Acţiune în revendicarea unui teren intravilan, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Admitere

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia civilă nr. 1374/R din 2 iunie 2010

Prin sentinţa civilă nr. 8145 din 1.06.2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a admis în parte acţiunea civilă intentată de reclamanta C.D.V., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA şi în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a trecerii în proprietatea Statului Român prin naţionalizare, a imobilului teren în suprafaţă de 776 mp înscris în CF nr. 23915 Cluj, nr.top 10968.

S-a dispus rectificarea cărţii funciare, prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi reînscrierea vechiului proprietar O.G..

S-a constatat că din masa succesorală rămasă după defunctul O.G. decedat la data de 14.04.1968, pe lângă bunurile din certificatul de moştenitor nr.152/1971, face parte şi terenul în suprafaţă de 776 mp înscris în CF nr. 23915 Cluj, nr.top 10968.

S-a constatat că din masa succesorală rămasă după defuncta C.H. decedată la data de 17.09.1973, pe lângă bunurile din certificatul de moştenitor nr. 476/1973, face parte şi terenul în suprafaţă de 776 mp înscris în CF nr. 23915 Cluj, nr.top 10968.

S-a constatat că din masa succesorală rămasă după defunctul C.I. decedat la data de 17.09.1985, pe lângă bunurile din certificatul de moştenitor nr. 2295/1985, face parte şi cota de ¼ parte din terenul în suprafaţă de 776 mp înscris în CF nr. 23915 Cluj, nr.top 10968.

S-a constatat că din masa succesorală rămasă după defunctul C.M.N. decedat la data de 28.12.2007, pe lângă bunurile din certificatul de moştenitor nr.14 din 7.03.2008, face parte şi cota de ½ parte din terenul în suprafaţă de 776 mp înscris în CF nr.23915 Cluj, nr.top 10968.

S-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului de mai sus, în suprafaţă de 776 mp cu titlu de moştenire.

Au fost respinse restul capetelor de cerere.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că imobilele cu nr.top 10967 din CF nr. 8992 Cluj-Napoca, casă şi teren în suprafaţă de 130 stjp. şi nr.top 10968 casă şi teren în suprafaţă de 130 stjp., au fost proprietatea iniţială a soţilor M.I. şi O.R.. Defunctul M.I. a decedat la data de 6.02.1941, având ca unică moştenitoare pe O.R. în calitate de soţie supravieţuitoare, care la rândul ei a decedat la data de 20.02.1943, bunurile revenindu-i lui O.G..

În temeiul Decretului nr. 92/1950, cele două parcele au fost naţionalizate şi alipite într-un singur corp funciar. Ulterior, imobilul a fost dezmembrat din nou în parcela cu nr.top 10968 teren în str.P. nr.19 în suprafaţă de 776 mp şi nr.top 10967 casă şi teren în str.P. nr.19A în suprafaţă de 160 mp. Terenul în suprafaţă de 776 mp cu nr.top 10968 a fost înscris în CF nr.23915 Cluj, în favoarea Statului Român.

Prin sentinţa civilă nr.2686/2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă irevocabilă, s-a constatat nulitatea trecerii în proprietatea Statului Român cu titlu de naţionalizare, ca urmare a inaplicabilităţii Decretului nr. 92/1950, a cotei de 2/5 parte din imobilul situat în str.P. nr.19, înscris în CF nr.8992 Cluj, nr.top 10967 şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin radierea din CF a dreptului de proprietate al Statului Român.

Având în vedere că ambele imobile au fost naţionalizate nelegal de la O.G., care era exceptat de la naţionalizare întrucât era intelectual, având funcţia de inginer şi deoarece prin sentinţa civilă nr.2686/2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a constatat nulitatea trecerii în proprietatea Statului Român cu titlu de naţionalizare a cotei de 2/5 parte din imobilul situat în str.P. nr.19 înscris în CF nr.8992 Cluj, nr.top 10967, este evident că şi în privinţa imobilului cu nr.top 10968, soluţia trebuie să fie identică.

Susţinerea pârâtului că acţiunea reclamantei nu mai poate fi primită deoarece trebuia să uzeze de procedura Legii nr.10/2001, este infirmată de decizia nr.XXXIII din 6 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă nr. 20 din 7.01.2010 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin municipiul Cluj-Napoca, împotriva sentinţei civile nr.8145 din 1.06.2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a păstrat-o în întregime.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că raportat la probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a reţinut o stare de fapt corectă şi a procedat la aplicarea judicioasă a normelor juridice incidente în cauză. Imobilul în litigiu, cu nr.top 10968, compus din teren în suprafaţă de 776 mp situat în Cluj-Napoca, str.P. nr.19 şi nr.top 10967 casă şi teren situat în Cluj-Napoca, str.P. nr.19A, a fost preluat abuziv de Statul Român de la antecesorul reclamantei, defunctul O.G., în temeiul Decretului nr. 92/1950, conform art. 2 alin. (1) lit.a) din Legea nr.10/2001. Apoi, prin sentinţa civilă nr.2686/2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a stabilit că preluarea de către stat a imobilului cu nr.top 10967 a fost  abuzivă, antecesorul reclamantei fiind exceptat de la naţionalizare.

Intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare de drept comun, fiindcă este posibil ca reclamantul să se prevaleze de un bun în sensul art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, este necesar să se verifice dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu are la rândul său un bun în înţelesul convenţiei, o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă sub acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea lui la valoarea actuală de circulaţie a imobilului, etc.

Lipsirea de un bun în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie, or din jurisprudenţa Curţii rezultă că atunci când statul nu mai poate restitui imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să i se plătească reclamantului despăgubiri băneşti. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există posibilitatea de a se readuce imobilul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea asupra lui, obiectul revendicării urmează să fie convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

Constatând incidenţa deciziei nr. XXXIII din anul 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tribunalul a considerat  împrejurarea că reclamanta nu a uzat de procedura specială instituită de Legea nr.10/2001, nu poate duce la paralizarea acţiunii reclamantei, atât timp cât aceasta este privată de un bun care a intrat în mod abuziv în proprietatea statului, fiind vorba despre o încălcare a art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie. În speţă, imobilul poate fi readus în patrimoniul reclamantei, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane sau  securităţii raporturilor juridice.

Rectificarea înscrierilor din cartea funciară a constituit un capăt accesoriu de cerere, faţă de capătul principal de cerere privind constatarea nulităţii absolute a trecerii imobilului în proprietatea statului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Municipiul Cluj-Napoca prin primar, solicitând modificarea ei şi rejudecând, admiterea apelului împotriva sentinţei, care să fie schimbată în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei.

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că prima instanţă şi instanţa de apel şi-au întemeiat hotărârile pe o situaţie de analogie, instituţie ce nu este reglementată în dreptul românesc. Argumentul prin analogie presupune existenţa unei similarităţi fundamentale între caracteristicile unor cazuri care nu sunt asemănătoare.

Reclamanta nu a depus notificare pentru restituirea terenului în litigiu, iar instanţele de fond nu au analizat condiţiile concrete în care a fost naţionalizat imobilul, singura constatare cu privire la modalitatea de preluare a imobilului referindu-se la situaţia prevăzută de sentinţa civilă nr. 2686/2000, care nu se referă la imobilul în litigiu şi este anterioară Legii nr.10/2001, or conform art.15 alin.(2) din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, aplicarea principiului restituto in integrum ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, respectiv de dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C.civ. Legea nr.10/2001 suprimă practic acţiunea de drept comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi fără a elimina accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, iar prin norme speciale l-a subordonat controlului judecătoresc. Pentru evitarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv, prin art. 22 alin. (5) din Legea nr.10/2001 s-a instituit un termen în interiorul căruia trebuie depusă notificarea, sancţiunea nerespectării lui constând în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Reclamantei i-au fost retrocedate o parte din bunurile solicitate, în urma unor procese începute anterior apariţiei Legii nr.10/2001, în cadrul cărora ar fi putut solicita şi restul suprafeţei de teren pe care abia după 10 ani a constatat că nu o are. Prin urmare, în speţă este aplicabil principiul nemo auditur propriam suam turpitudinem allegans, lipsa ei de diligenţă fiind cea care a creat această situaţie. În plus, reclamanta avea posibilitatea să solicite restituirea terenului în litigiu, în temeiul Legii nr.10/2001. Prin promovarea acţiunii, reclamanta a încercat să eludeze sancţiunile prevăzute de lege pentru lipsa notificării în baza Legii nr.10/2001, solicitând resituirea în natură a imobilului în litigiu, împotriva unei ordini de drept instituite prin legi succesive.

O altă critică adusă de pârât deciziei recurate, a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr.115/1938, conform cărora dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Reclamanta nu poate susţine că nu avea de unde să cunoască existenţa titlului statului şi asupra parcelei cu nr.top 10968, întrucât această înscriere a existat şi în momentul desfăşurării proceselor cu privire la nr.top 10967 din CF nr. 8992.

Intimata C.D.V. prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat.

Asupra imobilului înscris în CF nr. 8992 Cluj-Napoca, nr.top 10968 casă din cărămidă şi teren în suprafaţă de 130 stjp. şi nr.top 10967 casă din cărămidă şi teren în suprafaţă de 130 stjp., au fost proprietari tabulari antecesorii reclamantei, de la care a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr.92/1950. După preluare, cele două parcele au fost unificate într-un singur corp funciar, asupra căruia s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român şi în administrarea operativă a G.I.G.C.L. a judeţului Cluj. Apoi, potrivit planului de împărţire şi redistribuire, corpul unic funciar a fost reîmpărţit în parcela cu nr.top 10967 casă şi teren în str.P. nr.19/A cu suprafaţa de 160 mp care s-a reînscris în aceeaşi carte funciară cu privire la care s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român în administrarea operativă a G.I.G.C.L. a judeţului Cluj şi în parcela cu nr. top nou 10968 teren neconstruit în str.P. nr.19, cu suprafaţa de 776 mp, care a fost transcris în CF nr. 23915  Cluj-Napoca, în favoarea Statului Român.

Într-un alt ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 2686 din 6 aprilie 2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă irevocabilă, s-a admis acţiunea civilă intentată de reclamanţii C.N.M. şi C.D.V. împotriva Statului Român prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca şi în consecinţă, s-a constatat nulitatea trecerii în proprietatea Statului Român cu titlu de naţionalizare, ca urmare a inaplicabilităţii Decretului nr. 92/1950, a cotei de 2/5 parte din imobilul situat în str.P. nr.19, înscris în CF nr. 8992 Cluj-Napoca, nr.top 10967, compus din casă de locuit şi teren de 160 stjp., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român, au fost stabilite succesiunile succesive şi s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanţilor, în cote egale de câte ½ parte fiecare. Sentinţa civilă nr. 2686 din 6.04.2000 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost menţionată de instanţele de fond pentru a se socate în evidenţă că imobilul în litigiu anterior dezmembrării, a făcut parte din acelaşi imobil ulterior dezmembrat, iar cu privire la parcela cu nr. top 10967 s-a constatat nelegala naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, prin hotărâre irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat, fără ca prin aceasta să se procedeze la  o aplicare prin analogie, aşa cum susţine în mod neîntemeiat recurentul.

Neîntemeiate sunt şi criticile recurentului referitoare la încălcarea în speţă de către instanţele de fond a principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art.15 alin. (2) din Constituie şi de art.1 din Codul civil. Atât dispoziţiile art. 480-481 din Codul civil, cât şi Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Dreptului Omului, erau în vigoare atât la data preluării abuzive a imobilului, cât şi la data înregistrării acţiunii introductive de instanţă.

În ceea ce priveşte temeiul juridic al acţiunii în revendicare, în cauză s-a făcut aplicarea directă a  art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la dispoziţiile art. 480-481 C.civ. Într-adevăr, potrivit art.11 alin.(2) din Constituţie, „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, or convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 20/1994.

În art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege fundamentală, se prevede că „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care constituţia sau legile interne conţind ispoziţii mai favorabile”. În decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a decis că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”. Art. 329 alin. (3) teza finală C.pr.civ., prevede că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. În baza disciplinei jurisdicţionale, instanţele fondului erau obligate să respecte decizia instanţei supreme. Aceasta cu atât mai mult cu cât terenul în litigiu se află în proprietatea pârâtului încă de la preluarea lui abuzivă în baza Decretului nr. 92/1950, situaţie în care nu se aduce atingere vreunui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice. Statul Român a preluat imobilul în litigiu prin violenţă, astfel că nu a devenit niciodată un adevărat proprietar verus domino.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, nu a exclus posibilitatea recurgerii la acţiunea în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, deoarece caracterul real al  acţiunii în revendicare se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a readuce imobilul revendicat în patrimoniul revendicantului, aşa cum este în speţă.

A susţine că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, persoana care nu a formulat notificarea în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. (1), prelungit cu 3 luni prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.109/2001 şi cu încă 3 luni prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.145/2001, în nicio ipoteză nu mai poate utiliza acţiunea în revendicare, înseamnă să i se interzică accesul la justiţie, contrar dispoziţiilor art. 6 din aceeaşi Convenţie Europeană a Drepturilor Omului.

Corespunde realităţii că potrivit art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr.115/1938, „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei”. Acest text legal a consacrat doar o prezumţie iuris tantum, ce admite contraproba şi face posibilă intentarea acţiunii în rectificare de carte funciară faţă de pârâtul care a dobândit în mod nelegal dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct.9 şi art. 312 alin. (1) C.pr.civ., se va respinge ca nefondat recursul pârâtului împotriva deciziei tribunalului, care va fi menţinută în totalitate.

Domenii speta

Spete similare