Obligaţie de a face. Preluarea dosarelor de executare silită. Condiţia domiciliului fiscal al debitorului

În baza dispoziţiilor legale incidente, transferul, respectiv preluarea dosarelor de executare silită se realizează strict cu verificarea condiţiilor ce vizează domiciliul fiscal al debitorului, abia ulterior, după preluarea şi instrumentarea dosarelor de executare silită urmând a fi realizate verificări referitoare la prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale.

În egală măsură, Curtea a constatat că, chiar în condiţiile în care s-ar constatat intervenirea unei astfel de situaţii de stingere a obligaţiei debitorului fiscal, acesta are posibilitatea de a achita benevol o parte sau totalitatea sumelor, caz în care acestea se fac venit la bugetul unităţii administrativ teritoriale competente potrivit celor mai sus prezentate, sumele nefiind supuse restituirii în conformitate cu dispoziţiile art. 218 alin. 1 Cod procedură fiscală. În acelaşi timp, doar după preluarea şi instrumentarea dosarului organul fiscal este în măsură să constate intervenirea sau nu a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, raportat şi la faptul că în cauză rezultă din ansamblul materialului probator faptul că au fost efectuate o serie de acte de executare silită ce urmează a fi analizate în cadrul dosarului aferent.

-art. 220 alin. 16 din Legea nr. 207/2015,

-art. 39 din OG nr. 2/2001

Prin Sentinţa civilă nr. x/06.01.2022 a Tribunalului Mureş a fost admisă cererea formulată de contestatoarea UAT Comuna Y şi s-a dispus obligarea pârâtului UAT Municipiul Z la preluarea, în vederea executării silite a dosarului execuţional constituit pe seama debitorului N, având ca obiect debitele stabilite prin procesele verbale de contravenţie enumerate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs intimata DIRECŢIA FISCALĂ LOCALĂ M, solicitând casarea hotărârii atacate, iar pe fond respingerea cererii. În motivare s-a arătat că instanţa de fond, a aplicat greşit textul de lege neţinând seama că, în cazul de faţă, prevederile legale în materie nu au fost respectate, reclamantul comunicând instituţiei  acte de executare desuete al căror termene de prescripţie au fost împlinite.

Pe de altă parte, aceeaşi instanţă de fond a reţinut în considerentele hotărârii atacate că potrivit art. 218, alin. 1 din Codul de procedură fiscală, dacă organul de executare silită constată că intervenit împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea acestora din evidenţele fiscale.

În mod eronat Tribunalul, limitându-se la dispoziţiile legale care prevăd regulile de competenţă materială în această materie, a constatat că, raportat la dispoziţiile legale de mai sus, demersurile pentru încetarea măsurilor de realizare şi respectiv scăderea creanţelor fiscale ar trebui efectuată de organul fiscal de la actualul domiciliu al debitorului, în condiţiile în care aceste creanţe s-au prescris, la momentul la care dosarul execuţional se afla la organul fiscal din cadrul Comunei Y. În opinia recurentului pârât, procedând în acest fel, instanţă de fond a pronunţat o hotărâre în care a ignorat dispoziţiile legale imperative privind prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Raţionamentul instanţei de fond este eronat şi din punct de vedere al dispozitivului sentinţei atacate, pe considerentul că deşi aceasta face aplicarea art. 39, alin. 31 din OG nr. 2/2001 şi al art. 218 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, în dispozitivul hotărârii, aceeaşi instanţă obligă intimatul recurent la preluarea în vederea continuării executării silite a Dosarului execuţional privind pe numitul N.

Prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a „girat" practica Comunei Y, care a dat dovadă de neglijenţă şi pasivitate în îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau în privinţa dosarului de executare privind pe debitorul N, aceasta având cunoştinţă în derularea procedurii de executare (acum 8 ani) faptul că debitorul nu mai are domiciliul la vechea adresă unde a continuat totuşi, să comunice acte de executare. Toate acestea, în situaţia în care erau îndeplinite condiţiile insolvabilităţii debitorului, situaţie în care Comuna Y avea obligaţia aplicării dispoziţiilor art. 265 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală.

Totodată, ca efect al împlinirii termenului de prescripţie, art. 218 alin. 1, din acelaşi act normativ, prevede că: Dacă organul de executare silită constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare si la scăderea acestora din evidenta creanţelor fiscale."

