Clauze abuzive

constatare nulitate act juridic

Dosar nr. YYY/297/2019

Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr. 2942

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA SĂVENI

Şedinţa publică de la 04 Martie 2020

Completul compus din:

PREŞEDINTE XXXXXX XXXX

Grefier XXXXXXX CCCCC

SENTINŢA CIVILĂ Nr. xxx/2020

Pe rol fiind pronunţarea în cauza civilă privind pe reclamanta XXXXXX XXXXXXXXXXXXşi pe pârâta XXX XXXXXX XXXXXXXX XXXXXXXXX XXX XX., intervenient forţat XXXXXX XXXXXXXXXXXXXX, având ca obiect constatare nulitate act juridic.

Dezbaterile asupra fondului au avut loc în şedinţa publică din 06.02.2020, susţinerile şi concluziile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, parte integrantă din prezenta sentinţă, când instanţa, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat  iniţial pronunţarea pentru data de 20.02.2020, iar ulterior pentru azi, data de  04.03.2020.

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Săveni la data de 28.01.2019 sub nr. 137/297/2019, reclamanta XXXXXX XXXXXXXXXXX, în contradictoriu cu pârâta XXX XXXXXX XXXXXXXX XXXXXXXXX XXX XX., a solicitat instanţei ca, în baza apărărilor formulate şi a probelor ce urmează a fi administrate, să dispună:

- constatarea caracterului abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 2.1 lit. b) privind renunţarea garanţilor la orice apărare şi la orice obiecţie, cu excepţia plăţii integrale a obligaţiilor garantate din contractul de fidejusiune încheiat la data de 06.04.2012 între XXXXXXXX XXXXX XXXXXXXXX, XXXXXXXX XXXXXXXXXXXX şi XXX XXXXXX XXXXX XXXXX XXX XX.;

- constatarea caracterului abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 2.2 teza a II-a privind obligaţia de a nu contesta executarea silită sau soluţiile amiabile de recuperare a creanţelor de către BNP Paribas Lease, din contractul de fidejusiune încheiat la data de 06.04.2012 între XXXXXXXX XXXXX XXXXXXXXX, XXXXXXXX XXXXXXXXXXXX şi XXX XXXXXX XXXXX XXXXX XXX XX.;

- constatarea caracterului abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 7.1 prin care s-a stabilit că obligaţiile garanţilor sunt absolute, continue şi necondiţionate de oricare dintre circumstanţele prevăzute de art. 7.1. lit. a) şi b) din contractul de fidejusiune încheiat la data de 06.04.2012 între XXXXXXXX XXXXX XXXXXXXXX, XXXXXXXX XXXXXXXXXXXX şi XXX XXXXXX XXXXX XXXXX XXX XX.;

- constatarea caracterului abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 7.2 privind renunţarea garanţilor la beneficiul oricărei prescripţii care afectează răspunderea acestora, din contractul de fidejusiune încheiat la data de 06.04.2012 între XXXXXXXX XXXXX XXXXXXXXX, XXXXXXXX XXXXXXXXXXXX şi XXX XXXXXX XXXXX XXXXX XXX XX.;

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta arată că între societatea XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX., în calitate de debitor ipotecar şi XXX XXXXXX XXXXX XXXXX XXX XX. (actualmente XXX XXXXXX XXXXX XXXXX XXX XX.), a fost încheiat contractul de credit nr. 1332/06.04.2012, pentru suma de 24.695 Euro, pentru finanţarea achiziţionării de către debitor a unui tractor marca New Holland / T 5050, ia aceeaşi dată fiind încheiat şi contractul de ipotecă mobiliară asupra unui echipament nr. 1332A.

Prin contractul de ipotecă mobiliară nr. 1332 A, părţile au convenit constituirea unei ipoteci mobiliare asupra obiectului finanţat, pentru garantarea tuturor obligaţiilor asumate de către debitorul ipotecar prin contractul de credit nr. 1332/06.04.2012, până la concurenţa sumei de 29.631,17 Euro.

Între XXXXXXXX XXXXX XXXXXXXXX şi XXXXXXXX XXXXXXXXXXXX, în calitate de garaţi, şi XXX XXXXXX XXXXX XXXXX XXX XX. s-a încheiat contractul de fidejusiune din data de 06.04.2012, prin care garanţii s-au angajat să garanteze îndeplinirea de către debitor a tuturor obligaţiilor de plată rezultate din contractul de credit încheiat de către societatea XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX.

Menţionează reclamanta că prin sentinţa civilă nr. 522 din data de 19.09.2013, pronunţată de Tribunalul XXXXXXXX în dosarul nr. 3927/40/2013 s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva societăţii XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX. În urma licitaţiei publice organizate de către administratorul judiciar pentru valorificarea bunurilor debitoarei din data de 07.05.2014, tractorul marca New Holland T5050, cu seria de înregistrare ZBJH20213/2011 a fost vândut la preţul de 35.025, 75 lei fără TVA, astfel cum rezultă din Raportul asupra fondurilor obţinute din valorificarea bunurilor debitoarei XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX. pentru perioada 29.01.2013-30.04.2015.

De asemenea, la data de 31,05.2018 s-a distribuit din contul debitoarei XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX. suma de 35.025,75 lei, cu ordinul de plată nr. 1/31.05.2018.

Astfel, prin adresa nr.12614/04.03.2014, XXX XXXXXX XXXXX XXXXX XXX XX. a solicitat înscrierea în tabelul suplimentar al creanţelor debitoarei XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX. cu suma de 837,99 lei, reprezentând sume calculate pentru perioada cuprinsă între 19.09.2013 şi 23.01.2014, această sumă fiind înscrisă pe tabelul suplimentar din data de 27.03.2014.

Conform Raportului final privind debitoarea XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX. întocmit potrivit art. 129 din Legea nr. 85/2014, ce cuprinde situaţia financiară finală a debitoarei, suma rămasă neachitată creditoarei XXX XXXXXX XXXXX XXXXX XXX XX. era în cuantum de 52.596,06 lei.

Mai menţionează că, prin sentinţa civilă nr. 177/07.06.2018, pronunţată de Tribunalul XXXXXXXX în dosarul nr. 3927/40/2013, instanţa a dispus închiderea procedurii falimentului debitoarei XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX. şi radierea debitoarei din registrul comerţului, însă cu toate acestea, prin cererea de executare silită formulată la data de 12.11.2018, XXX XXXXX XXXXXXXXXX XXXXXXXXX XXX XX. a solicitat înregistrarea cererii de executare silită împotriva garanţilor XXXXXXXX XXXXX XXXXXXXXX şi XXXXXXXX XXXXXXXXXXXX pentru suma de 23.495,82 Euro, echivalentul sumei de 110.030,93 lei, la un curs de 4,683 iei/1 Euro, deşi aceasta depăşeşte cu mult suma rămasă de achitat de către debitorul principal, XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX.

Faţă de această situaţie, reclamanţii au formulat contestaţie la executare împotriva executării silite efectuate în dosarul de executare nr. 2989/2018, al Biroului Executorului Judecătoresc XXXXXXXX XXXXX, contestaţie înregistrată pe rolul Judecătoriei Săveni.

În ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de fideiusiune din data de 06.04.2012, reclamanta precizează că ea îşi desfăşoară activitatea în cadrul Şcolii Gimnaziale nr. 1 XXXXXXXXXX şi nu a avut niciun raport de natură funcţională cu societatea XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX., respectiv a acţionat în scopuri care nu intră în cadrul activităţii profesionale, garantarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de către societatea anterior menţionată având la bază raţiuni personale, şi anume faptul că socrul acesteia era administratorul societăţii, iar soţul său deţinea calitatea de asociat.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor, reclamanta apreciază că părţile au încheiat un contract de adeziune, singurele aspecte negociate constând în asumarea obligaţiei principale, de a garanta împrumutul  acordat societăţii XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX.

Conţinutul acestor contracte este predeterminat de către comercianţii profesionişti, consumatorii neavând, practic, posibilitatea de a negocia contractele, ci doar fie de a le accepta aşa cum sunt, fie de a nu contracta.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 2.1. din contractul de fideiusiune din data de 06.04.2012, apreciază reclamanta că  această clauză nu respectă echilibrul contractual, fiind în contradicţie cu buna-credinţă care trebuie să guverneze convenţiile, având în vedere faptul că limitează liberul acces la instanţă al fidejusorilor.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 2.2. din contractul de fidejusiune din data de 06.04.2012, consideră că  prin această clauză contractuală este încălcat principiul liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, conform căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime, iar nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Or, restrângerea accesului liber la justiţie prin intermediul unei clauze contractuale este de natură să conducă în mod clar la crearea unui dezechilibru contractual în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 7.1. din contractul de fideiusiune din data de 06.04.2012, arată că potrivit acestei prevederi contractuale obligaţiile garanţilor sunt absolute, continue şi necondiţionate, rămânând în vigoare şi producând efecte depline, fără a lua în considerare şi fără a fi exonerate sau descărcate de orice faliment, insolvenţă, reorganizare, înţelegere, reajustare, concordat, lichidare sau proceduri similare referitoare la debitor.

Cu toate acestea, conform prevederilor art. 2289 alin. 2 Cod civil, fidejusiunea care depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este contractată în condiţii mai oneroase nu este valabilă decât în limita obligaţiei principale.

Prin urmare, pârâtei i s-a distribuit în cadrul procedurii falimentului deschis împotriva societăţii XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX. suma de 35.025,75 lei, cu ordinul de plată nr. 1/31.05.2018, suma rămasă neachitată creditoarei XXX XXXXXX XXXXX XXXXX XXX XX. fiind de 52.596,06 lei.

Or, din interpretarea clauzei contractuale, diminuarea creanţei deţinute de către pârâtă împotriva debitoarei XXXXXX XXXXXXXXXXX XXX. cu suma distribuită nu ar avea ca efect diminuarea sumei pe care creditoarea ar putea să o obţină de la fideiusori, în totală contradicţie cu prevederile art. 2289 alin. 2 Cod civil.

Dat fiind caracterul accesoriu al obligaţiei de garanţie, aceasta nu poate fi mai mare decât obligaţia principală, orice clauză contrară fiind nelegală. Fidejusorul poate fi obligat să achite întreaga creanţă datorată de debitorul principal şi penalităţi pentru neexecutare, însă numai în situaţia în care această creanţă devine scadentă şi pentru debitorul principal, iar penalităţile sunt datorate şi de debitorul principal.

S-a mai învederat că, interpretarea în acest mod a clauzei art. 7.1 din contract de către pârâtă rezultă şi din faptul că prin cererea de executare silită formulată la data de 12.11.2018, XXX XXXXX XXXXXXXXXX XXXXXXXXX XXX XX. a solicitat înregistrarea cererii de executare silită împotriva garanţilor XXXXXXXX XXXXX XXXXXXXXX şi XXXXXXXX XXXXXXXXXXXX pentru suma de 23.495,82 Euro, echivalentul sumei de 110.030,93 lei, la un curs de 4,683 lei/1 Euro.

Reclamanta solicită să se aibă în vedere că această sumă se apropie de suma pentru care s-a încheiat creditul, respectiv de 29.631,17 Euro, în condiţiile în care creditoarea a încasat ratele de la debitorul principal şi i s-au distribuit sume în cadrul procedurii falimentului, ceea ce ar fi trebuit să conducă la diminuarea în mod corespunzător a obligaţiei de garantare asumate de fideiusori.

Prin urmare, consideră că această clauză din contractul de fidejusiune din data de 06.04.2012 are un caracter abuziv, motivat de faptul că aceasta creează un dezechilibru contractual în detrimentul consumatorului, fiind în contradicţie cu buna-credinţă care trebuie să guverneze orice convenţie.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 7.2. din contractul de fidejusiune din data de 06.04.2012, apreciază că această clauză conduce la crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, în considerarea faptului că dispoziţiile art. 7.2. din contract îl plasează pe consumator într-o situaţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv de art. 2507 Cod civil.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, reclamanta solicită admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea este  întemeiată pe dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 4, art. 5, art. 6, art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 1175, 1246, art. 1255, art. 2289, art. 2507 Cod civil, art. 21 din Constituţia României.

Anexat cererii de chemare în judecată, reclamanta a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri (f. 14-67 ).

În probaţiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Cererea este scutită de plata taxei de timbru în temeiul art.29 alin. 1 din O.U.G. 80/2013.

La data de 04.03.2019, intimata XXX XXXXX XXXXXXXXXX XXXXXXXXX XXX XX. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată.

În motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pârâta arată că prin semnarea contractului de fidejusiune, reclamanta s-a obligat să garanteze împrumutul contractat de către debitor în caz de neplată.

Astfel, prin calitatea sa de garant personal al debitorului, adică de terţ fata de contractul de credit, reclamanta nu are un raport juridic de finanţare cu Leasing XXXXXXXXX, nefiind beneficiara împrumutului şi, în consecinţă, nu este consumatorul Leasing XXXXXXXXX, reclamanta având doar figura juridică a obligaţiei de garanţie personală, de substituire a debitorului în executarea obligaţiei acestuia de plată a datoriilor sale faţă de Leasing XXXXXXXXX, ceea ce nu îi conferă calitatea de consumator în sensul definit de Legea nr. 193/2000.

Faptul ca reclamanta nu a avut niciun raport de natură funcţională cu debitorul nu are relevanţă în stabilirea calităţii acesteia de consumator, iar legăturile personale ale acesteia cu reprezentaţii debitorului dovedesc faptul ca reclamanta a garantat obligaţiile debitorului în scopul continuării activităţii profesionale a acestuia, iar nu în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesitaţi de consum privat.

Fiind un accesoriu al contractului de credit, încheierea contractului de fidejusiune are ca singur scop garantarea contractului principal, din această caracteristică derivând natura şi scopul obligaţiei asumate de către reclamantă, aceea de garantare a unei finanţări în vederea continuării activităţii profesionale a debitorului. Contractul de credit a fost încheiat între profesionişti, astfel că devine incidentă prezumţia de comercialitate pentru toate actele săvârşite de un profesionist, inclusiv pentru contractele accesorii şi subsecvente încheiate de reclamantă în garantarea capitalului pus la dispoziţia debitorului.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, se menţionează că în virtutea caracterului accesoriu al contractului de fidejusiune, reclamanta poate invoca mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune şi debitorul, precum nulitatea absolută a obligaţiei principale pentru cauza ilicită sau morală, compensaţia, novaţia, confuziunea.

Din analiza motivelor de nulitate invocate de reclamanta, pârâta constată că acestea sunt argumentate, în principal, în baza dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, din prisma calităţii reclamantei de consumator în raport cu Leasing XXXXXXXXX.

Or, excepţiile pe care reclamanta le poate opune Leasing XXXXXXXXX cu privire la raporturile directe dintre părţi trebuie să privească condiţiile de valabilitate ale încheierii contractului de fideiusiune din prisma normelor de drept prevăzute de Codul Civil.

Reclamanta, în calitate de garant personal al debitorului, nu poate opune Leasing XXXXXXXXX pe calea prezentei acţiuni excepţiile arătate, întrucât aceasta nu are calitatea de consumator faţă de Leasing XXXXXXXXX, iar excepţiile invocate nu se încadrează în categoria celor ce pot fi invocate în virtutea calităţii sale de garant personal al debitorului.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv şi nulitatea clauzei contractuale prevăzută la art. 2.1 lit. b) din contractul de fidejusiune, menţionează pârâta că, aşa cum s-a arătat la punctele anterioare, prin art. 1.1 din acest contract, reclamanta a renunţat în mod expres la beneficiul discuţiunii şi diviziunii creanţei, excepţie în virtutea căreia aceasta ar fi putut opune Leasing XXXXXXXXX executarea obligaţiei debitorului înaintea garanţiei sau divizarea obligaţiei reclamantei între ceilalţi garanţi.

În vederea eliminării oricăror interpretări cu privire la excepţiile pe care garanţii debitorului le-ar fi putut opune Leasing XXXXXXXXX în legătură cu drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de fidejusiune, părţile au înţeles să definească acţiunile la care garanţii  renunţă în virtutea renunţării la beneficiul prevăzut la art.1.1 din contract.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv şi nulitatea clauzei contractuale prevăzută la art. 2.2 teza a II-a din contractul de fidejusiune, susţine că prin  clauza contestată, părţile au avut în vedere ca, in baza principiului solidarităţii debitorilor, Leasing XXXXXXXXX să se poată îndrepta direct împotriva oricăruia dintre garanţi şi, deci, faţă de reclamantă, în vederea executării obligaţiei debitorului, fără ca reclamanta să poată contesta acest drept al Leasing XXXXXXXXX.

Referitor la  caracterul abuziv şi nulitatea clauzei contractuale prevăzută la art. 7.1 din contractul de fidejusiune, se menţionează că suma pe care debitorul o datorează Leasing XXXXXXXXX nu putea fi modificata ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă, iar în calitate de fideiusor, reclamanta poate fi urmărită pentru recuperarea întregului debit datorat de către debitor, fără ca acest drept să fie limitat la cuantumul creanţei cu care Leasing XXXXXXXXX a fost înscrisă in tabelul de creanţe al debitorului.

Critica reclamantei potrivit căreia această clauză permite Leasing XXXXXXXXX să nu diminueze creanţa cu sumele pe care le-ar încasa de la debitor, nu este în concordanţă cu normele legale şi cele contractuale.

În cazul în care debitorul intră în incapacitate de plată ca urmare a falimentului, Leasing XXXXXXXXX este în drept să pretindă reclamantei toate sumele restante şi să procedeze la actualizarea creanţei, a dobânzilor, a penalităţilor de întârziere, precum şi a celorlalte costuri impuse de recuperarea creanţei.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv şi nulitatea clauzei contractuale prevăzută la art. 7.2 din contractul de fidejusiune, se arată că părţile au stabilit ca orice plată efectuată de către oricare dintre debitorii solidari sau orice altă circumstanţă care are drept urmare întreruperea prescripţiei în ceea ce îl priveşte pe debitor, să determine întreruperea prescripţiei dreptului Leasing XXXXXXXXX de a pretinde oricăruia dintre debitori plata întregii creanţe.

Distribuirea sumei de 35.025,75 lei la data de 31 mai 2018 în cadrul procedurii falimentului debitoarei a întrerupt cursul prescripţiei inclusiv faţă de garanţi, plata constituind una dintre cauzele de întrerupere a prescripţiei stabilite atât prin lege, cât şi prin clauza contractului de credit analizată.

Din această perspectivă, clauza prevăzută de art. 7.2 din contractul de fidejusiune nu conţine dispoziţii contrare Legii nr. 193/2000 şi, prin urmare, nu conduce la crearea niciunui dezechilibru semnificativ pentru consumator, astfel cum în mod nefondat susţine reclamanta.

În concluzie, pârâta solicită instanţei să constate că reclamanta nu are calitate de consumator în sensul prevederilor Legii nr. 193/2000, şi în consecinţă să respingă cererea acesteia ca fiind formulata de o persoana fara calitate procesuală activă, iar în situaţia în care  va respinge această excepţie, sa constatate că acţiunea reclamantei este inadmisibilă pentru motivele invocate.

Totodată, solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze .

În drept, pârâta şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile art. 205 Cod proc. civ., precum şi pe dispoziţiile de drept invocate în cuprinsul acesteia.

La data de 01.04.2019, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că  îşi menţine susţinerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a inadmisibilităţi acţiunii, invocate de către pârâtă, solicită respingerea acestora ca nefondate, motivat de faptul că, în temeiul Legii nr. 193/2000, reclamanta are calitate de consumator şi poate invoca motive de nulitate.

Reclamanta a anexat cererii un set de înscrisuri în copie certificată pentru conformitate cu originalul ( f. 132-167 ds.).

La termenul de judecată din 05.09.2019 instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat a numitului Buraga Gianin- Loredan.

Prin încheierea din 04.12.2019, instanţa a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a inadmisibilităţii cerere de chemare în judecată, invocate de către pârâtă.

Pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța expune următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța precizează că, prin încheierea din data de 04.12.2019, a respins ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocate de către pârâtă.

În fapt, la data de  06.04.2012, între XXX XXXXX XXXXXXXX XXXXX XXX XX, în calitate de creditor, și SC XXXXXXX XXXXXXXXX SRL XXXXXXXXXX, în calitate de client, s-a încheiat contractul de credit nr. 1332, prin care acesta din urmă a primit un credit în valoare de 40052 euro pentru achiziționarea unui tractor marca New Holland, împrumut ce a avut scadența la data de 01.12.2016, (f. 14-21).

Împrumutul a fost garantat cu contractul de ipotecă mobiliară asupra echipamentului achiziționat nr. 1332A/06.04.2012, precum și contractul de fidejusiune prin care XXXXXXX XXXXXX XXXXXXX și XXXXXXXX XXXXXXXXXXXX, în calitate de garanți, și-au asumat obligația de a garanta îndeplinirea de către debitoarea  SC XXXXXXX XXXXXXXXX SRL XXXXXXXXXX a tuturor sarcinilor stabilite prin contractul de credit susmenționat, (f. 22-36).

În cadrul acestei din urmă convenții s-a stipulat, printre altele:

- la pct. 2.1 ” Fiecare garant renunță la orice drept de a solicita XXXX XXXXX XXXXXca mai întâi: (a) să inițieze acțiuni împotriva Debitorului si/sau a celuilalt (celorlalți) Grant(i) sau (b) să folosească orice remediu de orice natură aparținând XXXX XXXXX XXXXX. Garanții renunță la orice apărare și la toate drepturile de obiecție, cu excepția plății integrale a Obligațiilor Garantate. XXXX XXXXX XXXXXpoate, la alegerea sa, iniția executarea silită asupra oricăror active deținute de către Debitor sau de către oricare dintre Garanți, sau exercita orice drept sau remediu pe care XXXX XXXXX XXXXXîl poate avea împotriva Debitorului, fără a afecta sau fără a aduce atingere în niciun fel răspunderii Garanților, cu excepția cazului în care Obligațiile Garantate au fost plătite integral.”

- la pct. 2.2 ”… Fiecare Garant se obligă să nu conteste executarea silită sau soluțiile amabile de recuperare a creanțelor XXXX XXXXX XXXXX”.

