Litigiu comercial - contract de transport

Dosar nr. 5562/296/2007

DECIZIA CIVILĂ NR. 450/R/2 Iunie 2008

Domeniu asociat: litigiu comercial; contract de transport.

Dispoziţiile speciale ale art. 46 C.com. privind mijloacele de probă în materie

comercială trebuie interpretate prin prisma realităţilor actuale ale societăţii moderne

în sensul recunoaşterii  valori probante şi a corespondenţei prin e-mail purtată între

părţi.

Prin Sentinţa civilă  nr. 7398/17.12.2007 pronunţată de Judecătoria Satu Mare

în dosar cu nr. unic de mai sus a fost admisă acţiunea civilă formulată de SC S SRL

cu sediul în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 142-148, sector 1, cu domiciliul ales în

Chitila, str. Castanilor nr. 14 prin reprezentanţii săi legali, împotriva  pârâtei SC VR

SRL cu sediul în Satu Mare, B-dul Unirii nr. 79, pârâta fiind obligată să plătească

reclamantei suma de 783 EUR şi 935,94 lei pretenţii. Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţa a declarat recurs în termen pârâta SC „V R” SRL

SATU MARE, solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea sentinţei recurate

şi respingerea acţiunii introductive ca netemeinice şi nelegale.

În motivarea cererii se arată că instanţa de fond a interpretat greşit litigiul

dedus judecăţii, schimbând natura vădit neîndoielnică a raportului juridic litigios. În

susţinerea celor de mai sus, învederează că, deşi a la instanţa de fond a arătat

natura comercială a litigiului dedus judecăţii – fiind vorba de un contract de transport

– guvernat (în mod special de prevederile Codului comercial) s-au trecut cu vederea

aceste aspecte, judecarea cauzei petrecându-se în limitele generale ale dreptului

comun (Codul civil).

De asemenea, arată că hotărârea pronunţată de prima instanţă este lipsită de

temei legal, întrucât nu pot fi de acord ca într-un litigiu guvernat de prevederile

dreptului comercial se reţine ca singură probă concludentă şi pertinentă actul semnat

şi ştampilat de către ambele societăţi, iar celelalte documente depuse la dosarul

cauzei sunt ignorate pentru simplul motiv al expedierii acestora pe cale electronică.

Potrivit prevederilor Codului comercial sunt probe legale/utile/pertinente/

concludente, orice mijloace de probă admise de lege, o categorie în care se include

şi corespondenţa purtată de către cele doua societăţi litigante, indiferent dacă a fost

expediată cu ajutorul internetului sau pe cale poştală.

Documentul semnat şi ştampilat de către recurentă la care face referire

instanţa de fond şi care nu prevede observaţii la data semnării a fost analizat –

părerea recurentei - în mod cu totul superficial, deoarece: pe de o parte, observaţiile

au fost deja transmise înainte de data semnării actului şi, mai mult decât atât,

recunoscute de către intimata-reclamanta, iar pe de alta parte, recurenta-pârâta era

constrânsă de propriile obligaţii contractuale, respectiv: predarea motocicletei către

clientul final. Ori, în ipoteza în care raportul contractual dintre cele două societăţi intra

în sfera contenciosului la momentul în care motocicleta, intr-un final, a ajuns la Satu

Mare, recurentul-pârât nu putea să îşi respecte obligaţiile asumate faţă de clientul

final, obligaţii oricum compromise, cel puţin parţial. Într-o atare situaţie s-a  considerat

că privează relaţia furnizor-client, iar nu lipsa de profesionalism al intimatei.

De asemenea, se poate observa că în speţa dedusă judecăţii, situaţii de

fapt/drept nu diferă de prevederea legală, deoarece: potrivit înţelegerii părţilor durata

transportului era de 8-9 zile lucrătoare; data de realizare a transportului se împlinea

pe data de 31 octombrie 2006; predarea se realizează la data de 16 noiembrie 2006,

respectiv cu mult peste cele 9 zile lucrătoare (în plus) estimate de către intimată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă solicită respingerea

recursului pârâtei ca nefondat.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi a

dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ., instanţa a apreciat recursul declarat de pârâtă ca

fiind întemeiat.

Se constată că, deşi prima instanţă a reţinut caracterul comercial al raportului

juridic încheiat între părţi, aceasta nu a dat prioritate dispoziţiilor speciale în materie

prevăzute de Codul comercial, sub aspectul mijloacelor de probă admisibile

prevăzute de art. 46 din acest act normativ, iar sub aspectul dreptului material de

Titlul XII din acest cod intitulat „Despre contractul de transport”.

 Se reţine astfel că, sub aspect probator art. 46 din Codul comercial prevede:

„Obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează:

Cu acte autentice;

Cu acte sub semnătura privată;

Cu facturi acceptate;

Prin corespondenta;

Prin telegrame;

Cu registrele părţilor;

Cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede ca trebuie sa admită

proba testimoniala şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din codul civil;

In fine, prin orice alte mijloace de proba admise de legea civilă.”

Faţă de această dispoziţie legală se constată că, în mod eronat prima instanţă

nu a acordat valoare probantă tuturor înscrisurilor depuse în probaţiune de către

ambele părţi, şi, în special, al celor depuse în probaţiune de către pârâtă.

Astfel, instanţa de recurs constată valoarea probantă a corespondenţei prin e-

mail purtată între părţi din care rezultă cu certitudine faptul că reclamanta a întârziat

predarea mărfii transportate cu peste 9 zile faţă de termenul de predare iniţial stabilit

de 8-9 zile lucrătoare de la primirea comenzii.

În drept se reţin ca fiind pe deplin aplicabile speţei dispoziţiile art. 422 din

Codul comercial,  „termenul predării lucrurilor transportate se hotărăşte prin învoirea

părţilor. În lipsă, el este lăsat la aprecierea judecăţii”, precum şi cele ale art. 428 din

acelaşi act normativ, „în caz de întârziere în efectuarea transportului peste termenul

stabilit prin art. 422, cărăuşul pierde o parte din preţul transportului, în proporţiune cu

durata întârzierii şi pierde întreg preţul transportului, dacă întârzierea a durat îndoit

de timpul hotărât pentru facerea transportului, afară de pagubele mai mari de care

este răspunzător, dacă s-ar proba ca ele au provenit din această cauză.

Cărăuşul nu este responsabil de întârziere, dacă probează că ea a provenit din

caz fortuit sau forţă majoră, sau din faptul expeditorului ori al destinatarului”.

În lipsa vreunui caz legal de exonerare de răspundere a cărăuşului pentru

neexecutarea contractului de transport în termenul prevăzut în contract, faţă de cele

de mai sus, instanţa a apreciat că apărarea de fond a pârâtei invocată de pârâta –

recurentă este temeinică şi legală, iar acţiunea reclamantei este neîntemeiată pentru

acest motiv.

Constatând că prima instanţă, prin interpretarea eronată a valorii probatorii a

înscrisurilor depuse în probaţiune şi prin aplicarea greşită a legii la starea de fapt ce

rezulta din probe a pronunţat a hotărâre nelegală şi netemeinică, în temeiul art. 2 pct.

3, art. 312 alin. 3, art. 304 pct. 9, art. 274 C.proc.civ. şi a textelor de lege amintite,

instanţa a admis recursul declarat de pârâtă, a modificat în tot sentinţa recurată în

sensul că a respins acţiunea reclamantei ca nefondată, cu obligarea intimatei la plata

cheltuielilor de judecată suportate de către recurentă reprezentând taxe judiciare şi

onorariu de avocat.

Domenii speta

Spete similare