Recurs. Plângere împotriva soluţiei procurorului de netrimitere în judecată. Omisiunea organelor de cercetare penală de a dispune începerea urmării penale faţă de intimaţi în situaţia în care anterior, printr-o hotărâre definitivă, instanţa de judeca...

Recurs. Plângere împotriva soluţiei procurorului de netrimitere în judecată. Omisiunea organelor de cercetare penală de a dispune începerea urmării penale faţă de intimaţi în situaţia în care anterior, printr-o hotărâre definitivă, instanţa de judecată a admis plângerea petentei şi a dispus în baza art. 278 1 alin. 8 lit. b Cod Procedură Penală, desfiinţarea rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale.

Decizia penală nr.129/2008

Asupra recursului penal, tribunalul, deliberând, reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 409 din 21 aprilie 2008, Judecătoria Tulcea a respins ca nefondată plângerea împotriva rezoluţiilor procurorului privind pe petentul P.O.J. şi pe intimaţii D.P. şi G.G..

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin rezoluţia nr. 822/P/2006,emisă la data de 28 noiembrie 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la numiţii D.P. şi G.G. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 259 Cod penal, respectiv 25 – 259 Cod penal, denunţare calomnioasă, respectiv instigare la infracţiunea de denunţare calomnioasă.

Prin rezoluţia atacată s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulată de petent împotriva Rezoluţiei nr. 822/P/2006, emisă la data de 28 noiembrie 2006.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că petentul Popa Octavian, administrator al S.C. SDP S.R.L. a formulat la data de 19 mai 2006, plângere penală împotriva lui D.P. şi G.G., prin care învedera că, aceştia, cu rea credinţă, l-au acuzat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi fals intelectual.

Judecătoria Tulcea, prin Sentinţa penală nr. 174 din 7 februarie 2007, a desfiinţat soluţia iniţială, respectiv Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 882/P/2006A Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea, precum şi rezoluţia de respingere a plângerii nr. 571/VIII/1/II/2006 din 19 septembrie 2006 şi a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale dispunând lămurirea tuturor aspectelor privind latura obiectivă şi subiectivă cu referire la audierea nemijlocită a tuturor părţilor şi administrarea oricăror altor probe necesare aflării adevărului.

S-a mai reţinut că, după completarea actelor premergătoare, s-a constatat din nou incidenţa unui caz de neîncepere a urmăririi penale, respectiv art. 10 lit. d) Cod proc. pen., ceea ce a condus la dispunerea soluţiei atacate.

Cu privire la elementul relei credinţe, s-a precizat că numitul G.G. a arătat în declaraţia sa faptul că l-a îndrumat pe D.P. să facă o sesizare către Preşedintele şi Guvernul României, împotriva petentului, motivat de faptul că acesta nu îşi încasase drepturile salariale, conduită care nu se putea circumscrie în latura obiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 25 – 259 Cod pen., şi pe cale de consecinţă, dacă o astfel de sesizare a fost făcută, ea nu putea fi apreciată ca plângere sau denunţ, în sensul dreptului procesual penal. De asemenea, aprecierea aceluiaşi făptuitor, că un anumit contract este nelegal, nu putea fi considerat ca element material al infracţiunii prevăzută de art. 259 Cod penal, aceeaşi concluzie fiind şi pentru aprecierea petentului că „firma nu-şi putea procura resurse financiare decât prin evaziune fiscală”, mai precis că nu a înregistrat cantităţi reale de stuf recoltate.

Analizând dosarul de urmărire penală, instanţa a constatat că plângerea formulată era nefondată, raportând starea de fapt la dispoziţiile legale, s-a apreciat că infracţiunea prevăzută de art. 259, respectiv 25 – 259 Cod penal putea exista, în situaţia unei învinuiri mincinoase făcută prin plângere sau denunţ, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană.

Infracţiunea de denunţare calomnioasă s-a săvârşit cu intenţie directă, din caracterul intenţionat rezultând faptul că nu era suficient ca învinuirea să nu corespundă realităţii, ci mai era necesar ca făptuitorii să fi cunoscut acest caracter al învinuirii.

Având în vedere probatoriul existent şi faptul că petentul nu a indicat probe noi din care să fi rezultat o altă situaţie de fapt decât cea reţinută iniţial, s-a apreciat că soluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Tulcea era corectă în ceea ce priveşte constatarea, în baza probelor scrise existente la dosar, că faptelor reţinute în sarcina acestora le lipseau elementele constitutive pentru a constitui infracţiune, cu referire la latura subiectivă, şi dispunerea măsurii de neîncepere a urmăririi penale, în ceea ce-l priveşte pe D.P., cu referire la fapta prevăzută de art. 259 Cod penal, denunţare calomnioasă şi G.G. – cu referire la fapta prevăzută de art. 25 – 259 Cod penal, instigare la infracţiunea de denunţare calomnioasă.

Impotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petentul P.O.J., care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, arătând că prin rezoluţiile emise la parchet s-a ajuns la concluzia, în esenţă, că nu există probe din care să rezulte săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă şi nu există reaua credinţă, în contextul în care intimatul D.P. s-a plâns despre neplata orelor suplimentare în perioada anilor 2000 – 2004, dar a confirmat sesizarea infracţiunilor prin semnătură, iar susţinerea că intimatul G.G. a conceput reclamaţia nu-l exonerează de răspundere atâta timp cât a achiesat la conţinutul plângerii.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale atacate în raport de critica formulată, cât şi sub toate aspectele, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 6) alin. 3 Cod proc. pen., tribunalul constată că recursul este întemeiat, dar pentru alte motive decât cele indicate de petent.

Tribunalul observă că, prin sentinţa penală nr. 174 din 7 februarie 2007, Judecătoria Tulcea, investită cu soluţionarea plângerii iniţiale formulată de petentul P.O.J. a admis această plângere, a desfiinţat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale şi a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale faţă de cei doi intimaţi, D.P. şi G.G..

Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea a ignorat această hotărâre judecătorească, adoptând aceeaşi soluţie de neîncepere a urmăririi penale a celor doi intimaţi.

Tribunalul consideră că soluţia parchetului este nelegală. Parchetul era obligat să respecte hotărârea Judecătoriei Tulcea şi să înceapă urmărirea penală, iar dacă ar fi constatat existenţa vreuneia dintre cazurile prevăzute de art. 10 lit. a – e Cod proc. pen., să dispună, eventual, scoaterea de sub urmărire penală şi, nicidecum, din nou, neînceperea urmăririi penale.

Intrucât considerentele pentru care Judecătoria Tulcea a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale sunt corecte, din raţiuni de consecvenţă juridică, se impune din nou aceeaşi soluţie.

In acest context, instanţa de control judiciar nu poate fi de acord cu argumentele primei instanţe care a acceptat cu uşurinţă rezoluţia procurorului.

Pentru aceste argumente, recursul urmează a fi admis, sentinţa penală atacată va fi casată şi, rejudecând, în fond, în temeiul art. 2781) alin. 8 lit. b) Cod proc. pen., plângerea va fi admisă, rezoluţia atacată va fi desfiinţată, iar cauza va fi trimisă procurorului în vederea începerii urmăririi penale a intimaţilor D.P. pentru infracţiunea prev. de art. 259 Cod penal, şi G.G. pentru infracţiunea prev. de art. 25 – 259 Cod penal.

Domenii speta

Spete similare