În loc sa procedeze în acest fel, şi-a descărcat baza de date cu debite aferente anilor 2008-2011, pe care nu a reuşit să le recupereze din cauza modului defectuos de efectuare a procedurii de executare silită şi a încercat să încarce baza de date a recurentei cu aceste debite, imposibil de recuperat, fiind prescrise.

Recursul  se întemeiază pe următoarele acte normative:

- art. 488, alin. l, pct. 8 din Legea nr. 134 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în 2015, cu modificările şi completările ulterioare;

- art. 218 din Legea nr. 227/2015 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare;

- prevederile OG nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, republicată;

- prevederile OUG nr. 57/2019, privind Codul administrativ.

Examinând legalitatea hotărârii atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea a apreciat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin recursul declarat recurentul critică sentinţa instanţei de fond, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, arătând faptul că prin această hotărâre prima instanţă a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Curtea va reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 220 alin. 16 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: “Când se constată că domiciliul fiscal al debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare silită titlul executoriu împreună cu dosarul executorii se transmit acestuia, înştiinţându-se dacă este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu”.

Domiciliul fiscal al debitorului se identifică de către organul fiscal competent în temeiul dispoziţiilor art. 31 Cod procedură fiscală, astfel încât pentru persoana fizică acesta este reprezentat de adresa unde îşi au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu. În prezenta cauză s-a constatat că debitorul persoană fizică are domiciliul şi locuieşte efectiv pe raza Municipiului Z, fapt  necontestat de către părţile din litigiu.

În egală măsură sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 alin. 3^1, 3^2 , 3^3, şi 4 din OG nr. 2/2001, care dispun în sensul că: „(3^1) În cazul în care contravenientul îşi schimbă domiciliul fiscal, organul fiscal local de la domiciliul anterior transferă organului fiscal local de la noul domiciliu dosarul fiscal al contravenientului cuprinzând titlurile executorii provenite din sancţiuni contravenţionale, neîncasate sau încasate parţial pentru diferenţă, precum şi orice alte acte de executare silită întocmite cu respectarea prevederilor legale.  (3^2) Organul fiscal local de la noul domiciliu continuă procedura de executare silită în baza actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local de la domiciliul fiscal anterior al contravenientului.(3^3) Sumele încasate în cursul procedurii de executare silită prevăzute la alin. (3^2) se fac venit la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale de la noul domiciliu fiscal al contravenientului. 4) Împotriva actelor de executare se poate face contestaţie la executare, în condiţiile legii.”

Astfel cum cu temei s-a reţinut de către instanţa de fond, textele de lege aplicabile nu fac distincţie între creanţele bugetare susceptibile de executare silită sau cele prescrise, fiind aplicabil aşadar principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În baza dispoziţiilor legale mai sus citate, transferul, respectiv preluarea dosarelor de executare silită se realizează strict cu verificarea condiţiilor ce vizează domiciliul fiscal al debitorului, abia ulterior, după preluarea şi instrumentarea dosarelor de executare silită urmând a fi realizate verificări referitoare la prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale. În egală măsură, Curtea a constatat că, chiar în condiţiile în care s-ar constatat intervenirea unei astfel de situaţii de stingere a obligaţiei debitorului fiscal, acesta are posibilitatea de a achita benevol o parte sau totalitatea sumelor, caz în care acestea se fac venit la bugetul unităţii administrativ teritoriale competente potrivit celor mai sus prezentate, sumele nefiind supuse restituirii în conformitate cu dispoziţiile art. 218 alin. 1 Cod procedură fiscală. În acelaşi timp, doar după preluarea şi instrumentarea dosarului organul fiscal este în măsură să constate intervenirea sau nu a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, raportat şi la faptul că în cauză rezultă din ansamblul materialului probator faptul că au fost efectuate o serie de acte de executare silită ce urmează a fi analizate în cadrul dosarului aferent.

Având în vedere cele mai sus prezentate, Curtea a constatat că în mod legal şi temeinic prima instanţă a dispus în sensul obligării direcţiei fiscale competente la preluarea şi instrumentarea dosarului de executare silită, raportat la domiciliul debitorului fiscal, fiind aplicate corect dispoziţiile legale în materie, sens în care se va constata ca neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, urmând a fi respins recursul în temeiul prevederilor art. 496 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare