâmpinare că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat s-ar impune în sensul constatării legalității clauzei prevăzute de art. 6 din contractul de asistență juridică, astfel că nu ar mai putea fi analizate noi motive de nelegalitate. A considerat tribunalul că atât timp cât motivele de nulitate invocate în prezenta cauză sunt diferite de cele analizate anterior de către instanțe, acestea se impun a fi analizate, cauza fiind diferită, fără însă a ignora desigur cele deja statuate prin hotărâri judecătorești definitive.

Revenind la cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze, tribunalul a analizat cauzele de nulitate absolută  invocate de către reclamanta A.R. la data de 01.09.2017 cu privire la Contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006, așadar după mai bine de 10 ani de la momentul semnării contractului și după circa 4 ani de la declanșarea executării silite în temeiul acestui titlu executoriu.

Un prim motiv de nulitate a întregului contract de asistență juridică, invocat de către reclamanta A.R. constă în lipsa capacității de folosință a Cabinetului de Avocat L.P.. Reclamanta a motivat această susținere pe interpretarea prevederilor art. 1 și 6 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, forma în vigoare la data încheierii contractului, din care reiese că nu poate dobândi personalitate juridică cabinetul individual de avocat. Nefiind o persoană, nu poate dobândi drepturi și obligații, neavând capacitate de folosință. Cabinetul de avocat este doar o formă de exercitare a profesiei de către avocat.

Cu titlu prealabil, reține tribunalul că vor fi avute în vedere textele de lege sau statutare  în vigoare la data încheierii Contractului de asistenţă juridică (27.07.2006), aceasta fiind legea aplicabilă în speţă, având în vedere faptul că nulitatea privește respectarea sau nu a prevederilor legale în vigoare la data încheierii actului juridic.

Dispozițiile invocate de către reclamantă prevăd faptul că profesia de avocat se exercită de avocații înscriși în barou și enumeră formele de exercitare a profesiei de avocat, printre care se numără și cabinetele individuale. Legea prevedea faptul că au personalitate juridică societățile civile profesionale sau societățile civile profesionale cu răspundere limitată.

Dar, dispoziţiile art. 126 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat prevăd următoarele:

„Contractul de asistenţă juridică este încheiat în formă scrisă, cerută ad probationem. El trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a unei convenţii şi dobândeşte dată certă prin înregistrarea sa în registrul oficial de evidenţă al avocatului, indiferent de modalitatea în care a fost încheiat."

În continuare art. 127 din statut stipulează următoarele: ,,(1) Contractul de asistentă juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele: a) datele de identificare ale formei de exercitare a profesiei, denumirea, sediul profesional şi reprezentantul acesteia; b) datele de identificare ale clientului: se indică persoana reprezentantului legal precum şi mandatarul clientului, dacă este cazul”.

De altfel chiar forma tipizată a contractului de asistență juridică, care constituie anexă la Statutul profesiei de avocat, prevede în mod expres ca parte contractantă ”Denumirea formei de exercitarea a profesiei … ”.

A mai reținut tribunalul și faptul că în practica avocațială este folosită în mod curent forma tipizată a contractului de asistență juridică în care este menționată ca parte contractantă forma de exercitare a profesiei.

Din cele de mai sus rezultă că Contractul de asistenţă juridică se încheie între client şi forma de exercitare a profesiei, iar nu între client şi avocaţii reprezentanţi ai formei de exercitare a profesiei.

În ceea ce priveşte natura juridică a formelor de exercitare a profesiei de avocat, astfel cum s-a reținut și în doctrină, a apreciat și tribunalul că ele reprezintă forme sui generis care nu se identifică nici cu persoana fizică a avocatului membru fondator, dar în acelaşi timp, fără a avea personalitate juridică, reprezintă un subiect de drept distinct.

A apreciat tribunalul că, astfel cum a arătat și pârâtul, faptul că Legea precizează în mod expres că doar societatea civilă profesională cu răspundere limitată are personalitate juridică nu conduce la concluzia că celelalte forme de exercitare ale profesiei nu ar avea capacitatea de folosinţă necesară pentru a încheia contracte de asistenţă juridică. Dimpotrivă, calitatea de subiect de drept a celorlalte forme de exercitare a profesiei, inclusiv a cabinetului individual, este conferită prin lege, din moment ce contractul de reprezentare se încheie cu forma de exercitare a profesiei, iar nu cu avocaţii care îşi exercită profesia prin aceea formă de organizare.

A îmbrățișa teza susținută de către reclamantă ar însemna că se considere că majoritatea covârșitoare a contractelor de asistență juridică încheiate în practică, folosindu-se formularul tipizat impus de Uniunea Națională a Barourilor din România sunt lovite de nulitate absolută.

Concluzionând, a apreciat tribunalul că în mod legal contractul de asistentă juridică nr.28/27.06.2006 s-a încheiat între L.P. - Cabinet de Avocat şi A.R., calitatea de subiect de drept a pârâtului fiind conferită atât de Legea nr. 51/1995, cât şi de Statutul profesiei de avocat.

Tribunalul a analizat în cele ce urmează motivul de nulitate invocat de către reclamantă a art.6 din Contractul de asistență juridică referitor la încălcarea prevederilor art. 134 din Statutul profesiei de avocat care prevăd că onorariul de succes nu poate fi stabilit decât într-o sumă de bani fixă sau variabilă.

Tribunalul a constatat că prin art. 6 din contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 au fost prevăzute următoarele:

”6.1. În caz de soluționare favorabilă a litigiului patrimonial, se adaugă o prestație suplimentară pentru rezultatul obținut, stabilită într-o cotă procentuală de 15% din întinderea drepturilor câștigate, astfel cum s-a menționat și la art. 5,3, etapizat, cota procentuală aplicându-se pentru fiecare suprafață de teren recuperată efectiv. Cota procentuală urmează să se stabilească de comun acord și să fie plătită fie în natură, fie la valoarea de piață a terenului, determinată la momentul plății. 6.2.Alegerea uneia dintre variantele onorariului de succes convenit este atribut exclusiv al Cabinetului. 6.3. De comun acord, în cazul în care c/val prestației suplimentare se alege în natură, Cabinetul are dreptul să solicite numai teren cu vegetație forestieră.”

Potrivit art. 134 alin. 6 din Statutul profesiei de avocat: ”avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat sau de serviciu furnizat. … Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.”

Apreciază tribunalul că reiese din dispozițiile exprese citate faptul că onorariul de succes poate fi stabilit numai în bani, sub forma unei sume fixe sau variabile, astfel cum a susținut și reclamanta.

Cum prin contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 onorariul de succes a fost stabilit nu numai sub forma unei sume de bani, ci și în varianta atribuirii în natură a unei suprafețe de teren cu vegetație forestieră a cărei valoare să reprezinte la momentul plății 15% din valoarea drepturilor câștigate, constată tribunalul că nu au fost respectate prevederile art. 134 alin. 6 din Statutul profesiei de avocat prin prevederea și a unei variante de plată în natură a onorariului de succes.

Potrivit art. 977 din Codul civil 1864 „interpretarea contractelor se face după intenţia comuna a pârtilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”.

Art. 978 prevede că: „când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul".

Având în vedere aceste reguli de interpretare, apreciază tribunalul că este evident că intenţia părţilor a fost ca clauza instituită prin art. 6 din contract să producă efecte, prin stabilirea unui onorariu de succes variabil calculat prin raportare la valoarea totală a terenurilor asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea Academiei, onorariu plătibil după obţinerea rezultatului - recuperarea efectivă a terenurilor proprietatea Academiei.

Aceeaşi interpretare a contractului de asistență juridică a fost reţinută practic şi de Judecătoria Pătârlagele prin sentinţa civilă nr. 954 pronunţată la data de 26.09.2014, mai sus menționată, prin care s-a stabilit că „deşi acesta constituie titlu executoriu pentru creditor, stabileşte în favoarea acestuia un drept de creanţă împotriva debitorului A.R. dându-i posibilitatea executării silite indirecte".

Din cele de mai sus a apreciat tribunalul că se impune constatarea nulității parțiale a art. 6 din contractul de asistență juridică, numai în ceea ce privește posibilitatea plății onorariului de succes în natură, urmând ca articolul să producă efecte numai în sensul obligativității plății onorariului de succes în bani, în cuantumul stabilit de aceste prevederi.

Față de regulile de interpretare citate, a apreciat tribunalul că motivul de nulitate nu poate conduce la constatarea nulității întregii clauze privind onorariul de succes, având în vedere că au fost prevăzute două variante pentru plata acestuia și numai una dintre variante este prohibită de lege prin dispoziții imperative, fiind fără dubiu intenția părților contractante în sensul plății unui onorariu de succes în cuantum de 15% din întinderea drepturilor câștigate. Astfel, sancțiunea nulității nu intervine decât în măsura necesară pentru înlăturarea prevederilor care încalcă legea, față de regula nulității parțiale, restul clauzei urmând a fi menținut pentru că poate produce efecte în acord cu legea și cu voința părților contractante la momentul încheierii contractului de asistență juridică.

Pe cale de consecință, a apreciat tribunalul că se impune a se constata nulitatea absolută a clauzelor 6.2, 6.3 şi nulitatea absolută parţială a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006, această din urmă clauză numai în ceea ce priveşte posibilitatea avocatului de a opta pentru plata onorariului de succes în natură, urmând a dispune în acest sens.

Cât privește motivul de nulitate invocat de către reclamantă a art. 6 din contractul de asistență juridică referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat care interzic avocatului să dobândească aporturi din afacere, tribunalul a apreciat că această interdicție se află în strânsă corelare cu art. 134 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, rațiunile fiind aceleași.

Astfel, dacă onorariul de succes ar fi stabilit sub forma dobândirii de către avocat a unui procent din chiar drepturile câștigate, și nu a echivalentului valoric în bani al respectivului procent, ar fi implicit încălcată interdicția prevăzută de art. 134 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, pentru că onorariul de succes nu ar mai fi stabilit în bani.

Potrivit dispozițiilor art.135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat „onorariile reprezentând dobândirea, sub orice forma, a unor "aporturi din afacere" (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise”.

Prin această interdicție, legea a urmărit înlăturarea pericolului ca activitatea avocatului să se îndepărteze de la cerințele de integritate în exercitarea profesiei prin dobândirea unei calități cointeresate direct în soluționarea cauzei, cum s-ar întâmpla în cazul în care ar fi dobândite în natură o parte din drepturile care fac obiectul procesului în care avocatul acordă asistență sau reprezentare juridică și de la crearea unui pericol pentru chiar actul de justiție.

Cum Legea și Statutul profesiei de avocat permit în mod expres prevederea în contractul de asistență juridică a unui onorariu de succes într-o sumă fixă sau variabilă, rezultă că prevederea unui onorariu de succes în bani ca echivalent al unei cote procentuale din drepturile câștigate nu poate fi considerată ca reprezentând ”aport din afacere”, pentru că altfel dispozițiile statutare ar fi contradictorii.

În altă ordine de idei, a reținut tribunalul că în practica judiciară sunt întâlnite frecvent situații în care este prevăzut un onorariu de succes determinat ca reprezentând echivalentul unei cote procentuale din drepturile câștigate.

A apreciat tribunalul că și din această perspectivă este suficientă constatarea nulității absolute a clauzelor 6.2, 6.3 şi nulitatea absolută parţială a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006, această din urmă clauză numai în ceea ce priveşte posibilitatea avocatului de a opta pentru plata onorariului de succes în natură.

Cât privește motivul de nulitate invocat de către reclamantă a art. 6 din Contractul de asistență juridică referitor la încălcarea prevederilor art. 1309 C.civ. potrivit cărora avocații nu pot fi cesionari de drepturi litigioase care sunt de competența tribunalului județean în a cărui rază își exercită activitatea, tribunalul constată că reclamanta a susținut că prin prevederile art. 6 din contrat a fost realizată o cesiune mascată a drepturilor litigioase.

Potrivit art. 1309 din Codul civil 1864, „avocaţii nu se pot face acţionari de drepturi litigioase, care sunt de competinta tribunalului judeţean în a cărui raza teritoriala își exercita funcţiunile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze şi daune-interese”.

A apreciat tribunalul că și această interdicție vizează protejarea acelorași valori vizate și prin interdicțiile mai sus analizate și nu se mai pune problema incidenței acestui text în situația reţinerii numai variantei plății unei sume de bani cu titlu de onorariu de succes, chiar reprezentând contravaloarea unui procent din drepturile câștigate.

Cum tribunalul a stabilit deja că va fi înlăturată varianta plății în natură a onorariului de succes, nu se poate vorbi despre o cesiune de drepturi litigioase prin prevederea obligației de plată a onorariului de succes în bani, pentru toate argumentele mai sus expuse.

Cât privește motivul de nulitate invocat de către reclamantă a art. 6 din contractul de asistență juridică referitor la încălcarea prevederilor art. 829 Cod civil, nu se poate realiza valabil nici un transfer al dreptului de proprietate înainte de realizarea scopului pentru care a fost transmisă proprietatea printr-un act juridic cu titlu gratuit care impune anumite sarcini.

Terenurile a căror retrocedare a făcut obiectul contractului de asistență juridică nr.28/27.07.2006 fuseseră dobândite de către A.R. în jurul anului 1945 prin testamentul și actele de donație întocmite de Paulina de Hessenstein, Maria Dumitru Dumitrescu M. și Violeta Dumitru Dumitrescu M.. În aceste acte au fost stabilite și o serie de obligații în sarcina donatarei A.R.. Ulterior terenurile au trecut în proprietatea Statului Român. Prin hotărârea judecătorească pronunțată în anul 2007 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra unora dintre terenuri în favoarea Academiei Române.

Reclamanta pretinde că terenurile nu pot fi înstrăinate fiind lovite de indisponibilitate până la realizarea sarcinilor impuse de actele cu titlu gratuit, astfel că art.6 din contractul de asistență juridică este lovit de nulitate absolută.

A apreciat tribunalul că și această critică trebuie analizată prin raportare la cele deja reținute mai sus, în sensul că va fi constatată nulitatea și va fi eliminată din contract varianta plății onorariului de succes în natură. Onorariul de succes se va plăti în bani.

Din această perspectivă, art. 6 din contractul de asistență juridică nu încalcă prevederile art.829 C.civ., neavând ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra vreunei suprafețe de teren.

Modalitatea în care se realizează executarea silită în ipoteza neîndeplinirii de bunăvoie a obligației de plată a onorariului de succes nu reprezintă un aspect care să atragă nulitatea contractului de asistență juridică, constituind un eveniment ulterior încheierii contractului și un aspect pe care prezenta instanță nu are competența de a-l analiza, constituind o problemă de executare silită cu privire la care instanța de executare este suverană să aprecieze.

Față de cele mai sus reținute, concluzionând cu privire la capetele de cerere prin care a fost solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 în integralitatea sa sau numai a prevederilor art. 6 din contract, tribunalul a apreciat că sunt întemeiate numai în parte aceste capete de cerere, urmând ca tribunalul să constate nulitatea absolută a clauzelor 6.2, 6.3 şi nulitatea absolută parţială a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006, această din urmă clauză numai în ceea ce priveşte posibilitatea avocatului de a opta pentru plata onorariului de succes în natură.

În ceea ce privește capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare, întemeiat pe prevederile art. 1092 Cod civil anterior și art. 1254 alin. (3) Cod civil nou, tribunalul a apreciat că se impune și respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Prin cererea completatoare reclamanta a solicitat tribunalului să dispună şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea de către L.P. - Cabinet de avocat a sumei de 33.460.201.7 lei, din care 447.317,00 lei reprezintă cheltuieli de executare (385.552 lei cheltuieli de executare neavansate; 6000 lei cheltuieli de executare avansate de creditor; 60.400 lei cheltuieli cu expertiza).

A arătat reclamanta că restabilirea situaţiei anterioare încheierii unui contract a cărui nulitate este constatata de instanţa este acea regula „conform căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic sa ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat”. Sub imperiul Codului civil din 1865, în vigoare la data încheierii contractului a cărui anulare o solicită, se considera ca, în cazul contractelor sinalagmatice, în situaţia în care ambele părți şi-au executat obligaţiile înainte de anularea contractului, restituirea prestaţiilor efectuate se fundamenta pe plata nedatorata (art. 1092 Cod civil anterior), regulă preluată de art. 1254 alin. (3) Cod civil nou, care prevede ca „în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie sa restituie celeilalte, în natura sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639- 1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”.

Tribunalul a constatat că, față de soluția pe care o va dispune cu privire la cererea de constatare a nulității absolute totale sau parțiale a contractului de asistență juridică nr. 28/27.07.2006, în prezenta cauză nu există situația premisă pentru a fi incidentă instituția restabilirii situației anterioare.

Astfel cum s-a arătat, tribunalul a constatat nulitatea și a eliminat din contract numai varianta plății onorariului de succes în natură, rămânând valabilă obligația de plată a onorariului de succes în bani.

Din înscrisurile depuse la dosar reiese că în reclamanta, în calitate de debitoare, a fost supusă executării silite indirecte în cadrul dosarului de executare silită nr. 268/2014 al BEJ P.A., așadar pentru plata unei sume de bani. Faptul că executarea s-a realizat în concret prin urmărire unor terenuri cu vegetație forestieră care au fost redobândite în urma demersurilor efectuate în baza contractului de asistență juridică nr. 28/27.07.2006, reprezintă numai un aspect privind modul în care s-a realizat în concret executarea silită pentru realizarea creanței constând într-o sumă de bani.

Cum obligația de plată a sumei stabilite prin art. 6 din contract cu titlul de onorariu de succes nu va fi desființată prin hotărârea pe care o va pronunța, tribunalul a apreciat că este lipsită de temei cererea de restabilire a situației anterioară și o va respinge.

Pe de altă parte, întrucât sumele respective au fost preluate din patrimoniul debitoarei reclamante prin intermediul unei proceduri de executare silită, a apreciat tribunalul că nici nu ar putea dispune restituirea lor atât timp cât nu sunt anulate actele de executare silită prin care au fost distribuite sumele.

Printr-un alt capăt de cerere, reclamanta A.R. a solicitat instanței să dispună reducerea cuantumului onorariului de succes prevăzut de art. 6 din contractul de asistență juridică nr.28/27.07.2006 la o sumă rezonabilă prin raportare la munca efectiv depusă, în temeiul prevederilor art. 451 alin. (2) C.pr.civ.

Potrivit art. 453 alin. (1) C.pr.civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Art. 451 C.pr.civ., prevede următoarele: ” (1) Cheltuielile de judecata constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport şi, daca este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. (2) Instanţa poate, chiar şi din oficiu, sa reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3). (4) Nu vor putea fi insa micşorate cheltuielile de judecata având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)”.

Cu privire la aceste dispoziţii legale literatura de specialitate și jurisprudența a statuat că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa (vinovăţia) procesuală a părţii obligate la plata acestora, care rezultă din chiar împrejurarea că a pierdut procesul - fie prin formularea unor pretenţii nefondate, fie prin apărări nesustenabile. Culpa procesuală nu se suprapune cu reaua-credinţă a părţii, fiind indiferentă sub aspectul cheltuielilor de judecată, atitudinea procesuală a celui care a pierdut procesul.

De asemenea, în practică s-a reţinut că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii şi instituţia răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, dispoziţiile art. 451 şi urm. C.pr.civ. reglementează posibilitatea părţii care a câştigat procesul să solicite instanţei obligarea părţii adverse (care a pierdut procesul) la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul acestui proces. Totodată, în acest context, partea care a pierdut procesul poate solicita instanţei reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Astfel, temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, cheltuielile de judecată la care este îndreptăţită partea care a câştigat procesul având natura unei despăgubiri acordate acestei părţi pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii, fapta acesteia din urmă declanşând o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, prin plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea care a câştigat procesul.

Însă, a reținut tribunalul că onorariul de succes prevăzut de art. 6 din contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 nu reprezintă o cheltuială de judecată efectuată în prezenta cauză în sensul dispozițiilor art. 451-453 C.pr.civ., astfel că textul de lege invocat în susținerea capătului de cerere nu este aplicabil.

Prin cheltuială de judecată se înțelege orice cheltuială făcută pentru susținerea activităților presupuse de soluționarea acestei cauze. Onorariul de succes prevăzut de art. 6 din Contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 nu este prevăzut pentru soluționarea prezentei cauze, ci a fost prevăzut pentru soluționarea cauzelor care au avut ca obiect terenurile a căror redobândire o urmărea reclamanta A.R..

Pe de altă parte, chiar și în cazul reducerii cheltuielilor de judecată în temeiul prevederilor art.451 alin. (2) C.pr.civ., instanțele de judecată statuează numai asupra părții din onorariul avocațial achitat de partea care a câștigat procesul care se cuvine a fi suportată de partea care a pierdut procesul, dar nu intervine în nici un fel în raportul juridic dintre partea care a câștigat procesul și avocatul acesteia în cadrul căruia este incident principiul forței obligatorii a contractului.

Or și din această perspectivă cererea formulată de către reclamantă în temeiul prevederilor art.451 alin. (2) C.pr.civ. apare ca fiind neîntemeiată, reclamanta solicitând instanței să intervină în raportul juridic contractual dintre aceasta și pârât, avocat al său în altă cauză.

Pe cale de consecință, a apreciat tribunalul că, față de temeiul juridic invocat, nu poate face nici un fel de aprecieri cu privire la rezonabilitatea cuantumului onorariului de succes prevăzut în contratul de asistență juridică contestat.

Cât privește cererea pârâtului Cabinet de Avocat L.P. de a se dispune amendarea reclamantei pentru exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, tribunalul a respins cererea, apreciind că reclamanta a acționat în limitele exercitării normale a dreptului său la apărare și de acces la instanță, în condițiile în care cererea a fost admisă în parte, constatându-se nulitatea unor prevederi contractuale.

Totodată, a luat act că părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A.R., solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii în tot a acţiunii, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Sub un prim aspect, instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea şi pe dispozițiile art. 126 alin.(1) din Statutul profesiei de avocat, care prevăd faptul că un contract de asistenţă juridică trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, „datele de identificare ale formei de exercitare a profesiei, denumirea, sediul profesional şi reprezentantul acesteia”, precum şi faptul că şi forma tipizată „a contractului de asistenţă juridică, care constituie anexa la Statutul profesiei de avocat, prevede în mod expres ca parte contractanta „Denumirea formei de exercitare a profesiei”.

Această prevedere a stat la baza deciziei Tribunalului de a nu reţine ca motiv de nulitate lipsa capacităţii de folosință a intimatului L.P. C.A. de a încheia contractul de asistenţă juridică nr.28/27.07.2006, reţinându-se că acest text ar conferi capacitate de folosință şi cabinetului individual de avocatură, chiar dacă Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nu o face. Argumentația instanței de fond este fundamental greșită în ceea ce privește capacitatea de folosință a intimatului.

În primul rând, apelanta pârâtă a solicitat a se avea în vedere că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.

Legislația primară este reprezentată de legi, ordonanțe sau hotărâri de guvern, în timp ce celelalte acte normative, adoptate în vederea aplicării celor primare, formează legislația secundară, care trebuie să se adopte în limitele şi cu respectarea celei primare.

În acest sens sunt dispozițiile art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000, care statuează că: „(77) Ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile şi alte asemenea acte [...] se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanțelor Guvernului. (78) Ordinele, instrucțiunile şi alte asemenea acte trebuie sa se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora”.

Fără nicio îndoială, Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Națională a Barourilor din România prin Congresul avocaţilor, care reprezintă unul dintre organele profesiei de avocat, reprezintă un act normativ emis în scopul aplicării Legii nr.51/1995, făcând parte din legislația secundară. Prin urmare, acesta nu poate nici să modifice prevederile legii, şi nici să adauge prevederi noi, care nu au fost cuprinse în lege.

Din această perspectivă, apelanta reclamantă a solicitat a se avea în vedere inclusiv prevederile art. 64 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995, conform cărora una dintre atribuțiile Congresului avocaţilor este să adopte şi să modifice „statutul profesiei şi statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, în conformitate cu prevederile prezentei legi [...]”. Pornind de la acest aspect, caracterul de normă secundară al Statutului este evidențiat şi de art. 4 alin. (1) din Legea nr.24/2000, conform căruia „actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte”.

În mod cert, UNBR, prin Congresul avocaţilor, are o poziție ierarhic inferioara în procedura de legiferare faţă de Parlamentul României, care a adoptat Legea nr. 51/1995 şi Codul civil, sau faţă de Marea Adunare Națională, echivalentul actualului Parlament, care a adoptat Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice, ale cărui prevederi au valoare de lege conform legislației din perioada în care a fost adoptat (Constituția din 1952).

Faţă de cele anterior expuse, apelanta reclamantă a solicitat instanţei de apel să reţină faptul că dispoziția din Statutul profesiei de avocat pe care o critică este adoptată în mod nelegal, respectiv cu nerespectarea principiului legalităţii, consacrat atât prin art. 1 alin. 5 din Constituția României, cât şi prin art. 4 alin. (3) şi art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000. Acestea din urmă consacră principiul forței juridice obligatorii a actelor normative avute în vedere la adoptarea actului administrativ prin care a fost instituită o nouă situație, neprevăzută de dispozițiile legale, în care se ajunge la crearea unei capacităţi de folosință inedite, neprevăzute de niciun act normativ primar şi chiar în contradicție cu acestea.

Exact aceleași considerente de nelegalitate sunt aplicabile şi anexei 1 la Statut, care cuprinde modelul contractului de asistenţă juridică, reţinând, în aceleași condiții, şi netemeinicia argumentației Tribunalului întemeiate pe aceasta.

Odată constatată netemeinicia argumentației instanței de fond întemeiate pe art. 126 alin.(1) din Statut şi pe anexa 1, apelanta reclamantă solicită a nu fi avute în vedere în soluţionarea prezentei cauze, care urmează a fi efectuată exclusiv în temeiul altor norme juridice.

În al doilea rând, prevederile art.126 din Statutul profesiei de avocat nu statuează nici obligația şi nici cel puțin posibilitatea de a fi încheiat contractul de către forma de exercitare a profesiei care nu are personalitate juridică, stabilind doar obligația ca acesta să fie încheiat în formă scrisă şi să cuprindă, între altele, datele de identificare ale formei de exercitare a profesiei, fără ca de aici să rezulte că această formă de exercitare este parte în contract.

Mai mult, prevăzând obligația contractului de asistenţă juridică de a îndeplini „toate condițiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a unei convenții”, art. 126 din Statut prevede implicit şi obligația ca părțile care încheie contractul să aibă aptitudinea de a fi titular de drepturi şi obligații, capacitatea de folosință fiind o condiție de fond, esențială şi de validitate a unui contract.

Sub un al doilea aspect, se observă că nici argumentul ce are în vedere modelul de contract de asistenţă juridică ce este cuprins în anexa 1 la Statut nu poate fi reţinut de instanța de control judiciar din aceleași motive ca şi cel privind art. 126 alin. (1). Astfel, anexa la Statut face parte integrantă din acesta, având aceeași forță juridică pe care o are şi Statutul, şi anume una inferioară legii, făcând parte tot din legislația secundară. În consecință, nici această anexă nu ar putea să adauge la lege şi nici să o modifice.

Sub un al treilea aspect, cel de-al treilea argument al Tribunalului, şi anume ca „în practica avocațială este folosită în mod curent forma tipizată a contractului de asistenţă juridică în care este menționată ca parte contractantă forma de exercitare a profesiei”, nu poate fi considerat serios. Apelanta pârâtă consideră că o instanță de judecată ar trebui să cunoască, pe de o parte, faptul că practica unei categorii profesionale nu este izvor de drept, iar pe de altă parte, că indiferent cât de mult timp şi cât de des ar fi utilizat un formular necorespunzător legii, utilizarea sa îndelungată şi curentă nu îi va conferi un caracter legal.

Prin urmare, din perspectiva capacităţii de folosință a intimatului L.P. C.A., urmează a fi avute în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la data semnării Contractului nr. 28/27.06.2006, potrivit cărora „profesia de avocat se exercita numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte (…)”.

Pe de alta parte, art. 5 alin. (1) din același act normativ prevede că „formele de exercitare a profesiei de avocat sunt, la alegere: cabinete individuale, cabinete asociate, societăți civile profesionale sau societăți civile profesionale cu răspundere limitată”.

Din examinarea art. 6 din aceeași lege, rezultă că numai societățile profesionale cu răspundere limitată pot dobândi calitatea de persoane juridice, nu şi celelalte forme de exercitare a profesiei de avocat. Concluzia care se desprinde din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 51/1995 este aceea ca forma de exercitare a profesiei Cabinet Individual de Avocat nu poate dobândi personalitate juridică.

„Subiectele de drept civil (...) se împart în două categorii: persoanele fizice şi persoanele juridice”. Cabinetul individual de avocatură, fiind doar o formă de exercitare a profesiei, nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, acesta nefiind o persoana juridică, întrucât legea nu îi conferă posibilitatea de a dobândi personalitate juridica, precum societățile profesionale cu răspundere limitată, şi nefiind, în mod evident, nici o persoană fizică.

Concluzia care se deprinde din toate cele anterior expuse este că, astfel cum este reglementat de Legea nr. 51/1995, cabinetul individual este doar o modalitate prin care un avocat, persoana fizică distinctă, îşi poate exercita în mod legal profesia. Cabinetul individual, nefiind o persoană, nu poate fi subiect de drepturi şi obligații, neavând capacitate civilă de folosință.

Astfel, în mod greșit instanța de fond a reţinut că un cabinet individual de avocat are personalitate juridică numai prin raportare la prevederile art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat şi la Anexa 1 la acesta, în condițiile în care, cum am demonstrat în mod detaliat anterior, Statutul nu poate adăuga la lege şi nici nu o poate modifica. Dacă Legea nr. 51/1995 reglementează în mod clar şi fără echivoc ce forme de exercitare a profesiei au personalitate juridica, în niciun caz nu poate Statutul să adauge noi forme cu personalitate juridică, ce nu sunt prevăzute în niciun act normativ primar.

Din această perspectivă, motivarea conform căreia „calitatea de subiect de drept a celorlalte forme de exercitare a profesiei, inclusiv a cabinetului individual, este conferita prin lege, din moment ce contractul de reprezentare se încheie cu forma de exercitare a profesiei”, este total lipsită de fundament şi nu poate fi primită. Presupusa calitate de subiect de drept nu este conferită de nici o lege, ci de un Statut, care nu poate fi niciodată considerat lege, neavând aceeași forță juridică, şi care trebuie să fie elaborat şi adoptat în conformitate cu legea, neavând posibilitatea, prin el însuşi, să creeze situații noi.

Mai mult, o eventuală capacitate specială de folosință ar fi trebuit să fie reglementată în mod expres de lege, iar nu dedusă din diverse alte dispoziții, astfel cum s-a procedat în cazul capacităţii speciale de folosință recunoscute persoanelor juridice aflate în curs de constituire [art.205 alin. (3) C.civ.].

Apelanta reclamantă a susţinut netemeinicia sentinței apelate prin raportare la nerespectarea art. 425 alin. (1) lit. b) C.pr.civ. În motivarea sentinței apelate, instanța de fond a reţinut faptul că nu este necesar să analizeze şi să se pronunțe şi asupra cauzelor de nulitate a contractului de asistenţă juridică determinate de încălcarea art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat şi a art.1309 şi 829 din Codul civil de la 1864.

În ceea ce privește art. 135 alin. (3) din Statut, a reţinut că „această interdicție se află în strânsă corelare cu art. 124 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, rațiunile fiind aceleași” şi că „dacă onorariul de succes ar fi stabilit sub forma dobândirii de către avocat a unui procent din chiar drepturile câştigate, şi nu a echivalentului valoric în bani al respectivului procent, ar fi implicit încălcată interdicția prevăzută de art. 124 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, pentru ca onorariul de succes nu ar mai fi stabilit în bani”.

Concluzionând sub acest aspect, arată Tribunalul că „este suficientă constatarea nulității absolute a clauzelor 6.2, 6.3 şi nulitatea absolută parțială a tezei finale a clauzei 6.1 din Contractul de asistenţăjuridică nr. 28/27.07.2006 [...]”.

Cu privire la motivul de nulitate întemeiat pe art. 1309 C.civ., Tribunalul a apreciat că „vizează protejarea acelorași valori vizate şi prin interdicțiile mai sus analizate şi nu se mai pune problema incidenței acestui text în situația reținerii numai variantei plătii unei sume de bani cu titlu de onorariu de succes” şi ca, odată stabilit anterior ca onorariul de succes va putea fi plătit doar în bani, „nu se poate vorbi de o cesiune de drepturi litigioase prin prevederea obligației de plata a onorariului de succes în bani”.

Referitor la cauza de nulitate determinată de încălcarea art. 829 C.civ., în aceeași manieră, instanța de fond apreciază că „şi această critică trebuie analizată prin raportare la cele deja reținute mai sus, în sensul că va fi constatată nulitatea şi va fi eliminată din contract varianta plăţii onorariului de succes în natură”.

Apelanta reclamantă a arătat că, în toate situațiile anterior prezentate, Tribunalul nu a analizat cauzele de nulitate întemeiate pe încălcarea respectivelor norme legale, considerând că aplicarea unei singure norme şi constatarea nulității absolute parțiale prin raportare la acea norma este suficientă, făcând inutilă analizarea şi a altor criterii care ar putea conduce la același rezultat, şi anume constatarea nulității absolute parțiale a aceluiași articol din Contract.

În realitate însă, instanța este obligată, potrivit art. 425 alin. (1) lit. c) C.pr.civ., să analizeze şi să soluționeze toate argumentele invocate de părţi în susținerea poziției lor procesuale, considerentele hotărârii trebuind să cuprindă, între altele, „motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

Analizarea doar a unuia dintre argumentele părţii nu este suficientă, chiar dacă şi celelalte tind la a dovedi același fapt. Instanța este obligată, în temeiul articolului anterior citat, să îşi exprime poziția cu privire la toate, dând astfel instanței de control judiciar posibilitatea de a analiza legalitatea respectivei hotărâri şi prin prisma considerentelor pe care se sprijină, nu doar prin prisma soluției pronunțate.

Motivarea întemeiată pe pretinsa lipsă a necesității de a analiza şi alte cauze de nulitate a aceleiași prevederi contractuale, toate tinzând către același rezultat, este o motivare greșită, urmând să se dea efect prevederilor art. 425 alin. (1) lit. c) C.pr.civ, în cadrul judecării pe fond a cauzei în faza apelului, soluția cu privire la aceste cauze de nulitate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 461 alin. (2) C.pr.civ.

În mod greșit Tribunalul a reţinut că „modalitatea în care se realizează executarea silită în ipoteza neîndeplinirii de bunăvoie a obligației de plată a onorariului de succes nu reprezintă un aspect care să atragă nulitatea contractului de asistenţă juridică, constituind un eveniment ulterior încheierii contractului şi un aspect pe care prezenta instanță nu are competenţa de a-l analiza, constituind o problemă de executare silită”.

Astfel, faptul că executarea se realizează pe cale silită este lipsit de relevanţă, întrucât în cadrul fazei de executare silită nu poate fi pusă în executare decât tot obligația asumata prin contract, în modalitatea în care ea a fost asumată. Ceea ce este important în cauza de faţă este a stabili care este obligația ce trebuia executată, aspect ce ţine de conținutul contractului, iar nu de faza punerii lui în executare.

Din această perspectivă, se observă că art. 6 din contract conține o obligație alternativă, şi anume de a transfera proprietatea asupra a 15% din suprafața de teren câştigată sau de a plăti o sumă egală cu echivalentul a 15% din valoarea terenului câştigat în urma procesului. Obligația ce reprezintă obiectul contractului nu este o chestiune ce ţine de procedura de executare silită, ci reprezintă cauza prezentei acțiuni.

Apelanta reclamantă a susţinut, netemeinicia soluției de respingere a cererii de repunere a părţilor în situația anterioară, reținută prin sentința apelată.

Contrar afirmației Tribunalului conform căreia reclamanta ar fi fost „supusă executării silite indirecte”, apelanta a învederat faptul că executarea silită a început în natură, prin solicitarea creditorului L.P. C.A. de a i se transfera dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe reprezentând 15% din terenul forestier obţinut din procesul ce a făcut obiectul contractului de asistenţă juridică. Ulterior acestei cereri, executarea silită s-a realizat în mod direct, în natură, prin încercarea creditorului de a determina A.R. să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, o serie de acte de executare fiind efectuate în acest sens.

Astfel, la data de 17.06.2013, L.P. CA a transmis reclamantei o nouă adresă, prin care a solicitat transferul dreptului de proprietate asupra „suprafeței de 2034,8 ha, reprezentând cota de 15% cuvenită cabinetului de avocatura”. Adresa a fost însoţită de o minută pe care propunea să o semneze cele două părţi, redactată de L.P. CA, în care se menționa că „A.R. ia act ca LPCA (L.P. CA - n.s. A.R.) şi-a exercitat în mod suveran dreptul de opțiune în sensul alegerii prestației ce formează obiectul obligației de plata a onorariului de succes, respectiv terenul cu vegetație forestiera în suprafața de 2034.8 ha”.

Minuta nu a fost semnată, ceea ce înseamnă că reclamanta nu şi-a asumat obligațiile din conținutul său, însă faptul că această minută a fost redactată şi transmisă de L.P. CA semnifică fără nicio îndoială faptul că acesta recunoaște că şi-a exercitat dreptul de opțiune în momentul în care a solicitat transferul dreptului de proprietate asupra terenului, şi nu plata unei sume de bani.

Având în vedere că A.R. a refuzat transmiterea dreptului de proprietate către creditor, acesta a demarat executarea silită. Prin cererea adresată executorului judecătoresc A. A., a solicitat „declanșarea urmăririi silite, în modalitatea urmăririi silite imobiliare”, arătând că debitorul A.R. este „obligat să-mi transfere dreptul de proprietate pe baza unui contract de dare în plată pentru suprafața de 2.034,8 ha”.

Atât din adresele transmise reclamantei înaintea demarării executării silite, cât şi din cererea de executare silită şi din alte acte ulterioare emanând de la creditor (notificarea olografă a C.A. L.P. cu privire la „punerea la dispoziție (posesie) a suprafeței de 2034.8 ha pădure, pe amplasamentul aprobat de comisia tehnică U.P. 2 Podul Calului”; adresa către executorul judecătoresc, din data de 03.10.2013, prin care insista în executarea în natură; o nouă solicitare de executare în natură, adresată executorului judecătoresc P. la data de 20.08.2014 sau de la executor (încheierea nr. 238/08.07.2013 prin care BEJ A. A. respinge capătul de cerere cu privire la amplasamentul suprafeței de 2034.8 ha teren; somația din 26.08.2013 emisă de BEJ A. A., prin care se solicita predarea suprafeței de 2034.8 ha, identificata fizic, rezulta fără nicio îndoială faptul că creditorul a solicitat executarea silită în natură, prin transferul dreptului de proprietate în patrimoniul său.

Din această perspectivă, se observă că, încă de la începutul executării silite şi chiar şi în cererile adresate reclamantei anterior declanșării acesteia, intimatul din prezenta cauză a identificat terenul asupra căruia solicita transferul dreptului de proprietate: iniţial, în anul 2012, a solicitat 2012,8035 ha de teren forestier, pe care l-a identificat fizic în conținutul adresei transmise; în 2013 a solicitat să i se transfere dreptul asupra unui alt teren, în suprafață de 2034 ha, situat în alt loc, pentru ca prin somația din 01.02.2016 să i se aducă la cunoștință că, în cazul în care nu va achita suma de 6.400.000 euro, va fi executat silit un alt teren, în suprafață de 570,2183 ha, identificat cu CF nr. .. şi nr. Cadastral .., situat în comuna Gura Teghii, jud. Buzău. În cele din urma, terenul ales a fost în suprafață de 3418,5380 ha, fiind identificat prin nr. de CF .. şi nr. cadastral ...

Ceea ce apelanta reclamantă a subliniat este faptul că L.P. C.A. a apreciat de fiecare dată că respectivul teren reprezintă 15% din întinderea drepturilor câştigate, adică, raportat la plata în natură asupra căreia a insistat, 15% din suprafață întregului teren cu care A.R. a fost pusă în posesie ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate.

Pe lângă faptul că dimensiunile terenurilor anterior menționate sunt semnificativ diferite una de cealaltă, fiind imposibil ca toate să reprezinte 15% din aceeași suprafață, niciodată nu a fost evaluată întinderea drepturilor câştigate, pentru a se stabili cât anume înseamnă 15% din aceasta. Singura expertiză evaluatorie s-a efectuat asupra terenului ales ultima dată de creditor, exclusiv în scopul de a se stabili valoarea acestuia pentru vânzare. Niciodată însă nu s-a determinat dacă acel teren reprezintă 15% nici din suprafața totală dobândita şi nici cel puțin din valoarea întregului teren, pentru că aceasta nu a fost stabilită niciodată printr-o expertiză.

Faptul că singura evaluare s-a realizat doar asupra terenului ales de L.P. C.A., şi niciodată asupra întregii suprafețe, dovedește odată în plus că executarea s-a început în natură, întrucât ceea ce creditorul a ales şi a pus în executare a fost o întindere de teren, în natură, pe care el a apreciat-o, fără niciun fundament, ca fiind 15% din suprafața totală.

Urmare a efectuării actelor de executare silită în natură, prin alegerea de către intimat a unei anumite suprafețe de teren, care a considerat că reprezintă 15% din întinderea întregului teren, fără a evalua întreg terenul pentru a stabili, prin raportare la întreaga valoare, cât anume reprezintă 15%, a fost faptul că apelanta a achitat intimatului, cu titlu de onorariu de succes, în temeiul art.6 din Contract, o suma de bani ce reprezintă contravaloarea terenului ales de intimat ca parte a plăţii în natură, dar care nu reprezintă 15% din valoarea întregului teren, cum ar fi trebuit dacă plata se făcea în bani.

Prin urmare, dacă plata s-ar fi făcut în bani, iar nu în natură, intimatul nu ar fi putut să îşi aleagă un anumit teren spre a fi vândut prin licitație publică, fără a se efectua în prealabil o evaluare a întregului teren, spre a stabili care este valoarea a 15% din el. Fără a contesta dreptul creditorului de a executa silit orice bun în cadrul executării silite indirecte, se observă că acesta nu putea alege bunul supus executării înainte de a stabili valoare creanței, iar în contextul art. 6 din contract, dacă executarea s-ar fi realizat indirect, ar fi trebuit ca întregul teren să fie evaluat anterior vânzării unei părţi din el, care ar fi reprezentat 15% din valoarea acestuia, iar nu din suprafața lui.

De asemenea, se constată că în mod complet nelegal, Tribunalul a apreciat că, în condițiile în care „sumele respective au fost preluate din patrimoniul debitoarei reclamante prin intermediul unei proceduri de executare silita”, acesta „nu ar putea dispune restituirea lor atât timp cât nu sunt anulate actele de executare silita prin care au fost distribuite sumele”.

Repunerea în situația anterioară poate fi dispusă de instanță, în situația în care titlul în baza căruia a fost executată obligația a fost anulat, indiferent dacă executarea s-a realizat de bunăvoie sau pe cale silită. În acest context, relevant este faptul că dispare temeiul executării obligației, fie ea voluntară sau silită, prin anularea actului care stabilește existenta ei. Nu se poate concepe că actul juridic ce a stat la baza obligaţiei a fost desfiinţat, însă prestațiile efectuate nu pot fi restituite întrucât nu s-a anulat mai întâi executarea. Sugerează în acest mod Tribunalul că, deși se anulează contractul ce a stat la baza executării, totuși reclamanta ar trebui să formuleze o nouă contestație la executare pentru a anula mai întâi actele de executare, deși în mod evident aceasta ar fi tardivă.

Nu a solicitat întoarcerea executării în temeiul dispozițiilor legale cuprinse în secțiunea Codului de procedură civilă privind executarea silită, ci în temeiul prevederilor Codului civil, respectiv principiul de drept restitutio in integrum, conform căruia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Acest principiu este aplicabil indiferent dacă executarea s-a efectuat de bunăvoie sau pe cale silită.

Astfel, sub imperiul Codului civil din 1865, în vigoare la data încheierii contractului de asistenţă juridică, se consideră că, în cazul contractelor sinalagmatice, în situația în care ambele părţi şi-au executat obligațiile înainte de anularea contractului, restituirea prestațiilor efectuate se fundamenta pe plata nedatorată (art. 1092 Cod civil anterior), întrucât obligația fiecăreia dintre părțile respectivului contract apărea ca şi când niciodată nu ar fi existat.

În legislația actuală, legiuitorul a prevăzut în mod expres posibilitatea repunerii părţilor în situația anterioară încheierii contractului ce a fost anulat, prin restituirea reciprocă a prestațiilor, în art. 1254 alin. (3) C.civ., care prevede că „în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”.

Prin urmare, repunerea părţilor în situația anterioară este posibilă în cauza de faţă, chiar dacă actele de executare nu au fost anulate, şi că aceasta este şi necesară, întrucât terenul ce a fost supus vânzării silite a fost ales de intimatul creditor întemeindu-se exact pe prevederile art. 6.2, 6.3 şi 6.1 teza finală, care îi permiteau executarea în natură şi care au fost anulate de instanța de fond.

Dacă aceste prevederi, a căror nulitate absolută a fost constatată, nu ar fi existat, intimatul creditor nu ar fi putut alege acea suprafață de teren, ci ar fi trebuit să procedeze la o evaluare a întregului „drept câştigat”, respectiv a întregului teren, pentru stabili cât anume reprezintă 15% din valoarea acestuia, iar nu din suprafața lui.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că în cauză nu intervine nulitatea absolută totală a contractului, apelanta reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a Contractului de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006, în ceea ce privește clauzele înscrise în cuprinsul art. 6 din Contract, referitoare la obligația de plata a onorariului de succes, să se dispună repunerea părţilor în situația anterioară, prin restituirea de către L.P. - Cabinet de avocat a sumei de 33.460.201.7 lei, din care 447.317,00 lei reprezintă cheltuieli de executare (385.552 lei cheltuieli de executare neavansate; 6000 lei cheltuieli de executare avansate de creditor; 60.400 lei cheltuieli cu expertiza).

În drept au fost invocate art. 466 C.pr.civ., art. 1309, art. 829, art. 1092 C.civ. 1865, art. 5, art. 6 din Legea nr. 51/1995, art. 135 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat art. 453 C.pr.civ., precum şi orice alte dispoziții legale precizate în cuprinsul cererii de apel.

Intimatul pârât L.P. – Cabinet de Avocat a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Sub un prim aspect, se poate observa că apelanta nu critică soluția instanței de fond de respingere a solicitării subsidiare din cererea completatoare, respectiv reducerea onorariului de succes perceput în temeiul contractului de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 la o sumă rezonabilă, prin raportare la munca efectiv depusă. Prin urmare, independent de absurditatea solicitării, prin neapelare, soluția de respingere a solicitării subsidiare din cererea completatoare a intrat în puterea lucrului judecat.

Referitor la pretinsa nerespectare de către instanța de fond a prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24/2000, A.R. încearcă prin orice mijloace să acrediteze ideea potrivit căreia pe de-o parte au dreptul de a încheia contracte de asistență juridică doar societățile profesionale cu răspundere limitată, iar pe de altă parte că toate contractele de asistență juridică încheiate de celelalte forme de exercitare a profesiei (cabinete individuale, cabinete asociate, societăți civile profesionale) începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 51/1995 sunt nelegale și ar trebui anulate.

Statutul profesiei de avocat nu modifică prevederile Legii nr. 51/1995, ci dimpotrivă completează și detaliază dispozițiile acesteia fără a intra în contradicție cu prevederile Legii. În acest sens, intimatul pârât a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 81 lit. a) din Legea nr.51/1995.

Din aceste dispoziții rezultă pe de-o parte că elaborarea de către UNBR a Statutului profesiei de avocat este reglementată expres de Legea nr. 51/1995, iar pe de altă parte că profesia de avocat se exercită și în conformitate cu Statutul profesiei de avocat, statut care completează și detaliază dispozițiile Legii nr. 51/1995.

Susținerile apelantei potrivit cărora prevederile Statului ar fi în contradicție cu cele ale Legii nr.51/1995 nu pot fi reținute de instanță, în condițiile în care atât Legea, cât și Statutul conferă calitatea de subiect de drept a cabinetului individual de avocat.

Cu privire la acest aspect în doctrină s-a statuat că „neconferirea prin lege a personalității juridice proprii pentru cabinetul de avocat, cabinete asociate/grupate, societăți civile profesionale nu trebuie să ne conducă la ideea că aceste forme de exercitare a profesiei de avocat nu pot participa, în nume propriu, la circuitul civil, respectiv nu ar putea dobândi separat, drepturi sau obligații. Această participare firească la circuitul civil este permisă, așa cum vom detalia, atât de reglementarea legală specială, cât şi de dreptul comun".

Faptul că cabinetul de avocat poate participa la circuitul civil, devenind titular de drepturi și obligații civile rezultă din dispozițiile Legii nr. 51/1995 și ale Statutului profesiei de avocat:

Este indubitabil că legiuitorul a recunoscut faptul că un cabinet de avocat poate avea patrimoniu propriu de afectațiune (bunuri mobile sau imobile). Textul legal prevede că aceste bunuri de afectațiune sunt reflectate în evidențele financiar contabile ale "formei de exercitare a profesiei care se transformă". Așadar cabinetul de avocat, ca atare, poate angaja, pe bază de contract de muncă, personal auxiliar (altul decât juriști).

Toate aceste prevederi din Legea nr. 51/1995 și din Statutul profesiei de avocat atestă fără putință de tăgadă că forma de exercitare a profesiei de avocat constând în cabinetul individual reprezintă un subiect de drept distinct, care poate dobândi separat drepturi și obligații.

Nu există nicio contradicție între prevederile Statului şi cele ale Legii (ambele consacrând calitatea cabinetului individual de subiect de drept care poate încheia contracte de asistență juridică), iar pe de altă parte că Statul profesiei de avocat din data de 25.09.2004 reprezenta un act normativ în vigoare la data încheierii contractului de asistență juridică încheiat între apelantă şi intimat.

Contractul de asistență juridică se încheie între client și forma de exercitare a profesiei, iar nu între client și avocații reprezentanți ai formei de exercitare a profesiei, așa cum afirmă eronat apelanta-reclamantă.

Raționamentul apelantei-reclamante potrivit căruia cabinetele individuale pot funcționa doar prin intermediul avocatului persoană fizică sfidează dispozițiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și ale Statutului profesiei de avocat, din moment ce profesia poate fi exercitată doar prin una din cele 4 forme de exercitare prevăzute expres de dispozițiile legale.

Referitor la pretinsa nerespectare de către instanța de prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C.pr.civ, intimatul invocă caracterul inadmisibil, având în vedere că în situația în care ar fi considerat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra vreuneia dintre solicitările din cererea de chemare în judecată apelanta era obligată să parcurgă procedura prevăzută de prevederile art. 444 C.pr.civ. Este evident că pentru pretinsa nepronunțare invocată de prin cel de-al doilea motiv de apel, apelanta A.R. trebuia să urmeze procedura prevăzută de prevederile art. 444 C.pr.civ, neparcurgerea acestei proceduri atrăgând inadmisibilitatea motivului de apel.

De altfel, în motivarea sentinței apelate, instanța de fond a respectat aceste dispoziții legale și considerații doctrinare, analizând în bloc toate motivele și prevederile legale invocate de A.R. în susținerea solicitării de constatare a nulității absolute parțiale a Contractului de Asistență Juridică nr. 28/27.07.2016, în ceea ce privește clauzele înscrise în cuprinsul art. 6 din Contract.

Instanța de fond a respectat prevederile art.425 alin. (1) lit. c) C.pr.civ., pronunțându-se asupra tuturor solicitărilor apelantei prin raportare la toate pretinsele motive de nulitate invocate de A.R..

Cât priveşte respingerea cererii de repunere a părților în situația anterioară încheierii contractului, intimatul invocă caracterul inadmisibil din prisma împrejurării că în reglementarea Codului Civil 1864 nu se putea dispune măsura repunerii părților în situația anterioară în contractele cu executare succesivă, cât și neîntemeiate în condițiile în care A.R. a fost executată pentru plata unei sume de bani (nefiind executată în natură așa cum pretinde apelanta). Totodată, susținerile apelantei referitoare la modalitatea de executare a contractului de asistență au fost deduse judecății în cadrul contestațiilor la executare formulate în contradictoriu cu intimatul pârât, astfel că pe de-o parte acestea nu pot fi invocate în prezentul litigiu, iar pe de altă parte intimatul a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în cadrul acestor contestații.

Contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 încheiat între intimatul pârât și apelanta - reclamantă este un contract cu executare succesivă. Având în vedere faptul că în reglementarea civilă anterioară restituirea prestaților nu putea fi cerută în cazul desființării unui contract cu executare succesivă, precum este cel încheiat între intimatul pârât și apelanta-reclamantă este evident că și în cazul în care, prin absurd instanța de fond ar fi constatat nulitatea contractului în privința întregului onorariu de succes, tot nu ar fi putut dispune repunerea părților în situația anterioară, solicitarea accesorie fiind astfel inadmisibilă.

Solicitarea de repunere a părților în situația anterioară în cazul unui contract cu executare succesivă este inadmisibilă, apelanta - reclamantă face trimitere în cuprinsul apelului la prevederile art. 1254 alin. (3) C.civ. - prevederi care nu sunt aplicabile în speță, având în vedere data încheierii contractului dintre părți (27.07.2006).

Independent de faptul că prin sentința apelată instanța de fond în mod nelegal și netemeinic a dispus anularea doar în parte a clauzelor inserate la art. 6 din contract, și în situația în care ad absurdum Tribunalul București ar fi desființat și obligația de plată a onorariului de succes în bani, tot nu ar fi putut să dispună restituirea părților în situația anterioară, având în vedere că suma a cărei restituire se solicită reprezintă suma care a fost executată silit în cadrul dosarului execuțional nr. 268/2014 aflat pe rolul BEJ P.A..

Or pentru restituirea acestor sume singura instituție juridică la care ar fi putut apela apelanta - reclamanta este întoarcerea executării, iar nu repunerea părților în situația anterioară.

În acest sens, intimatul pârât a arătat că potrivit art. 723 C.pr.civ.: „ (1) în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului".

Referitor la întoarcerea executării, în doctrină se arată că aceasta „reprezintă instituția juridică prin intermediul căreia se poate obține restabilirea situației anterioare urmăririi silite".

Totodată, în literatura de specialitate s-a analizat expres „distincția dintre întoarcerea executării silite și repunerea părților în situația anterioară", concluzionându-se că întoarcerea executării „intervine în ipoteza în care executarea s-a realizat pe cale silită, cu concursul forței publice", iar repunerea părților în situația anterioară intervine „în ipoteza unei executări benevole, săvârșite anterior sesizării organului de executare".

Având în vedere că sumele a căror restituire se solicită au fost executate silit și nu plătite benevol de apelanta-reclamantă, solicitarea A.R. de repunere a părților în situația anterioară este inadmisibilă. Instanța de fond a constat în mod legal și temeinic, că în speță nu este îndeplinită situația premisă pentru a putea fi dispusă întoarcerea executării

Îndestularea creanței rezultată din contractul de asistență juridică s-a realizat prin executarea silită a Academiei Române în modalitatea urmăririi imobiliare a bunurilor debitoarei, iar nu în prin transferul dreptului de proprietate al suprafețelor de teren forestier aparținând apelantei.

În acest sens, intimatul a arătat că prin încheierea pronunțată la data de 01.08.2013, Judecătoria Buzău a admis cererea de încuviințare a executării silite formulată de BEJ A. Ailincăi și a încuviințat executarea silită a debitoarei A.R. în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de asistență juridică nr. 28 din 27.07.2006, în vederea recuperării onorariului de succes, în oricare dintre modalitățile de executare silită prevăzute de lege.

Prin urmare, prin încheierea pronunțată la data de 05.11.2013 de Judecătoria Pătârlagele a fost încuviințată executarea silită a debitoarei în modalitate urmăririi imobiliare a bunurilor debitoarei reprezentate de suprafețele de teren forestier, iar nu executarea silită prin transferul dreptului de proprietate așa cum susține în mod eronat debitoarea.

Susținerile apelantei din apel vizează modalitatea emiterii actelor de executare efectuate în dosarul execuțional nr. 268/2014 aflat pe rolul BEJ P.A. și legalitatea acestor acte, astfel că aceste susțineri sunt inadmisibile în cadrul prezentului litigiu.

De altfel aceste aspecte au fost invocate de A.R. și în cuprinsul apelului formulat. Or, prin încheierea pronunțată la data de 22.12.2017, Judecătoria Pătârlagele a reținut că: „În mod corect, executorul judecătoresc a apreciat că executarea nu a fost încuviințată în modalitatea executării directe și că încuviințarea privește urmărirea silită imobiliară, reglementată de secțiunea a II-a, cap. II C.pr.civ., privind urmărirea imobiliară indirectă.

Nici încheierea inițială de încuviințare a executării silite dată de Judecătoria Buzău la 01.08.2013, nu vizează modalitatea predării silite a bunului (urmărirea imobiliară directă), fiind vorba de o încuviințare a executării silite la modul general cuprinzând sintagma "în oricare din modalitățile prevăzute de lege".

Independent de faptul că susținerile apelantei referitoare la legalitatea actelor de executare efectuate de BEJ P.A. sunt inadmisibile în cadrul prezentului litigiu, legalitatea acestor acte, modalitatea în care a fost pusă în executare și executată creanța intimatului pârât rezultată din Contractul de asistentă juridică au fost soluționate în mod definitiv de Judecătoria Pătârlagele și Tribunalul Buzău, motiv pentru care considerentele acestor instanțe se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

La data de 12.04.2019, pârâtul L.P. – Cabinet de Avocat a formulat apel incident împotriva sentinţei civile nr. 1173/14.06.2018 şi a încheierii din data de 25.04.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, solicitând, în principal, anularea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, respectiv Tribunalului Prahova, iar în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei apelate şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, amendarea reclamantei cu amenda maximă prevăzută de art. 187 C.pr.civ. şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Apelantul intimat invocă nelegalitatea soluției de respingere a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București.

Competența instanței de fond în soluționarea cauzei trebuia determinată prin raportare la dispozițiile art. 107 alin. (1) C.pr.civ. Atât din cererea de chemare în judecată formulată de A.R. și din toate acele procedurale întocmite în fața instanței de fond, sediul pârâtului se află în (..). Astfel, competenţa de soluționare în primă instanță a prezentului litigiu aparținea Tribunalului Prahova, iar nu Tribunalului București.

Prevederile art.113 alin. (1) C.pr.civ. nu pot atrage competența Tribunalului București, ci cel mult puteau atrage competența Tribunalului Buzău (în situația în care vreuna din părți ar fi solicitat în fața instanței de fond declinarea cauzei către Tribunalul Buzău, lucru care nu s-a întâmplat în speță).

În acest sens, s-a arătat că în executarea contractului de asistență juridică apelantul pârât nu a efectuat niciun demers la Înalta Curte de Casație și Justiție, acest aspect fiind menționat în Contract cu titlu subsidiar pentru a acoperi toată aria de servicii juridice ce puteau apărea în derularea contractului, în special pentru situația în care se impunea formularea vreunui recurs care atrăgea competenta instanței supreme sau a vreunei cereri de strămutare care atrăgea competența acestei instanțe.

Dimpotrivă, în vederea realizării mandatului și al scopului pentru care A.R. a încheiat contractul de asistență juridică reprezentat de recuperarea terenurile de pe Valea Buzăului (proprietatea A.) activitatea cabinetului a constat în demersuri juridice efectuate pe raza Județului Buzău, nefiind prevăzute în contract și efectuate activități pe raza Municipiului București care să atragă competența Tribunalului București.

Pe de altă parte, nelegalitatea soluției instanței de fond de respingere a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București rezultă și din împrejurarea că, activitățile pe care pârâtul trebuia să le facă la Înalta Curte de Casație și Justiție în situația în care s-ar fi impus aceste activități sunt subsidiare, accesorii scopului/activității principale pentru care a fost încheiat Menționarea în contract a unei activități subsidiare/accesorii care nu a fost niciodată executată, nu poate atrage competența teritorială a Tribunalului București în judecarea prezentului litigiu, ci competența trebuia să fie stabilită de instanța de fond prin raportare la sediul pârâtului.

Pe de altă parte, se poate observa că în fața instanței de fond nici măcar intimata-reclamantă nu a invocat competența Tribunalului București prin raportare la dispozițiile reținute de instanța de fond [art. 113 alin. (1) pct. 3 C.pr.civ. și art. 2.1. lit. a) din Contract], fiind evident că și A.R. recunoaște că aceste prevederi nu pot atrage competenţa Tribunalului București.

Astfel, singurul argument invocat de reclamantă în susținerea introducerii cererii la Tribunalul București a fost reprezentat de faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu doi pârâți, aspect care ar atrage competența Tribunalului București prin raportare la prevederile art. 112 alin. (1) C.pr.civ.

Trebuie avute în vedere prevederile art. 112 alin. (2). C.pr.civ, unicul scop pentru care F.P.A.R. a fost indicată drept parte în cauză este reprezentat de atragerea competenței teritoriale a Tribunalului București, în condițiile în care o cerere de anularea a unui contract nu poate privi decât părțile acestuia.

Or, F.P.A.R. nu este parte a contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006, fiind doar un mandatar al intimatei-reclamante pentru încheierea acestui Contract, aspect tranșat cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă pronunțată de Judecătoria Buzău la data de 09.06.2015 în dosarul nr. 15399/200/2013*.

Instanța de fond a eludat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul contestațiilor la executare formulate de A.R., hotărâri care au stabilit legalitatea onorariului de succes convenit prin contract.

Prin sentința apelantă instanța de fond a constatat nulitatea absolută a clauzelor 6.2, 6.3 și nulitatea absolută parțială a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006, deși legalitatea acestor clauze a fost stabilită cu autoritate de judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul contestațiilor la executare formulate de A.R..

În acest sens, apelantul pârât a arătat că problema anulării/nulității contractului de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 a fost soluționată în mod definitiv prin sentința civilă nr.9597 pronunțată de Judecătoria Buzău la data de 02.06.2014, sentință rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 63/09.01.2015 pronunțată de Tribunalul Buzău), respectiv prin decizia nr. 576/16.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

În plus, așa cum s-a arătat nulitatea titlului executoriu a fost solicitată de A.R. și în cadrul contestațiilor la executare ce au făcut obiectul dosarelor nr. 3668/277/2014 și 358/277/2016, ambele contestații fiind respinse definitiv de instanța de executare (Judecătoria Pătârlagele) și instanța superioară acesteia (Tribunalul Buzău).

Or, toate aceste hotărâri evidențiază faptul că problema valabilității/anulării/nulității Contractului de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 inclusiv în privința clauzei inserate la art. 6 a fost soluționată în mod definitiv de Judecătoriile Buzău și Pătârlagele, astfel că considerentele acestor instanțe se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Constatând nulitatea absolută parțială a clauzelor inserate la art. 6 din Contractul de asistență juridică Tribunalul București a eludat dispozițiile şi considerentele reținute în cadrul hotărârilor pronunțate în cadrul contestațiilor la executare formulate de A.R., dar și prevederile art. 430 - 431 C.pr.civ.

Legalitatea onorariului de succes inclusiv în varianta plății în natură - singurul motiv pentru care instanța de fond a constatat nulitatea absolută parțială a clauzelor inserate la art. 6 din contract - a fost stabilită de Judecătoria Buzău în cuprinsul sentinței civile nr. 9597 pronunțată la data de 02.06.2014.

Apelantul intimat invocă lipsa de interes a Academiei Române în constatarea nulității absolute a clauzelor 6.2, 6.3 și nulității absolute parțiale a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006.

Deși prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar A.R. a solicitat în principal constatarea nulității absolute a întregului Contract de Asistență Juridică nr.28/27.07.2016, iar în subsidiar constatarea nulității absolute a tuturor clauzelor înscrise în cuprinsul art. 6 din Contract, instanța de fond a constatat nulitatea absolută doar a clauzelor 6.2, 6.3 și a tezei finale a clauzei 6.1 din Contract.

Astfel cum a reținut expres în considerentele sentinței apelante, Tribunalul București a eliminat din „Contract numai varianta plății onorariului de succes în natură, râmând valabilă obligația de plată a onorariului de succes în bani".

Or, în condițiile în care îndestularea creanței apelantului pârât rezultată din contractul de asistență juridică s-a realizat prin executarea silită a Academiei Române în modalitatea urmăririi indirecte imobiliare a bunurilor debitoarei, iar nu prin transferul dreptului de proprietate al suprafețelor de teren forestier aparținând intimatei - reclamante (în natură), desființarea clauzelor care prevăd obligația plății în natură a onorariului de succes este lipsită de interes pentru A.R..

În acest sens, apelantul pârât a arătat că interesul reprezintă o condiție de exercitare a acțiunii civile, „cerută în cazul tuturor acțiunilor, dar nu numai la punerea în mișcare a acțiunii prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci condiția trebuie îndeplinită în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc acțiunea (apărări, exercitarea căilor de atac, executare silită)".

Astfel, interesul este folosul practic pe care o parte îl urmărește prin declanșarea procedurii judiciare și acesta trebuie să fie născut și actual, condiție care trebuie să se mențină pe toată perioada derulării litigiului și nu doar la momentul introducerii acțiunii, așa cum a reținut în mod eronat instanța de fond.

Existența sau inexistența interesului ca și condiție de exercitare a acțiunii civile trebuie analizată de instanță în fiecare caz în parte, instanța apreciind în concret folosul practic pe care îl urmărește reclamantul prin raportare la situația de fapt a speței.

În speță, independent de faptul că instanța de fond nu putea dispune anularea unui contract cu executare succesivă după epuizarea efectelor acestui contract, A.R. poate justifica un interes (cel puțin teoretic) doar pentru solicitarea de constatare a nulității absolute a întregului contract și pentru ipoteza constatării nulității absolute a tuturor clauzelor inserate la art. 6 din contract - numai în aceste două situații constatarea nulității absolute a Contractului (în tot sau în parte) putând avea consecințe asupra onorariului de succes pus în executare de apelantul pârât în cadrul dosarului execuțional nr. 268/2014 aflat pe rolul BEJ P.A..

Or, în condițiile în care eliminarea din contract a variantei plății onorariului de succes în natură nu afectează în niciun fel creanța apelantului pârât constând în plata de către A.R. a onorariului de succes așa cum această creanță a fost executată în cadrul dosarului execuțional nr. 268/2014 aflat pe rolul BEJ P.A., este evident că A.R. nu justifică un interes cu privire la constatarea nulității absolute parțiale a clauzelor inserate la art. 6 din Contract, așa cum aceasta a fost dispusă de instanța de fond.

Faptul că creanța apelantului pârât a fost executată în modalitatea plății unei sume de bani rezultă din încheierile pronunțate de Judecătoria Buzău la data de 01.08. 2013, respectiv de Judecătoria Pătârlagele la data de 05.11.2013, prin care a fost încuviințată executarea silită a debitoarei în modalitate urmăririi imobiliare a bunurilor debitoarei reprezentate de suprafețele de teren forestier, iar nu executarea silită prin transferul dreptului de proprietate așa cum pretinde A.R..

Creanța pârâtului constând în onorariul de succes rezultat din contractul de asistentă a fost pusă în executare şi executată în modalitatea urmăririi silite indirecte (pentru recuperarea unei sume de bani), iar nu prin transferul drepturilor de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră din patrimoniul Academiei Române în patrimoniul pârâtului .

Așadar, în condițiile în care constatarea nulității absolute parțiale a clauzelor inserate la art. 6 din contract nu afectează în niciun fel creanța pârâtului rezultată din contract de asistență juridică nr. 28/27.07.2016 așa cum această creanță a fost executată în cadrul dosarului execuțional nr. 268/2014 aflat pe rolul BEJ P.A. este evident că A.R. nu justifică un interes în constatarea nulității absolute a clauzelor 6.2, 6.3 și nulității absolute parțiale a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 (în modalitatea dispusă de instanța de fond).

Instanța de fond nu putea constata nulitatea absolută a unui contract cu executare succesivă executat în totalitate de părți la data pronunțării sentinței apelate.

Contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 încheiat între pârât și A.R. este un contract cu executare succesivă. În Codul Civil anterior nu exista un sediu legislativ propriu-zis (unitar) al nulității, reglementarea acesteia fiind dispersată.

Nulitatea era definită în reglementarea Codului civil 1864 ca fiind „acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă".

Cu privire la nulitate, în literatura de specialitate s-a statuat că aceasta „nu se îndreaptă împotriva actului juridic în sine, ci doar împotriva efectelor actului juridic sau împotriva acelor efecte care contravin scopului dispoziției legale încălcate, ceea ce face ca nulitatea să fie o sancțiune care are un rost preponderent represiv și constituie mijlocul tehnic de restabilirea a concordanței dintre actul juridic, efectele sale și scopul dispoziției legale încălcate".

Aceiași autori arată că „efectele nulității trebuie să fie proporționalizate, în așa fel încât vor fi înlăturate numai efectele actului juridic care contravin legii, fiind menținute celelalte efecte produse de acesta. Urmează că nulitatea este, în principiu, parțială și remediabilă".

Referitor la menținerea efectelor produse în trecut de contractele cu executare succesivă lovite de nulitate, în doctrină s-a arătat că „sunt anumite contracte în care părțile își datorează prestații care odată executate devin ireversibile, neputând fi restituite în cazul oricărei cauze de ineficacitate retroactivă. (...) Dacă un asemenea contract este anulat după anumită perioadă de timp în care a fost executat, nimeni nu-l poate înlătura pentru trecut".

Din aceste interpretări ale doctrinei de specialitate se poate observa că, pe de-o parte, este unanim acceptat că nulitatea unui contract cu executare succesivă produce efecte doar pentru viitor, actul juridic fiind desființat doar în privința prestațiilor ulterioare pe care părțile le mai au de executat, iar pe de altă parte că interpretările doctrinei au ca premisă împrejurare că contractul a cărui nulitate se solicită nu a fost executat în totalitate, deoarece în caz contrar o eventuală nulitatea nu ar putea fi dispusă din moment ce toate efectele contractului s-au produs, iar nulitatea nu ar avea niciun efect asupra prestațiilor deja executate.

Așadar, se poate concluziona că în reglementarea Codului Civil 1864 nu se putea dispune nulitatea absolută totală sau parțială a unui contract cu executare succesivă executat în totalitate, așa cum este cazul în speță.

Constatând nulitatea absolută a clauzelor 6.2, 6.3 și nulitatea absolută parțială a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006, deși toate prestațiile aferente contractului era executate în integralitate și își epuizase efectele la data pronunțării sentinței, este evident că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu eludarea dispozițiilor Coduui civil 1864 în privința nulității.

Astfel, independent de netemeinicia solicitării, constatată și de instanța de fond, solicitare Academiei Române de repunere a părților în situația anterioară este în primul rând inadmisibilă. În acest sens, apelantul pârât a arătat că, chiar dacă prin absurd, s-ar fi dispus nulitatea întregului contract, instanța tot nu ar fi putut dispune restituirea de către pârât a sumei în cuantum de 33.469.201,7 lei față de împrejurarea că în contractele cu executare silită nulitatea produce efecte doar pentru viitor - aspecte invocate și prin întâmpinarea formulată față de cererea completatoare a intimatei-reclamante și ignorate de instanța de fond.

Prin sentința apelată, instanța de fond în mod nelegal a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 6.2, 6.3 și nulitatea absolută parțială a tezei finale a clauzei 6.1 din Contractul de asistență juridică nr.28/27.07.2006, prin raportare la prevederile art. 134 alin. 6 din Statutul profesiei de avocat.

Soluția instanței de fond reprezintă o aplicare eronată dispozițiile Statutului Profesiei de avocat și a regulilor de interpretare a contractelor la care chiar instanța de fond face trimitere.

Cu privire la onorariile de succes pe care le pot percepe avocații în temeiul Legii și al Statului, în doctrină se arată că avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite și să obțină și un onorariu de succes cu titlu complementar în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat.

Contrar aprecierilor eronate ale instanței de fond, onorariul de succes prevăzut la art. 6 din Contractul de asistență juridică este stabilit în acord cu prevederile legale redate.

Astfel, prevederile art. 134 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat dispun expres doar că onorariul de succes se stabilește într-o sumă fixă sau variabilă, fără însă a reglementa și modalitatea efectivă în care poate fi plătită această sumă. în acest sens arătăm că nicio dispoziție din Legea nr. 51/1995 sau din Statul profesiei nu interzice ca plata onorariului de succes prevăzut într-un contract de asistență juridică într-o sumă fixă sau variabilă să se facă prin dare în plată a unui bun mobil sau imobil.

Or, din moment ce în contractul încheiat între pârât și A.R. s-a stabilit un onorariu de succes în bani variabil prin raportare la „întinderea drepturilor câștigate"  este evident că clauzele inserate la art. 6 din Contract sunt în acord cu prevederile art.134 alin. 6, fiind irelevantă din perspectiva dispoziției legale reținută de instanța de fond modalitatea prin care se realizează plata efectivă a onorariului de succes stabilit în bani (prin eliberarea sumei datorate cu titlu de onorariu de succes sau prin darea în plată a unui bun în contul sumei stabilite în bani și datorate).

Totodată, clauzele inserate la art. 6 din contract sunt valabile și legale și prin raportare la dispozițiile art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat. Astfel, faptul că onorariul de succes a fost stabilit prin raportare la „întinderea drepturilor câștigate" nu poate conduce la concluzia că subsemnatul a urmărit dobândirea unor aporturi din afacerea Academiei, din moment ce nimic nu împiedică părțile să stabilească un onorariu de succes variabil în funcție de un bun/drept ce poate fi evaluat în bani.

Așadar, prin contractul de asistență juridică nu s-a urmărit dobândirea terenurilor recuperate de A.R. în urma reconstituirii dreptului de proprietate, ci perceperea unei onorariu de succes, calculat prin raportare la valoarea totală a terenurilor recuperate.

În plus, valabilitatea clauzei inserate la art. 6 rezultă și prin raportare la regulile de interpretare prevăzute de art. 977 și urm. C.civ. 1864, reguli interpretate în mod eronat de instanța de fond.

Astfel, potrivit art. 977 C.civ. 1864. „interpretarea contractelor se face după intenția comuna a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor". În continuare, art. 978 prevede că: „când o clauza este primitoare de doua înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul".

Având în vedere aceste reguli de interpretare, este evident că intenția părților a fost ca clauza instituită prin art. 6 să producă efecte, prin stabilirea unui onorariu de succes variabil calculat prin raportare la valoarea totală a terenurilor asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea Academiei, onorariu plătibil după obținerea rezultatului (fiind indiferentă modalitatea în care se plătește onorariul variabil stabilit în bani de părți) - recuperarea efectivă a terenurilor proprietatea Academiei. Această interpretare a contractului a fost consfințită de Judecătoria Pătârlagele prin sentința civilă nr. 954 pronunțată la data de 26.09.2014.

Față de aspectele prezentate supra privind interpretarea clauzei inserate prin art. 6 din Contractul de Asistență juridică - interpretare consfințită de Judecătoria Pătârlagele, este evident că onorariul de succes a fost stabilit în bani, cuantumul total al sumei ce urma să fie achitată de intimata-reclamantă fiind calculat ca procent din valoarea totală a terenurilor recuperate.

Toate aceste aspecte demonstrează că soluția instanței de fond de constatare a nulității absolute a clauzelor 6.2, 6.3 și nulității absolute parțiale a tezei finale a clauzei 6.1 din Contractul de asistență juridică nr.28/27.07.2006 este nelegală și netemeinică.

Prin sentința apelată, instanța de fond a respins cererea pârâtului de amendare a Academiei Române pentru exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, apreciind în mod eronat că „reclamanta a acționat în limitele exercitării normale a dreptului său la apărare și de acces la instanță".

Contrar acestor aprecieri eronate, apelantul pârât a arătat că în speță se impune amendarea Academiei Române prin raportare la prevederile art. 187 alin. (1) pct. 1. lit. a) C.pr.civ.

Acțiunea în constatarea nulității absolute ce face obiectul prezentului dosar reprezintă o cerere vădit netemeinică formulată de A.R., în condițiile în care problema anulării/nulității a fost soluționată în mod definitiv prin sentința civilă nr.9597 pronunțată de Judecătoria Buzău la data de 02.06.2014, respectiv prin celelalte contestații la executare formulate de reclamantă - în toate aceste contestații intimata - reclamanta a reiterat în mod abuziv și obsesiv capătul de cerere privind anularea titlului executoriu.

Astfel, unicul scop urmărit de A.R. prin formularea cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentul dosar a fost acela de a tergiversa executarea silită ce a făcut obiectul dosarului execuțional nr. 268/2014 al BEJ P.A. și de a amâna cât mai mult posibil plata onorariului de succes datorat apelantului pârât.

În acest sens, apelantul pârât a arătat că la termenul din data de 08.09., intimata - reclamantă a depus o cerere de suspendare a judecării dosarului până la soluționarea prezentului litigiu aflat la acel moment pe rolul Tribunalului București.

Această conduită procesuală arată reaua-credință a intimatei-reclamante, cererea sa de suspendare a judecării dosarului, respectiv solicitarea de constatare a nulității absolute a Contractului de Asistență Juridică fiind formulate într-o încercare disperată de a menține o perioadă cât mai îndelungată de timp suspendarea executării silite ce a făcut obiectul dosarului de execuțional nr. 268/2014 aflat pe rolul BEJ P.A., prin obținerea unei suspendări a judecății contestației la executare în cadrul căreia se dispuse suspendarea executării silite.

Intimata reclamantă A.R. a formulat întâmpinare la apelul incident formulat de apelantul pârât L.P. – Cabinet de Avocat, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

După cum rezultă din petitul acțiunii, aceasta este îndreptată atât împotriva lui L.P. CA, cât şi împotriva Fundației Patrimoniu a Academiei Române, care are sediul în București. Având, deci, în vedere că în cauză sunt doi pârâţi, dintre care unul are sediul în Municipiul București, se constată că în mod corect Tribunalul București a reţinut cauza spre soluționare, apreciind că îi aparține competenţa teritorială.

Dacă într-adevăr ar fi considerat că F.P. a fost chemată în judecată exclusiv în scopul atragerii competenţei teritoriale a instanțelor din București, aceasta nefiind parte în Contract, ci doar un mandatar al reclamantei, intimatul-apelant ar fi trebuit, ca o consecință logică a acestei opinii, să invoce în faza de fond şi excepția lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.

Or, în realitate, această excepție nu a fost niciodată invocată, ceea ce conduce la concluzia că însuşi L.P. CA a cunoscut şi acceptat calitatea procesuală a acestei părţi. Urmare a neinvocării şi, deci, a nepronunţării instanței de fond cu privire la menționata excepție, pârâta în discuție şi-a păstrat calitatea de parte în cauză, aspect intrat în puterea lucrului judecat, atrăgând astfel competenţa teritorială a instanțelor din București. Este absurd să se susţină că, deși o persoană este parte într-o cauză aflată pe rolul unei instanțe, în condițiile necontestării calităţii sale procesuale, ea nu poate fi luată în considerare şi la stabilirea competenţei teritoriale, caracterul fictiv al rolului sau procesual răsfrângându-se astfel, în mod bizar, doar asupra competentei, iar nu şi asupra calităţii procesuale.

Deși F.P. a fost, într-adevăr, mandatarul reclamantei la încheierea Contractului, fapt pe care nu l-a contestat, acțiunea împotriva sa este justificată de faptul că unele obligații sunt stabilite în sarcina sa, ca de exemplu cea de la art. 4 alin. (1), conform căruia „Onorariul avocațial [...] se datorează de Fundație”, la lit. a precizându-se ca „Fundația va vira în contul Cabinetului suma de 10.000 Ron la data semnării contractului de asistenta juridica”. În aceste condiții, este firesc ca Fundația să fie parte în proces, să poată formula, dacă va considera necesar, apărări, iar hotărârea pronunțată să îi fie opozabilă.

Autoritatea de lucru judecat impune existenţa triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză. Or, în speța de faţă, se observă că diferă cauza. Astfel, în toate dosarele menționate de intimatul-apelant în cuprinsul apelului incident, motivul pentru care s-a solicitat anularea contractului nr.28/27.07.2006, pe care însă intimatul omite cu grijă să îl prezinte în apel, a fost susținerea că onorariul de succes stabilit prin art. 6 ar fi fost, în fapt, un pact de quota litis, expres interzis de Legea nr.51/1995.

Aceasta a fost singura cauză de nulitate dezbătută în toate dosarele anterioare, şi asupra căreia instanțele s-au pronunțat în mod irevocabil şi cu autoritate de lucru judecat.

În cadrul prezentei acțiuni, motivele de nulitate a contractului invocate sunt fundamental şi în totalitate diferite, cu privire la niciunul dintre ele neexistând o hotărâre pronunțată de vreo instanță.

Astfel, deși intimatul-apelant încearcă să inducă ideea că şi prin această acțiune s-ar contesta un presupus pact de quota litis, în realitate, cauzele de nulitate privesc (i) lipsa capacităţii de folosință a uneia dintre părțile contractului şi (ii) modul cum a fost stabilit onorariul de succes. În acest sens, temeiul juridic este cu totul altul, şi art. 829 şi art. 1309 C. Civ. 1864, art. 5, art. 6 din Legea nr. 51/1995, art. 134, art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat. Or temeiul juridic al pactului de quota litis este art. 135 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, care stabilește o interdicție diferită de cea de la alin. (3), la care s-a făcut referire.

Existenţa interesului acțiunii civile se raportează nu la ce a dat instanța de fond, ci la ce a cerut reclamantul, cu alte cuvinte existenţa interesului se raportează la obiectul acțiunii civile, în întregul său, astfel cum acesta a fost definit de reclamant. Or, în cauza de faţă, reclamanta a solicitat, atât în fond cât şi prin cererea de apel, constatarea nulității absolute a întregului contract sau, în subsidiar, a clauzelor înscrise în cuprinsul art. 6 din acesta, în întregime. Prin urmare, reclamanta nu a solicitat exclusiv constatarea nulității absolute parțiale a art. 6, şi anume în ceea ce privește plata onorariului în natura, ci nulitatea întregii clauze, care este susținută de un interes evident.

Din altă perspectivă, se consideră că nu poate fi criticată de către pârât, în calea de atac, hotărârea instanței de fond pe motiv că ceea ce s-a admis nu prezintă interes pentru reclamant, întrucât acest aspect nu îl poate privi sub nicio forma pe pârât. Într-o astfel de situație, singurul care se află într-o poziție nefavorabilă este reclamantul, care, deși este beneficiarul unei hotărâri pronunțate, cel puțin parţial, în favoarea sa, nu o poate pune în executare.

În cauza de faţă însă, fără a comenta deocamdată interesul de a obține o hotărâre, precum cea pronunțată de Tribunalul București, intimata reclamantă a arătat că a criticat, prin exercitarea căii de atac a apelului, hotărârea instanței de fond, având speranța legitimă ca instanța de control judiciar va admite acțiunea în întregime, iar nu doar în parte.

Intimatul-apelant face o confuzie între posibilitatea instanței de a pronunța nulitatea unui contract cu executare succesivă şi posibilitatea acesteia de a dispune repunerea părţilor în situația anterioară cu privire la același tip de contracte. De altfel, toate citatele pe care le furnizează cuprind dezbateri pe tema repunerii în situația anterioară şi a efectelor nulității, fără a cuprinde referiri la imposibilitatea constatării nulității.

Independent de soarta efectelor contractelor ce au fost deja executate, indiferent dacă se solicită sau dacă se dispune repunerea în situația anterioară, nu există niciun motiv pentru care instanța să nu constate nulitatea unui contract ce a fost încheiat cu nerespectarea condițiilor privind legalitatea sa, cu atât mai mult dacă este vorba de condiții impuse pentru respectarea ordinii publice (nulitatea absoluta). Nesolicitarea sau imposibilitatea dispunerii repunerii părţilor în situația anterioară nu împietează în niciun fel asupra constatării nulității, întrucât motivele de nulitate exista aprioric, de la încheierea contractului, ele referindu-se la condițiile încheierii sale valabile, şi nu depind de faptul de a fi fost sau nu pus în executare anterior anulării.

În ceea ce privește caracterul de contract cu executare succesivă/uno ictu sau posibilitatea repunerii părţilor în situația anterioară, intimata reclamantă a învederat că restabilirea situației anterioare încheierii unui contract a cărui nulitate este constatata de instanța este acea regulă „conform căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat”. Sub imperiul Codului civil din 1864, în vigoare la data încheierii contractului a cărui anulare se solicită, se consideră că, în cazul contractelor sinalagmatice, în situația în care ambele părţi şi-au executat obligațiile înainte de anularea contractului, restituirea prestațiilor efectuate se fundamenta pe plata nedatorată (art.1092 Cod civil anterior), întrucât obligația fiecăreia dintre părțile respectivului contract apărea ca şi când niciodată nu ar fi existat.

În legislația actuală, legiuitorul a prevăzut în mod expres posibilitatea repunerii părţilor în situația anterioară încheierii contractului ce a fost anulat, prin restituirea reciproca a prestațiilor, în art.1254 alin. (3) Cod civil, care prevede ca „în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie sa restituie celeilalte, în natura sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1639- 1647, chiar daca acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”.

Deși în legislația anterioară actualului Cod civil, contractele cu executare succesivă erau considerate o excepție de la principiul restitutio in integrum, în sensul că efectele produse de astfel de contracte se mențineau până la data anularii, legislația actuală prevede restituirea chiar şi în cazul contractelor cu executare succesivă, aceasta realizându-se prin echivalent.

În cauza de faţă, obligația sa are 3 componente: un onorariu fix în cuantum de 10.000 de lei ce s-a plătit la data semnării Contractului, un onorariu lunar în cuantum de 2.000 de Euro, precum şi un onorariu „de succes”, în procent de 15% din drepturile câştigate, prevăzut de art. 6 din Contractul de asistenţă juridică.

În ceea ce privește onorariul lunar de 2000 de Euro, contraprestaţia intimatului-apelant L.P. C.A. a constat în serviciile juridice pe care acestea le-a prestat în temeiul Contractului. Indiferent dacă se adoptă vechea teorie a imposibilității de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul unui contract cu executare succesivă, sau noua teorie, promovată expres de Codul civil actual, conform căreia şi aceste prestații pot fi restituite, de către o parte în natură, iar de către cealaltă parte prin echivalent, rezultatul va fi același: compensarea prestațiilor efectuate lunar de pârât cu sumele pe care reclamanta i Ie-a achitat lunar pentru respectivele prestații.

Teoria imposibilităţii obiective a restituirii prestațiilor în cazul anulării contractelor cu executare succesivă nu a avut niciodată, deci nici în legislația anterioară, o reglementare legală, fiind prevăzută doar în doctrina şi jurisprudenţa şi neavând, deci, un caracter obligatoriu. În realitate, soluția adoptată în prezent de art. 1254 alin. (3) Cod civil era perfect aplicabilă şi sub imperiul Codului civil anterior, prestațiile constând în servicii, folosința unui bun sau altele asemenea putând fi evaluate în bani şi restituite prin echivalent.

Astfel, referitor la repunerea părţilor în situația anterioară în privința onorariului lunar, instanța poate reţine (i) fie ca aceasta nu este posibilă, conform teoriei vehiculate sub imperiul legislației anterioare, (ii) fie ca ea este posibilă, prin restituirea de către L.P. C.A. a sumelor primite cu titlu de onorariu lunar şi, corespunzător, prin restituirea de către reclamantă a echivalentului acestor prestații, care va fi stabilită la 2000 Euro lunar, conform teoriei actuale.

Prin urmare, sub aspectul onorariului lunar, reclamanta nu are nicio pretenție de la pârâtul L.P. C.A., considerând că restituirea de către Academia Româna a prestațiilor efectuate de acesta în temeiul Contractului ce va fi anulat este echivalentă cu restituirea de către pârât a sumelor primite în contraprestaţie.

Pe de alta parte însă, restituirea pretinsului „onorariu de succes” se impune cu necesitate, în condițiile în care acesta nu reprezintă contraprestaţia unei obligații succesive şi, urmare a anularii contractului de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006, fie integral, fie parţial (în privința art. 6. care privește exact acest onorariul, acesta apare ca o plată nedatorată.

Susținerile intimatului-apelant potrivit cărora onorariul de succes nu poate fi restituit din cauza caracterului de contract cu executare succesivă al contractului nu pot fi primite.

Dincolo de caracterul succesiv al prestației ce privește asistenţa juridică lunară şi pentru care s-a stabilit o contraprestaţie lunară în bani, (i) obligația de plată a reclamantei are 3 componente, dintre care 2 sunt cu executare uno ictu: plata inițială de 10.000 lei şi onorariul de succes.

Imposibilitatea restituirii prestațiilor succesive reținută de doctrina şi jurisprudenţa anterioare actualului Cod civil se întemeiau pe o imposibilitate obiectivă de restituire a unor prestării efectuate periodic şi pentru efectuarea cărora se achitau sume de bani lunare. Prin urmare, nu caracterul contractului de a fi cu executare succesiva determina imposibilitatea de restituire, ci caracterul acelor prestării care determinau o imposibilitate obiectiva de restituire în natură.

Or, în cauza de faţă, onorariul de succes este posibil a fi restituit şi reprezintă contraprestaţia unei obligații cu executare uno ictu - obținere unui pretins succes, despre care nu se poate susține ca a fost succesiv. Activitatea prestată de-a lungul mai multor luni de avocat a fost deja recompensată prin onorariul lunar de 2000 Euro, a cărui restituire nu a solicitat-o.

În mod obișnuit, contractul de asistenţă juridică nu este un contract cu executare succesivă. De cele mai multe ori, obiectul acestui tip de contract constă în asistenţa şi reprezentarea clientului în cadrul unui anumit litigiu, onorariul fiind, de regulă, stabilit într-o sumă de bani ce se plătește uno ictu, indiferent dacă plata se efectuează într-o singură tranşă sau în mai multe, iar nu în mai multe prestării succesive.

În cauza de faţă, o parte din contract, şi anume aceea privind prestațiile juridice lunare ale avocatului, de tip „abonament”, a dobândit un caracter succesiv prin voința părţilor, iar nu prin specificul prestației. Însă, astfel cum se poate observa cu ușurință, partea din contract privind succesul reprezintă o alta categorie de prestării, pentru care reclamanta se obliga sa efectueze o singura plata doar în cazul îndeplinirii unei anumite condiții esențiale şi unice: obținerea succesului, care sub nicio forma nu poate fi înţeleasă ca o prestație succesivă.

Criticile privitoare la soluția de constatare a nulității absolute a clauzelor 6.2 şi 6.3 şi a nulității absolute parțiale a tezei finale a clauzei 6.1 sunt neîntemeiate. Fundamentul lor au în vedere (i) pretinsa raportare a onorariului de succes la valoarea terenului, precum şi (ii) afirmația (inexactă) că nu s-ar fi urmărit dobândirea dreptului de proprietate asupra-terenului, ci doar obținerea unei sume de bani raportata la valoarea terenului.

Din această perspectivă, în concordanţă şi cu cele reținute de Tribunalul București, urmează a se constata că stabilirea onorariului avocațial în alt mod decât „într-o sumă fixă sau variabilă” contravine dispozițiilor legii şi Statutului profesiei de avocat.

Prin urmare, intimata reclamantă a solicitat instanței de judecată să constate că deși onorariul de succes poate fi stabilit doar în bani, prin contractul contestat sub aspectul valabilităţii, la art. 6 s-a stabilit posibilitatea L.P. CA de a opta pentru plata onorariului „în natură”, adică prin transferul dreptului de proprietate asupra unei suprafețe reprezentând 15% din terenul forestier câştigat în instanță, contravenind astfel regulii impuse de art. 129 din Statut, prevedere a cărei nulitate absolută se impune a fi constatată.

Referitor la solicitarea de amendare, reclamanta învederează că a invocat motive diferite faţă de cele din contestațiile la executare în care s-a dezbătut anterior validitatea titlului executoriu. Prin urmare, nici nu se pune problema de formularea din nou, cu rea-credință, a aceleiași cereri, care a fost deja soluționată, astfel cum susține L.P. CA.

Independent de judecarea în fond a prezentei cauze şi în paralel cu aceasta, executarea silită, care la acest moment este deja finalizată, a continuat. De altfel, suspendarea executării silite, dispusă în februarie 2017, nu a avut nicio legătură cu cererea de anulare a titlului executoriu, fiind întemeiată pe considerente cu totul diferite.

În plus, reclamanta nu ar putea fi sancţionată în cauza de faţă, pentru cereri pe care le-a formulat în alte cauze. Prin urmare, solicitarea de a fi amendată, întrucât a formulat o cerere de suspendare a judecării cauzei în alt dosar, apare ca total netemeinică. Validarea parțială în primă instanță a solicitărilor reclamantei indică faptul că cererea sa este departe de a fi „vădit netemeinică”, în condițiile în care instanța de fond a admis-o, chiar şi în parte.