- la pct. 7.1 ”Obligațiile Garanților conform prezentei Garanții sunt absolute, continue și necondiționate și vor rămâne în vigoare și vor produce efecte depline fără a lua în considerare și fără a fi exonerate sau descărcate de: a) orice modificare, renunțare, reînnoire, compromis, prelungire, accelerare sau altă modificare a termenilor Contractului de Credit sau orice alte circumstanțe  care ar putea constitui în alte mod o apărare legală sau echitabilă față de obligația unui garant sau o exonerare a acestuia; b) orice faliment, insolvență, reorganizare înțelegere, reajustare, concordat, lichidare sau proceduri similare referitoare la Debitor, în fiecare caz indiferent dacă oricare dintre Garanți sau Debitorul va fi luat sau nu cunoștință de cele menționate mai sus.”

- la pct.7.2. ”O acțiune sau acțiuni separată(e) poate/pot fi inițiat(e) și susținută(e) împotriva oricăruia dintre Garanți indiferent dacă se inițiază vreo acțiune împotriva Debitorului sau a unui alt garant al Debitorului, sau indiferent dacă Debitorul sau dacă vreunul dintre ceilalți Garanți este (sunt) implicat(i) sau nu în orice astfel de acțiune sau acțiuni. Fiecare Garant renunță, în măsura permisă de lege, la beneficiul oricărei prescripții care afectează răspunderea sa în conformitate cu prezenta Garanție. Orice plată efectuată de către Debitor sau de către un alt garant al Debitorului sau altă circumstanță care are drept urmare întreruperea oricărei prescripții în ceea ce privește Debitorul va avea, de asemenea, drept urmare și întreruperea prescripția în ceea ce privește pe Garanți.”

În drept, cu privire la cadrul legal aplicabil, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

Legea 193/2000 este actul normativ intern de transpunere a Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Sub aspectul clauzelor abuzive, aceasta se completează cu alte norme de reglementare primară din dreptul intern, precum: Codul Consumului, Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori ș.a.

Filosofia fundamentală care stă atât la baza Directivei cât și a normei naționale de transpunere este aceea că un consumator se află pe o poziție de inferioritate în raport cu un profesionist sub o multitudine de aspecte, printre care nivelul de informare, forța economică și puterea de negociere (C.J.U.E. cauza Caja de Ahorros, C-484/08, EU:C:2010:309, par. 27; C.J.U.E., cauza Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai v. OTP Jelzálogbank Zrt, C- 26/13, EU:C:2014:282, par. 72.). Tocmai de acea, sistemul instituit de către Directivă și Legea 193/2000 este unul intervenționist și protecționist prin care autoritățile publice au obligația de a sancționa conduita profesionistului care, abuzând de statutul său superior, a impus consumatorului o clauză sau un întreg contract ce are ca efect crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante în defavoare consumatorului. Trebuie subliniat faptul că o clauză abuzivă nu mai beneficiază de principiul forței obligatorii a contractului, aceasta neputând fi opusă nici contractantului consumator și nici instanței de judecată.

Raportat la dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 rezultă că pentru ca o clauză să poată fi constată ca fiind abuzivă sunt necesar a fi îndeplinite 3 condiții cumulative: lipsa de negociere, dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului și încălcarea exigenței bunei credințe de către profesionist. Pe lângă clauzele care impun o analiză în temeiul art. 4 alin.1, în raport cu legea română, sunt prezumate ca abuzive clauzele cuprinse în anexa la lege. În raport cu aceste clauze legea internă conferă același standard de protecție ca cel oferit de către Directivă.

Revenind la condițiile prevăzute de art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, instanța reține, relativ la condiția negocierii, că materia clauzelor abuzive este asociată contractelor tip, standard sau de adeziune, care se caracterizează prin aceea că au un conținut determinat în mod unilateral de către una dintre părți, nu permite negocierea efectivă a conținutului de către cealaltă parte și, de regulă, oferă părții care i-a stabilit conținutul o poziție dominantă în cadrul raportului juridic obligațional contractual sau măcar mai favorabilă decât părții adverse. În acest sens, prin art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 legiuitorul a prevăzut că intră în sfera de incidență a acestei legi clauza care a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei.

Nu este astfel suficient să fi existat între părți o negociere  ci trebuie ca în contextul acestei negocieri consumatorul să fi avut posibilitatea efectivă de a influența conținutul clauzelor negociate. Tocmai de aceea o negociere formală, simulată, nu este de natură a înlătura analiza caracterului abuziv al clauzelor. Deși materia clauzelor abuzive este asociată contractelor de adeziune sau preformulate, aceasta nu se rezumă totuși la acestea.

Din contră, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 este aplicabil ori de câte ori o clauză cuprinsă într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator, privită individual, nu este rezultatul unei negocieri reale și efective ci a fost stabilită în mod unilateral de către profesionist, chiar dacă alte clauze, cuprinse în aceeași convenție, au făcut obiectul negocierii, după cum rezultă din art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000. Așa fiind, în cazul contractelor de credit faptul că instituția bancară a oferit consumatorului posibilitatea de a alege dintre mai multe tipuri de credite ori de a negocia întinderea creditului sau durata de rambursare nu exclude de la analiză acele clauze care nu au rezultat dintr-o negociere punctuală.

Sarcina probei, sub aspectul caracterului negociat al unei clauze, revine profesionistului, după cum rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 4 alin. 3, teză finală, din Legea nr. 193/2000. În esență, în materie de clauze abuzive legiuitorul a instituit o prezumție relativă simplă în sensul că un contract încheiat de un profesionist cu un consumator nu este rezultatul unei negocieri ci este expresia voinței unilaterale a profesionistului. În plan procesual, această prezumție operează ca o răsturnare a sarcinii probei și o excepție de la dispozițiile art. 249 Cod Procedură civilă. Așa  fiind, consumatorul nu este ținut să probeze în fața instanței de judecată că acestuia nu i s-a oferit posibilitatea de a negocia clauza pe care o supune judecății.

Trebuie subliniat faptul că o clauză ce a fost negociată și este expresia voinței comune a profesionistului și consumatorului nu mai poate fi considerată ca fiind abuzivă indiferent de magnitudinea dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește existența unui dezechilibru contractual instanța reține că normele în materie de clauze abuzive vin să limiteze principiul autonomiei de voință și a forței obligatorii a contractului, pornind de la premisa unui dezechilibru de forțe existent între profesionist și consumator. Este de subliniat faptul că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale este necesar ca acea clauză să dea naștere unui dezechilibru juridic între părțile contractante, în sensul afirmării abuzive a intereselor profesionistului în detrimentul consumatorului.

Așadar, esențială este existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar nu între prestațiile care compun obiectul raportului juridic obligațional. Dispozițiile legale nu au ca și finalitate asigurarea unui echilibru a prestațiilor părților, ci a drepturilor și obligațiilor care compun conținutul raportului juridic obligațional, în considerarea faptului că un consumator, partea slabă în raportul juridic de consum, nu are cunoștințele și instrumentele necesare pentru a realiza o negociere adecvată a convenției încheiate, astfel încât aceasta să dea naștere unui raport juridic obligațional echilibrat în conținutul său.

Normele în materie nu îl protejează pe consumator de eventualele dezavantaje economice pe care acesta le-ar suferi în contextul unui raport juridic obligațional care însă este echilibrat sub aspectul drepturilor și obligațiilor. Trebuie astfel făcută diferența între drepturile care compun conținutul raportului juridic obligațional și prestațiile care compun obiectul acestuia. Dezechilibrul din prestații poate fi însă un indiciu în privința dezechilibrului juridic, însă analiza sub acest aspect nu se poate rezuma la aspectul echilibrului prestațiilor.

În materia clauzelor abuzive este posibil ca în contextul unor prestații echivalente să existe totuși un dezechilibru juridic atunci când s-a adus o atingere suficient de gravă  situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

În vederea analizei dezechilibrului juridic un indiciu în acest sens constă în abilitatea clauzei analizate de a îndepărta conținutul contractului în favoarea celui care a stabilit clauza de normele dispozitive aplicabile, întrucât dreptul comun aplicabil reprezintă varianta cea mai corectă de distribuire a riscului contractual și de repartiție a drepturilor și obligațiilor părților (C.J.U.E. cauza  Aziz, C 415/11 par. 68 și cauza Constructora Principado SA C-226-12, par. 21.). Altfel spus, cu cât o clauză se îndepărtează mai mult de dreptul comun, cu atât aceasta se apropie mai mult de sfera  abuzivă.

Așa fiind,  în materia clauzelor abuzive este posibil ca deși prestațiile echivalente să cauzeze totuși un dezechilibru juridic, atunci când s-a adus o atingere suficient de gravă  situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (C.J.U.E., cauza Constructora Principado SA C-226-12, par. 23.).

Relativ la buna credință, este de reținut că în materia clauzelor abuzive aceasta are un înțeles propriu, autonom, european. Sub acest aspect, după cum rezultă din considerentul nr. 16 din Directivă, buna credință reprezintă un instrument de evaluare globală a caracterului abuziv al unei clauze, menit să complinească criteriul dezechilibrului juridic semnificativ și să preîntâmpine o evaluare mecanică a drepturilor și obligațiilor părților.

Evaluarea caracterului abuziv al unei clauze trebuie să pornească, după cum rezultă din art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000, de la natura bunurilor sau a serviciilor ce fac obiectul contractului, factorii care au determinat încheierea contractului și alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Un rol deosebit de important îl are, sub acest aspect, transparența contractuală. Astfel, conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Sub acest aspect, în procesul de analiză al clauzei instanțele trebuie să aibă în vedere nivelul de claritate cu care aceasta este redactat. Obligația profesionistului de a redacta clauzele contractuale de-o manieră clară și inteligibilă este asociată obligației de informare specifică dreptului consumului. Relativ la obligația de informare Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat în nenumărate rânduri că informarea, înaintea încheierii unui contract, privind condițiile contractuale și consecințele acestei încheieri este de o importanță fundamentală pentru consumator.

Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de vânzător sau de furnizor (C.J.U.E., cauzele Constructora Principado SA C-226-12, par. 25;  RWE Vertrieb, C 92/11, par. 44). Cerința unei redactări clare și inteligibile se aplică în toate cazurile în care este analizată sub aspectul caracterului său abuziv o clauză contractuală cuprinsă într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator, inclusiv în cazul în care clauza analizată vizează obiectul principal al contractului fiind astfel exclusă, de principiu, analizei caracterului abuziv (C.J.U.E., cauza Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai v. OTP Jelzálogbank Zrt, C- 26/13, EU:C:2014:282, par. 70.). Condiția nu se rezumă la a impune profesionistului sarcina de a redacta clauzele contractuale într-un mod clar din punct de vedere gramatical ci îl obligă pe acesta să formuleze dispozițiile contractuale în așa mod încât consumatorul să poată prevedea consecințele economice care rezultă din contract în ceea ce-l privește (C.J.U.E., cauza Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai v. OTP Jelzálogbank Zrt, C- 26/13, EU:C:2014:282, par. 73).

Încălcarea obligației de transparență nu conduce automat la aprecierea clauzei ca fiind abuzivă, ci este doar unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere în cursul analizei.

De asemenea, standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a consumatorului este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat (C.J.U.E., cauza Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai v. OTP Jelzálogbank Zrt, C- 26/13, EU:C:2014:282, par. 74). Altfel spus, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile este imputabilă acestuia și nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive.

De principiu, orice clauză poate fi analizată sub aspectul caracterului abuziv, excepție fac acele clauze ce vizează definirea obiectului principal al contractului, calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată ori produsele și serviciile oferite în schimb, care pot fi analizate pe tărâmul clauzelor abuzive numai atunci când este încălcată obligația de transparență contractuală, fiind redactate într-un limbaj ce nu este ușor inteligibil, conform art. 4 alin. 5 din Legea nr. 193/2000.

Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, intră în domeniul de excludere acele clauze care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează (C.J.U.E., cauza Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai v. OTP Jelzálogbank Zrt, C- 26/13, EU:C:2014:282, par. 49).

Cu privire la aceste dispoziții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai stabilit faptul că „întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul[…] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate”( C.J.U.E., cauza Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai v. OTP Jelzálogbank Zrt, C- 26/13, EU:C:2014:282, par. 42-43 și 52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, Curtea arată că această excludere nu se aplică în cazul în care nu există un serviciu  care să fie furnizat de împrumutător în schimbul prestației consumatorului și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Totodată, excluderea nu se aplică  clauzelor care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual (C.J.U.E., cauza Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai v. OTP Jelzálogbank Zrt, C- 26/13, EU:C:2014:282, par. 50).Având în vedere această jurisprudență a Curții, rezultă că nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive acele clauze care  sunt redactate în mod clar și previzibil și care reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant.

Așadar, clauzele exceptate de la analiză nu sunt cele care definesc în mod generic drepturile și obligațiile părților ci cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.

În speță, raporturile contractuale dintre părți intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea menționată.

Reținând aplicabilitatea Legii 193/2000 în speța de față, în raport de  dispozițiile art. 4 alin. 1 din acest act normativ, instanța apreciază că lipsa negocierii constituie premisa analizării caracterului abuziv al clauzelor contractuale criticate.

Statuând asupra aplicării dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractului de fidejusiune încheiat între părți, instanța constată indiscutabil că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanta, ci au fost preformulate de către bancă. Instanța nu poate considera că actul juridic încheiat între părţi este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părţile discută şi negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat pe poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial în întregime numai de către una dintre părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Instanța subliniază că legea nu prezumă caracterul abuziv al clauzelor contractuale preformulate, ci doar faptul că asemenea clauze nu sunt negociate cu consumatorii. Astfel, ceea ce se reproșează pârâtei nu este faptul că a optat pentru folosirea unor contracte de adeziune, ci faptul că în redactarea contractului ar fi folosit clauze care sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale art. 4 din Legea nr. 193/2000 impune ca acea clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește clauza prevăzută de art.2.1., lit. b) din Contract, potrivit cu care garanții renunță la orice apărare și la toate drepturile de obiecție, cu excepția plății integrale a obligațiilor garantate, instanța reține că această clauză vine în totală contradicție cu prevederile art. 2296 Cod Civil, aplicabil în speță prin raportare la momentul încheierii convenției, potrivit cărora fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor.

În plus, art. 2303 din aceiași normă legală stipulează că fideiusorul nu poate renunța anticipat la dreptul de informare și la beneficiul excepției subrogației.

Contrar susținerilor pârâtei, instanța observă că din modul în care a fost redactată clauza în discuție la pct. b), teza a II a , unde se arată că  ”…Garanții renunță la orice apărare și la toate drepturile de obiecție, cu excepția plății integrale a Obligațiilor Garantate…”,  rezultă că fidejusorii au renunțat inclusiv la dreptul de opune creditorilor mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal,  iar împrejurarea că aceștia au renunțat la beneficiul diviziunii și al discuțiunii, prin clauza de la art. 1.1 din contract, nu îi poate priva de aceste drepturi.

Instanța apreciază că, prin formularea echivocă de tipul „Garanții renunță la orice apărare și la toate drepturile de obiecție, cu excepția plății integrale a Obligațiilor Garantate”, terminologie ce nu este de natură a da posibilitatea aprecierii obiective a temeiniciei eventualei acțiuni întreprinse de bancă, clauza menționată anterior stipulează în favoarea pârâtei un drept exclusiv şi discreționar ce contrazice echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile şi obligațiile ambelor părți, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului.

A doua clauză contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art. 2.2 din contractul de fideiusiune și vizează interdicția garanților de a contesta o eventuală executare silită sau soluțiile amabile de recuperare a creanțelor XXXX XXXXX XXXXX.

Instanța apreciază ca fiind corecte, până la un anumit punct, apărările pârâtei conform cărora această prevedere contractuală trebuie interpretată în concordanță cu cele stipulate în prima teză articolului respectiv, referitoare solidaritatea și indivizibilitatea pe care fideiusorii și-au asumat-o între ei, precum și în raport cu debitorul principal, renunțând la dreptul de a invoca beneficiul diviziunii ori al discuțiunii, însă prin această obligație cu privire la care s-au angajat, nu li se poate interzice acestora dreptul de a contesta executarea silită ce ar fi pornită împotriva lor, în privința, spre exemplu, a motivelor de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, de vreme ce legea nu prevede pentru  contractul de leasing garantat de către fidejusori o altă cale procesuală pentru desființarea lui, astfel cum reglementează art. 713 alin. (2) Cod procedură civilă, sau să opună creditoarei prescripția dreptului creditoarei de a cerere executarea silită, mijloace de apărare care sunt permise fideiusorilor de către art. 2296 Cod civil, anterior citat.

Pe cale de consecință, instanța reține, în acord cu susținerile reclamantei, că prin impunerea acestor clauze se tinde către o încercare de a restrânge accesul fideiusorilor la justiție, un drept fundamental prevăzut de art. 21 din Constituție, care statuează că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime și nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Ca atare, cu încălcarea cerințelor bunei-credințe ce trebuie să caracterizeze raporturile juridice contractuale, pârâta a stipulat o clauză pentru a-și asigura repararea oricărui prejudiciu suferit, fără a lua în considerare aspectul prejudicierii inerente a consumatorului prin obligarea garanților de a nu  contesta o eventuală contestație la executare, indiferent daca aceasta ar fi legală ori nu.

Referitor la a treia clauză contractuală considerată de reclamant abuzivă, prevăzută în art. 7.1 din contractul de fidejusiune, instanța apreciază că această prevedere contractuală referitoare la obligarea necondiționată a fidejusorilor, indiferent de orice modificare a contractului de credit sau orice alte circumstanțe care ar putea constitui în alte mod o apărare legală sau echitabilă față de obligația unui garant sau o exonerare a acestuia și indiferent dacă oricare dintre garanți sau debitorul a luat sau nu cunoștință despre acestea, nu este redactată în termeni clari şi neechivoci.

Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având  reprezentarea corectă şi determinată a consecințelor actului juridic pe care îl semnează. Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit disp. art. 1270 alin. 1 C. civ., se deprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației înserată în contract.

Având în vedere că, pârâta la redactare clauzei în discuție a folosit sintagma ”… orice modificare a contractului de credit…”, aceasta nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate, instanța consideră că nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționează dreptul exclusiv şi discreționar al băncii de a ține pe fidejusori obligați chiar și în situația în care condițiile de creditare a debitorului principal ar deveni mult mai oneroase ca urmare a modificării unilaterale a acestora, în condițiile în care dispozițiile art. 2289 Cod civil reglementează că fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată, adică în cazul de față, peste suma de 40.0252 euro, iar ceea ce ar fi depășit această sumă fidejusiunea ar fi fost nevalabilă.

Totodată, instanța consideră că prevederea stipulată în clauza criticată referitoare la faptul că fidejusorii rămân obligați să garanteze în aceste condiții indiferent dacă oricare dintre garanți sau debitorul a luat sau nu cunoștință despre modificările contractului de credit, se află în antiteză cu prevederile art. 2303 Cod civil, conform căruia fideiusorul nu poate renunța anticipat la dreptul de informare.

În privința ultimei clauze contractuale a cărui caracter abuziv se solicită a fi constatat prin promovarea prezentei cereri, ce este prevăzută în art. 7.2 din contractul de fidejusiune și vizează renunțarea de către garanți la beneficiul oricărei prescripții care le afectează răspunderea,  instanța reține că, într-adevăr, astfel cum susține pârâta, art. 1449 alin. (1) Cod civil atestă faptul că suspendarea şi întreruperea prescripției față de unul dintre debitorii solidari produc efecte şi față de ceilalți codebitori, numai că reclamanta a susținut, în mod real, că fidejusorii nu puteau renunța, în momentul perfectării contractului de fidejusiune,  la o prescripție care nici nu începuse, dar în același timp, această clauză nu poate fi considerată ca fiind una abuzivă deoarece fidejusorii au consimțit să renunțe la prescripție doar în măsura permisă de lege. Or, atât timp cât se prevede că renunțarea la prescripție este condiționată de prevederile legale în această materie, nu se poate susține că prezenta clauză ar crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Pentru toate aceste considerente, instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de fideiusiune din data de 06.04.2012, la art. 2.1, lit. b; art. 2.2 teza a II a şi art. 7.1, cu referire la art. 7.1, lit. a) şi b). și, pe cale de consecință, apreciind că scopul prevederii acestora este ilicit, întrucât tinde spre crearea unui dezechilibru contractual în detrimentul consumatorului, va declara nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior.

Totodată, va respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând constarea caracterului abuziv al clauzei înserate în art. 7.2 din contractul de fideiusiune.

Referitor la cheltuielile de judecată, în baza art. 453 alin. 1, art. 451 alin. 1 și art. 452 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a pârâtei în ceea ce privește prezenta cauză, instanța o va  obliga să plătească reclamantei suma de 1750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi contravaloarea eliberării raportului istoric despre firmă, (f. 101-103).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Admite, în parte, cererea formulată de reclamanta XXXXXXXX XXXXXXXXXXXX, CNP-2780325070027, cu domiciliul în sat/comuna XXXXXXXXXX, judeţul XXXXXXXX, prin avocat XXXXXXX XXXXXX XXXXXX, având domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Cabinetului Individual de Avocat, în municipiul XXXXXXXX, B-dul XXXXXXXXXXXX XXXXXX XXXX, sc. X, ap. Y, judeţul XXXXXXXX, în contradictoriu cu pârâta XXX XXXXXX XXXXXXXXXXXXXXXX IFN SA, cu sediul în XXXXXXXXX, XXX XXXXXXX, nr. XXXXXXXXXXXXX, XXXXXX, XXXXXXXXXXX, et. Y, sector Y şi intervenientul forţat XXXXXXX XXXXXX XXXXXXX, cu domiciliul în sat/comuna XXXXXXXXXX, judeţul XXXXXXXX.

Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de fideiusiune din data de 06.04.2012, la art. 2.1, lit. b; art. 2.2 teza a II a şi art. 7.1, cu referire la art. 7.1, lit. a) şi b).

Declară nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior.

Respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând constarea caracterului abuziv al clauzei înserate în art. 7.2 din contractul de fideiusiune.

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 1750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi contravaloarea eliberării raportului istoric despre firmă.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, eventuala cale de atac urmând a se depune la Judecătoria Săveni.

Pronunţată, azi, yy yy yyy, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.

PREŞEDINTE, GREFIER,

Domenii speta

Spete similare