Analizând apelurile declarate prin prisma motivelor de apel formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea, reţine următoarele:

Având în vedere că ambele părţi litigioase au declarat cale de atac, analiza acestora urmează a fi realizată în mod distinct, cu prioritate apelul incident declarat de către intimatul pârât, întrucât ridică aspecte de ordin procedural relativ la competenţa de soluţionare a cauzei, amendarea reclamantei dar şi aspecte de ordin material privind lipsa interesului în formularea acţiunii, cu relevanţă în soluţionarea criticilor formulate de apelanta reclamantă care vizează constatarea nulităţii absolute totale a contractului de asistenţă juridică.

Totodată trebuie avut în vedere că principiul devoluţiunii în calea de atac operează în condiţiile art. 477 alin. (1) C.pr.civ., având în vedere că ambele apeluri au fost motivate, părţile înţelegând să supună analizei instanţei de control judiciar doar anumite aspecte ce au fost deduse judecăţii fondului.

Într-un prim aspect de critică procedurală în cadrul apelului incident, intimatul pârât L.P. Cabinet de Avocat a invocat modalitatea eronată de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București, în raport de prevederile art. 107 alin. (1) C.pr.civ..

Curtea reţine că prezenta acțiune are ca obiect nulitatea absoluta a contractului de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 încheiat între L.P. - Cabinet de avocat şi F.P.A.R., în calitate de client, având ca obiect prestarea serviciilor avocațiale, în schimbul onorariului avocațial, respectiv: întocmirea documentației necesare prin emiterea de cereri și adrese către instituțiile statului, strângerea înscrisurilor necesare documentării, analizarea înscrisurilor în vederea recuperării tuturor terenurilor situate pe Valea Buzăului, proprietatea Academiei; redactarea și depunerea la instanțele judecătorești competente material și teritorial a acțiunilor în constatarea nulității absolute a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor; depunerea acțiunii în justiție pentru anularea hotărârii judecătorești nr. 99/1946 și a sentinței civile nr. 298/1946; demersuri făcute la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea rezolvării problemelor juridice privitoare la recursurile formulate împotriva hotărârilor menționate; asistarea și reprezentarea în fazele procesuale administrative și judiciare până la obținerea hotărârii de fond; acordarea de consultații juridice referitoare la revendicarea suprafețelor de teren; contestație împotriva hotărârii Comisiei Județene Buzău de reconstituire a dreptului de proprietate.

Potrivit art. 107 alin. (1) Cod procedură civilă, "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel". Textul de lege anterior evocat reglementează competenţa teritorială de drept comun în favoarea instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, fiind aplicabil ori de câte ori prin lege nu se prevede altfel.

Acțiunea civilă prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractului de asistență juridică are caracter personal, deoarece prin ea reclamanta își valorifică un drept de creanță, respectiv de a obține restituirea prestațiilor materiale achitate în temeiul raportului juridic încheiat.

În considerarea caracterului acţiunii, legiuitorul a reglementat competenţa teritorială alternativă, iar art. 113 alin. (1) pct. 3 C.pr.civ., menţionează că „în afară de instanța domiciliului sau sediului pârâtului, mai sunt competente, în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii”.

Facultatea alternativă a competenţei teritoriale între instanța sediul pârâtului și instanța locului executării obligației operează numai dacă în actul juridic încheiat de părți a fost prevăzut locul executării, fie chiar în parte, a obligației. În acest caz, față de dispozițiile art. 116 C.pr.civ., alegerea între instanțele deopotrivă competente aparține reclamantului. În situația în care părțile nu au predeterminat în actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligației, competența teritorială nu mai este alternativă, ci se determină în temeiul art. 107 C.pr.civ..

Trebuie remarcat că în cuprinsul obiectului contractului părțile contractante au stipulat, distinct, obligația de diligență a avocatului de a efectua demersuri la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea rezolvării problemelor juridice privitoare la recursurile formulate împotriva sentinței judecătorești nr. 99/1946 și a sentinței civile nr. 298/1946. Faptul că această obligație nu a mai fost executată nu prezintă relevanță din perspectiva aplicării prevederilor art. 113 alin. (1) pct.3 C.pr.civ., care nu face distincție în sensul celor indicate de partea apelantă.

Activitatea de asistență juridică în speţa de faţă a fost negociată pe întreaga perioadă cuprinsă între momentul premergător demarării litigiului (efectuarea de demersuri administrative obligatorii privind retrocedarea terenurilor) și momentul finalizării lui cu o hotărâre irevocabilă. Maniera concretă de rezolvare a pretenţiilor: fie de către entitatea învestită cu soluţionarea cererii sau de către instanţa de judecată într-un singur grad de jurisdicție sau mai multe etape procesuale nu limitează obiectul contractului şi obligaţiile de diligenţă asumate. Nu se poate accepta distincția realizată de apelantul incident în sensul obligațiilor principale și subsidiare în cazul unui contract de natura celui în cauză, având în vedere caracterul continuu și aleatoriu al prestației avocatului, dependent de factori obiectivi/subiectivi, inclusiv de poziția părții adverse și soluția pronunțată de instanța de judecată.

Neinvocarea art. 113 alin. (1) pct.3 C.pr.civ. de către partea reclamantă nu  prezumă o acceptare a celor afirmate de către intimat, în condițiile în care art. 116 C.pr.civ. oferă reclamantului posibilitatea alegerii între instanțele competente, aspect în privința căruia s-a conformat. Cât privește argumentul apelantului privind incidenţa art. 112 alin. (2) C.pr.civ., Curtea reține caracterul neîntemeiat, în condițiile în care nu e întrunită ipoteza " dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el". Este evident că acest text de lege a fost introdus în actualul Cod de procedură civilă în vederea exercitării abuzive a dreptului de acces la o anumită instanță, ceea ce înseamnă că textul de lege se află într-o directă aplicare cu prevederile art. 36 C.pr.civ..

Or, contractul de asistență juridică nr. 28/27.07.2006 a fost încheiat între intimații pârâți L.P. - Cabinet de avocat şi F.P.A.R., chiar dacă aceasta a acționat în calitate de mandatar al Academiei Române, conform deciziei nr. 671/08.08.2006 (fila 23 dosar fond). Temeiul în baza căruia intimata F.P. a acționat, îndreptățește apelanta reclamantă să o cheme în judecată nu numai pentru opozabilitate cât și pentru a permite acesteia să apere poziția procesuală a mandantului, în considerarea obligației de a da socoteală pentru modalitatea de executare a mandatului.

Într-un aspect secund de critică, apelantul intimat a invocat încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul contestațiilor la executare, invocând în acest sens sentința civilă nr. 9597/02.06.2014 pronunțată în dosar nr. 15859/200/2013 de Judecătoria Buzău, precum și sentința civilă nr. 954/26.09.2014 pronunțate în cadrul contestațiilor la executare promovate succesiv pe parcursul desfășurării executării silite.

Autoritatea lucrului judecat are la bază regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat (sau principiul puterii de lucru judecat) împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

În manifestarea sa de prezumţie, res iudicata pro veritate habetur – legală, absolută, irefragabilă, lucrul judecat se identifică ca un mijloc de probă de natură să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit (conform art. 431 alin.2 Cod procedură civilă). Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis printr-o altă hotărâre.

Trebuie menționat că în cadrul contestației la executare formulată, apelanta reclamantă a invocat ca motiv de nulitate a dispozițiilor art. 6 din contract, prevederile art. 130 din Statutul profesiei de avocat care interzic pactul de quota litis. Analiza instanței de judecată s-a realizat exclusiv prin prisma acestui motiv de nulitate, reținând că "onorariul prevăzut în contract este cel arătat la art.4, la care se adaugă cei 15% din întinderea drepturilor câștigate, ceea ce demonstrează că intenția părților a fost aceea de a stabili onorariul de succes, iar nu negocierea asupra unei clauze în mod expres interzisă de lege".

Așadar, puterea de lucru judecat nu poate fi avută în vedere decât din perspectiva invocării ulterioare a prevederilor art. 130 din Statutul profesiei de avocat (ceea ce nu este cazul în speță) și nu a prevederilor art. 134 și art. 135 alin.3 din Statutul profesiei de avocat, art. 829 și art. 1309 din Codul civil de la 1864 invocate ca temei juridic al pretenţiilor. Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituţia sau categoria juridică ori de principiul de drept substanţial pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţia sa, iar cum soluţia se pronunţă într-un caz determinat, interesează nu numai regula de drept, ci şi împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în acea speţă.

Aspectul că, în cadrul a mai multor acţiuni succesive, reclamanta a urmărit aceeaşi finalitate, respectiv constatarea nulității art. 6 din contract, nu este de natură să ducă la paralizarea dreptului său invocându-se puterea de lucru judecat, atâta timp cât fundamentul pretenției e diferit. Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor de validitate impuse de lege este supus nulităţii, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau excepție, acțiunea în constatarea nulității absolute fiind imprescriptibilă (art. 2 din Decretul nr. 167/1958). Neexistând niciun impediment în formularea repetată a unor acțiuni privind constatarea nulității absolute a aceleași clauze, întemeiată pe temeiuri juridice diferite, Curtea reține că motivul secund al apelului incident e neîntemeiat.

Cât privește lipsa de interes a apelantei A.R. în constatarea nulității absolute a clauzelor 6.2 și 6.3, în condițiile în care executarea silită s-a realizat în modalitatea urmăririi indirecte imobiliare și nu prin transferul dreptului de proprietate a suprafețelor de teren forestiere, Curtea reține următoarele:

Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces. Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes, conform art. 33 Cod procedură civilă, Așadar, folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, poate declanșa și întreține activitatea procesuală numai pe fundamentul unui interes născut și actual, adică din momentul încălcării unui anumit drept subiectiv.

Prin demersul de față, apelanta reclamantă A.R. a solicitat să se constate nulitatea absolută totală a contractului de asistenta juridica nr. 28/27.07.2006 justificat de lipsa capacității de folosință a cabinetului de avocat, iar în subsidiar, nulitatea absoluta parţială în ceea ce priveşte obligaţia de plata a onorariului de succes pentru nerespectarea prevederilor art. 134 și art. 135 alin.3 din Statutul profesiei de avocat, art. 829 și art. 1309 din Codul civil de la 1864.

Scopul urmărit de către apelanta reclamantă nu constă doar în caracterul parțial al nulității aplicat de instanța de fond, aspect ce rezultă din declararea căii de atac și criticile formulate relativ la neanalizarea tuturor motivelor de nulitate absolută invocate în susținerea cererii. Fiind o acțiune ce vizează nulitatea un act juridic, interesul în formularea ei se apreciază în ansamblu și nu pe fiecare temei juridic invocat în susţinerea pretenţiilor.

Din acest punct de vedere sunt neîntemeiate și criticile privind soluția instanței de fond, justificat de executarea contractului la momentul pronunțării hotărârii.

Nulitatea, ca instituție juridică, se aplică tuturor contractelor, principalele izvoare de obligații civile, și prezintă două caracteristici, unanim reținute în doctrină și în jurisprudență: de prevenire (legea avertizând că nerespectarea anumitor condiții poate atrage nulitatea actului), dar și de sancționare (legea lipsind de efecte actul juridic în cazurile în care nu sunt respectate condițiile de validitate).

Nulitatea unui act juridic constă în lipsirea actului juridic de toate efectele pe care acesta le-a produs ori ar fi putut și/sau ar fi trebuit să le producă, potrivit adagiului quod nullum est, nullum producit effectum. Indiferent de tipul său, absolută sau relativă, odată dovedită și pronunțată de instanță, nulitatea produce aceleași efecte: desființarea retroactivă a actului; restituirea prestațiilor; desființarea actelor subsecvente.

Așadar, indiferent dacă în discuție e un contract cu executare imediată sau succesivă, nerespectarea dispozițiilor legale la încheierea sa atrag nulitatea absolută totală/parțială, distincția urmând a fi efectuată doar în privința efectelor pe care le impune aplicarea sancțiunii. Instanța de fond a constatat nulitatea absolută a clauzelor 6.2, 6.3 şi nulitatea absolută parţială a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistenţă juridică nr. 28/27.07.2006, respingând cererea de repunere în situația anterioară, adică aplicarea consecinței principiului retroactivității efectelor nulității.

Or, argumentația apelantului incident în susținerea nelegalității soluției pronunțate de instanța de fond, ar fi fost justificată în condițiile în care sancțiunea nulității prin prisma efectelor sale ar fi operat în integralitate. Cu privire la această chestiune, instanţa de fond a apreciat că nu există situația premisă pentru a fi incidentă instituția restabilirii situației anterioare, raţionament criticat în calea de atac de către apelanta reclamantă. Astfel că susţinerile apelantului intimat privind admisibilitatea cererii de repunere în situația anterioară urmează a fi analizate concomitent cu criticile apelantei reclamante pe acest aspect.

Cât privește aplicarea eronată a dispozițiilor din Statutul profesiei de avocat relativ la soluția de admitere parțială a acțiunii, apelantul incident a menționat că nu este reglementată modalitatea efectivă în care poate fi plătit onorariul de succes, art. 134 alin.6 neinterzicând darea în plată a unui bun în contul sumei stabilite.

Conform art. 30 din Legea nr. 51/1991 (în vigoare la data încheierii actului juridic) pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său. În acest scop, avocatul poate să îşi deschidă un cont bancar pentru încasarea onorariilor şi altul pentru depunerea sumelor primite de la client pentru cheltuieli procesuale în interesul acestuia. Contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Restanţele din onorarii şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului său se recuperează potrivit dispoziţiilor statutului profesiei.

Este adevărat că, potrivit dreptului comun, plata ca mod obişnuit de stingere a obligaţiilor, poate avea ca obiect fie remiterea unei sume de bani, fie transmiterea proprietăţii asupra unui bun, fie executarea unei lucrări, plata putând consta, după obiect, într-o acțiune de dare, facere sau prestare.

Însă, norma specială, contrar celor afirmate de apelantul incident, operează doar cu plata avocatului sub forma sumelor de bani, caracterul executoriu al contractului de asistenţă juridică avându-și fundamentul în caracterul cert, lichid și exigibil al creanței. Inclusiv art. 134 din Statutul profesiei de avocat menționează, în mod expres, noțiunea de "sumă", neputându-se aprecia asupra altui conținut al obligației clientului, decât cel monetar. Or, identificarea modalității de achitare a onorariului de către legiuitor, în considerarea principiilor și limitelor impuse în exercitarea profesiei de avocat, nu poate valida opinia exprimată de apelantul incident cu privire la conținutul onorariului de succes sub forma dării în plată a unui bun. Aceasta cu atât mai mult cu cât pe de o parte, art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat interzice dobândirea unui aport din afacere (adică o cotă parte din activitatea judiciară cu rezultat favorabil), iar pe de altă parte chiar din modalitatea de negociere contractuală, părțile au convenit o cotă procentuală de 15% din întinderea drepturilor câștigate, etapizat, aplicată pentru fiecare suprafață de teren recuperată efectiv, plătită la valoarea de piață (bani) a terenului, determinată la momentul plății.

Cât privește soluția dată asupra cererii de amendare a apelantei reclamante, Curtea reține că este corectă, instanța de fond apreciind, în mod pertinent, că aceasta a acționat în limitele exercitării normale a dreptului său la apărare și de acces la instanță. Prin art.129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul sistemului procesului civil.

Această reglementare are aptitudinea de a satisface exigenţele noii perspective asupra justiţiei, generate de art. 21 din Constituţia României, art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la Convenţie.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice. Totodată, aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

Prin considerentele hotărârii Van Marle şi alţii împotriva Olandei din 26 iunie 1986, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că protecţia drepturilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este condiţionată de următoarele: ”litigiul trebuie să fie autentic şi serios. El trebuie să se refere nu numai la existenţa reală a dreptului, dar şi la scopul şi modul de exercitare al acestuia. În plus, rezultatul procedurilor trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul civil în cauză”.

Aşadar, cu referire la dispoziţiile art.21 din Constituţia României, instanţele de judecată se pot pronunţa exclusiv în situaţia invocării de către partea interesată – sau cu legitimare procesuală legală, a unui drept protejat de lege şi prevăzut cu acţiune în justiţie, în limitele stabilite de legea procesuală. Această instituţie trebuie să acorde posibilitatea părţii de a beneficia de analizarea pretenţiilor, formulate cu bună credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi potrivit art. 12 alin. (1) şi (2) din Codul procedură civilă.

Prin urmare, numai formularea de cereri nesusţinute de realitatea exterioară, neprotejate de dreptul substanţial în afara sistemului determinat de legea procesual civilă, constituie un abuz de drept, o exercitare a drepturilor procesuale în alte scopuri decât cele în considerarea cărora au fost edictate.

Or, în raport de obiectul dedus judecății, motivele de fapt și de drept invocate, caracterul real și serios al pretenției determinat de miza litigiului pentru partea reclamantă, soluția pronunțată de instanța de fond, Curtea apreciază că nu se impune amendarea părții reclamante pentru exercitarea cu "rea-credință" a drepturilor procesuale.

Apelul formulat de apelanta reclamantă vizează, într-un prim aspect, modalitatea de soluționare a capătului de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractului de asistență juridică, justificat de lipsa capacității de folosință a intimatului, dedusă din absența personalității juridice, conform art. 1 și 6 din Legea nr. 51/1995.

Raționamentul juridic pornit de la distincția subiectelor raportului juridic civil este eronată, fiind necontestat faptul că legiuitorul, prin legislația specifică (în vigoare la data încheierii actului juridic) a înțeles să confere personalitate juridică numai societăților civile profesionale cu răspundere limitată.

Însă, profesia de avocat se exercită de avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 1 alin.2); avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătorești şi a altor organe de jurisdicție, a organelor de urmărire penala, a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi în faţa altor persoane fizice sau juridice, care au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherita a activităţii sale, în condiţiile legii [art.2 alin. (3)]; formele de exercitare a profesiei de avocat sunt, la alegere: cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi civile profesionale sau societăţi civile profesionale cu răspundere limitata [art. 5 alin. (1)]; forma de exercitare a profesiei de avocat va fi individualizată prin denumire, în cazul cabinetului individual - numele avocatului titular, urmat de sintagma cabinet de avocat [art. 7 alin. (1) lit. a)]; avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență [art. 28 alin. (1)]; avocatul care profesează individual, are dreptul la sediu profesional în circumscripţia baroului în care este înscris şi la sedii secundare în alt barou din țară sau din străinătate unde este luat în evidență (art. 35).

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, Curtea reține că Legea nr. 51/1995 identifică forme unice și exclusive de organizare profesională a avocaților în România, premisa imperativă pentru exercitarea profesiei fiind înscrierea avocatului în barou (existând și funcționând câte un singur barou în fiecare județ), component din Uniunea Națională a Barourilor din România (U.N.B.R.), ca unică structură națională a ordinului profesional menționat. Îndeplinirea acestei condiții sine qua non permite avocatului exercitarea activităților reglementate de art. 3, respectiv asistenţa şi reprezentare juridica în faţa instanţelor judecătorești, a organelor de urmărire penala, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicționale, a notarilor publici şi a executorilor judecătorești, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice, prin încheierea contractului de asistență juridică.

Fiind în ipoteza unor norme legale derogatorii această personalitate juridică proprie atribuită numai uneia dintre formele de exercitare a profesiei trebuie interpretată și înțeleasă în contextul legii speciale. Neconferirea prin lege a personalității juridice proprii pentru cabinetul de avocat nu conduce la ideea că această formă de exercitare a profesiei de avocat nu poate participa, în nume propriu, la circuitul civil, respectiv nu ar putea dobândi separat, drepturi sau obligații. Legea nr.51/1995 permite ca această formă de exercitare a profesiei să încheie, în nume propriu, o serie de acte juridice și, mai mult decât atât, să aibă un patrimoniu propriu afectat exercitării profesiei de avocat (evidențiat ca atare fiscal contabil). Aceasta presupune, și prin prisma reglementării speciale, faptul că există o capacitate civilă de folosință și de exercițiu specială potrivită scopului pentru care a fost creat, chiar dacă nu are personalitate juridică.

Pe de altă parte, art. 33 din Decretul nr. 31/1954  menționează că "persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit dispoziţiilor art. 28, de la data actului de dispoziţiune care le înfiinţează, de la data recunoaşterii, ori a autorizării înființării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe, prevăzute de lege". Ceea ce înseamnă că forma de exercitare a profesiei – cabinet de avocat are o personalitate juridică generală care îi permite să fie un participant la circuitul civil, putând dobândi drepturi și obligații, cabinetul de avocat fiind legal înființat prin actul constitutiv înregistrat la barou (art. 8 alin.4 din Legea nr. 51/1995).

Aşadar, neacordarea personalității juridice specifice prin Legea nr. 51/1995 cabinetului individual de avocat nu împiedică exercitarea profesiei în maniera încheierii contractului de asistență juridică și cu atât mai mult, nulitatea absolută a acestui act pe acest motiv.

Având în vedere argumentele expuse anterior, Curtea nu apreciază necesară o analiză a criticilor din cererea de apel, relativ la dispozițiile Legii nr. 24/2000 și ierarhia actelor normative, raționamentul juridic pentru care se impune menținerea soluției cu privire la acest motiv de nulitate absolută totală a actului juridic fiind cel expus de instanța de apel.

În ceea ce priveşte chestiunile de ordin procedural referitoare la conţinutul sentinţei civile apelate, din perspectiva neanalizării tuturor motivelor de nulitate invocate, Curtea reține următoarele:

Art. 425 C.pr.civ. consacră principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind obligaţi să arate în cuprinsul hotărârii argumentele în temeiul cărora și-au format convingerea, în acest mod înlăturându-se arbitrariul și creându-se, de asemenea,  posibilitatea de a fi exercitat controlul judiciar în calea de atac.

Analiza realizată de instanţă asupra cauzei trebuie să se reflecte, aşadar, în considerentele hotărârii, iar motivarea soluţiei pronunţate trebuie  să fie clară, precisă, necontradictorie, să se refere la actele dosarului şi să fie în concordanţă cu acestea, aşa încât să rezulte justeţea hotărârii.

Prin urmare, examinând cauza pe fond, instanţa de fond trebuie să  răspundă, în concret, în raport de pretenţiile deduse judecăţii şi de probele dosarului, criticilor invocate de partea interesată pentru susţinerea pretenţiilor şi apărărilor pe care le-au formulat, arătând motivele pentru care a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, modalitatea de evaluare a probatoriului şi de aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Aceasta este o obligaţie esenţială, subsumată dreptului la un proces echitabil, ce implică în sarcina instanţei obligaţia de a face o examinare efectivă a mijloacelor, argumentelor şi ofertelor de dovezi ale părţilor. Chiar dacă instanţa îşi poate însuşi argumente prezentate de părţi,  trebuie însă să fi analizat în mod real chestiunile ce i-au fost supuse judecăţii, iar o atare analiză este reflectată de considerentele hotărârii, ce trebuie să conţină expunerea raţionamentului logico-juridic al instanţei care a condus la pronunţarea soluţiei înscrisă în dispozitiv.

Curtea reţine că instanţa de fond a analizat argumentele de drept pentru care a dat soluţia de admitere parțială a acţiunii, înlăturând incidența dispozițiilor art. 135 alin.3 din Statutul profesiei de avocat, art. 829 și art. 1309 din Codul civil. Această manieră de prezentare a raţionamentului judiciar al instanţei nu poate fi asimilată cu nemotivarea hotărârii, căci obligaţia de motivare a unei hotărâri nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, adică o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia. Este evident că, din ansamblul motivării, rezultă atât considerentele pentru care instanța de fond a făcut aplicarea art. 134 din Statutul profesiei de avocat, dar și argumentele pentru care a înlăturat sancțiunea nulității absolute, urmare a aplicării art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, art. 829 și art. 1309 din Codul civil.

De altfel, nemulţumirea apelantei cu privire la soluţia apelată şi considerentele care o susţin nu reprezintă o nemotivare a hotărârii, ci susţin o nelegalitate şi netemeinicie a acesteia, în analizarea căreia Curtea va reţine incidenţa art. 476 şi art. 477 C.pr.civ..

Potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat „onorariile reprezentând dobândirea, sub orice forma, a unor "aporturi din afacere" (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise”. Scopul instituirii acestei interdicții îl reprezintă evitarea tuturor situațiilor care presupun dobândirea de către avocat unui interes direct în soluționarea cauzei, și transformarea, pe cale de consecință a obligației de diligență asumată prin contractul de asistență juridică în obligație de rezultat, a cărei finalitate se răsfrânge, inclusiv, asupra patrimoniului avocatului.

Însă, așa cum a reținut și instanța de fond, Curtea menționează că aceste prevederi sunt interdependente cu dispozițiile art.134 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, care împiedică stabilirea onorariului de avocat în alte forme, decât cele bănești. Cu alte cuvinte, interdicția instituită de art. 135 alin. (3) impune, pe cale de consecință, din perspectiva conținutului (și nu a întinderii) obligației clientului, ca onorariul avocatului să fie stabilit, exclusiv, în bani. Astfel că o consecință a încălcării acestei interdicții o reprezintă anularea parțială a clauzei, în modalitatea în care a procedat instanța de fond.

Cât privește întinderea obligației în formă procentuală din drepturile câștigate, apreciată de apelanta reclamantă ca îmbrăcând conținutul art. 135 alin. (3), Curtea reţine că prevederile art.134 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat ce conferă posibilitatea negocierii în cadrul contractului de asistenţă juridică a ”onorariului de succes, cu titlu complementar, într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea unui anumit rezultat” nu impun o limită legală a întinderii sale. Acest aspect nu împiedică instanţa de judecată în a aprecia caracterul clauzei, însă apelanta nu a oferit niciun element care să impună concluzia că onorariul de succes, în bani, de 15% din întinderea drepturilor câştigate reprezintă un „aport în afacere” interzis de art. 135 alin. (3) din Statut.

Din perspectiva prevederilor art. 1309 Cod civil, Curtea reține că apelanta reclamantă a invocat caracterul deghizat al contractului de asistență juridică, în condițiile în care art.6 din contract atribuie o poziție similară a avocatului cu cea a cesionarului de drepturi litigioase.

Dincolo de încadrarea juridică a manifestării de voință internă a părților contractante și modalitatea de probare a acesteia, Curtea menționează că soluția pronunțată de instanța de fond și agreată în calea de atac schimbă optica juridică cu privire la nulitatea absolută a dispozițiilor art. 6 din contract, prin raportare la art. 1309 din Codul civil. Din acest punct de vedere, trebuie remarcat că în cadrul criticilor de apel, apelanta a invocat doar faptul că instanța de fond nu a analizat toate motivele de nulitate absolută invocate, fără a-și reconfigura poziția din perspectiva pretențiilor parțial validate și care ar susține în continuare motivul de nulitate în maniera prezentată în acțiunea introductivă. Pe de altă parte, proba deghizării (mascării cesiunii de creanță) se realizează conform regulilor din materia simulației, astfel că nu este suficient ca partea să afirme o anumită încadrare juridică nepublică a acordului părților, fără a face dovada susținerilor sale, conform art. 1169 din Codul civil. Maniera de reinterpretare a contractului de asistenţă juridică sub forma unor prezumţii, nesusţinute de alte probe nu poate conferi caracter întemeiat al pretenţiilor argumentate pe acest temei de drept.

Aceleași considerente urmează a fi avute în vedere și în ceea ce privește motivul de nulitate absolută raportat la art. 829 Cod civil. Apelanta solicită stabilirea obligației ce trebuie executată, însă omite a avea în vedere că la momentul soluționării cauzei prezente, aceasta a fost executată silit, instanțele de executare pronunțându-se asupra conținutului obligației și modalității de executare. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că negocierea onorariului de succes în bani a fost apreciată ca legală în prezentul litigiu, astfel că o argumentare suplimentară a nulității absolute din perspectiva prevederilor legale menționate anterior era necesară în calea de atac.

Într-un ultim aspect de critică, apelanta reclamantă a criticat soluția repunerii părților în situația anterioară, respectiv restituirea sumei de 33.469.201,7 lei, în condițiile în care executarea silită s-a început în natură, fără a se determina întinderea drepturilor câștigate în accepțiunea titlului executoriu.

Principiul restitutio in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat să fie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care actul nu s-ar fi încheiat. Prin desființarea actului juridic dispare temeiul juridic al executării prestațiilor, ceea ce înseamnă că temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea actului juridic anulat nu mai poate fi acest act. Așadar, premisa aplicării principiului restitutio in integrum o reprezintă anularea totală/parțială a actului juridic, sub aspectul clauzei ce stabilește obligația în sarcina părții.

Ceea ce invocă apelanta reclamantă în prezenta cauză nu se fundamentează pe principiul enunțat anterior, care presupune o premisă: anularea actului și o consecință: restituirea prestațiilor executate. Dimpotrivă, apelanta susține că maniera de executare a obligației, prin alegerea exclusivă de creditor a bunului ce urmează a fi executat conduce la repunerea părților în situația anterioară. Așa cum a menționat și instanța de fond, onorariul de succes în bani a fost menținut în sarcina apelantei reclamante, singurul aspect înlăturat fiind modalitatea alternativă în care putea fi perceput. O asemenea sancțiune nu poate conduce la repunerea părților în situația anterioară și restituirea prestațiilor executate, căci temeiul juridic al executării nu a dispărut prin intervenția instanței.

Aspectele ce privesc modul de executare a obligației convenite inițial și anulate parțial în cauză nu pot constitui argumente pentru repunerea părților în situația anterioară, ținând cont de caracterul particular al speței în care apelanta debitoare a supus controlului instanței judecătorești maniera executării silite, fiind pronunțate acte jurisdicționale obligatorii atât pentru părți cât și pentru instanțele de judecată învestite ulterior. De altfel, trebuie remarcat că o asemenea argumentare nu a fost susținută de către partea reclamantă prin cererea completatoare formulată la data de 25.04.2018, ci ca o plată nedatorată. Or, prin motivele de apel, Curtea reține că apelanta tinde la schimbarea cauzei juridice a cererii subsidiare.

Criticile apelantului L.P. Cabinet de Avocat privind inadmisibilitatea cererii de repunere în situația anterioară din perspectiva incidenței unui contract sinalagmatic sunt formulate exclusiv din perspectiva soluției de nulitate parțială a prevederilor art. 6 din contract. Însă, Curtea reține că aceste critici nu sunt formulate într-o manieră care ar conduce la o soluție practică a pretenției, ci pentru o abordare teoretică a chestiunii juridice. Validând raționamentul juridic al instanței de fond cu privire la capătul de cerere având ca obiect repunerea părților în situația anterioară, Curtea apreciază că nu se impune analiza, de principiu, a admisibilității acestei pretenții. Interesul apelantului pârât în constatarea ca inadmisibil a capătului subsidiar ar fi fost justificat în măsura în care instanța aprecia pretenția ca fiind întemeiată, astfel încât apelantul era îndreptățit la paralizarea analizării dreptului pe aspecte de ordin formal.

Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în temeiul art. 480 alin. (1) C.pr.civ., va respinge apelul principal şi apelul incident ca nefondate.

Domenii speta

Spete similare