Sanctiunea operantă în cazul nerespectării disp. art. 16 alin. 7, respectiv art. 19 din og nr. 2/2001. Conditii de declarare a nulităţii.

  Prin sentinţa civilă nr. 663, pronunţată de Judecătoria Paşcani la data de 25.03.2008 în dosarul nr. 4377/866/2007, a fost admisă plângerea formulată de către petenta SC BCT SRL împotriva procesului-verbal de contravenţie seria IS nr. 2239 încheiat la data de 29.10.2007, de intimata DIRECŢIA PENTRU AGRICULTURĂ ŞI DEZVOLTARE RURALĂ IAŞI, dispunându-se anularea procesului-verbal prin care petenta a fost sancţionată cu amendă contravenţională de 6000 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 51 lit. j din L. nr. 244/2002, constând în aceea că societatea nu a respectat termenul de depunere a declaraţiei privind stocurile de vin existente la 31.07 a anului în curs.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că actul constatator nu a fost semnat de niciun reprezentant al petentei, a fost întocmit în lipsa acestuia şi a  unui martor asistent, neindicându-se nici motivul pentru care nu cuprinde semnătura unui martor, fiind încălcate prevederile art. 19 din O.G. nr. 2/2001. De asemenea, nu s-au consemnat obiecţiunile reprezentantului petentei, potrivit art. 16 alin. 7 din OG nr. 2/2001, încălcându-i-se dreptul la apărare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat în termenul legal recurs organul constatator DIRECŢIA PENTRU AGRICULTURĂ ŞI DEZVOLTARE RURALĂ IAŞI, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, organul constatator a arătat că din conţinutul procesului-verbal rezultă că la unitate reprezentanţii săi au fost primiţi de administrator, deci nu a fost de faţă vreun martor. S-a mai susţinut că încălcarea art. 16 alin. 7 din OG nr. 2/2001 nu atrage nulitatea absolută,şi că motivarea instanţei este contradictorie, pe de o parte reţinându-se că reprezentantul leal al societăţii nu era prezent, condiţii în care nu s-ar fi putut face obiecţiuni, iar, pe de altă parte, nu i se putea refuza unui absent dreptul de a consemna obiecţiunile.

Intimata SC BCT  SRL nu a formulat întâmpinare.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs formulate şi în conformitate cu prev. art. 3041 C.p.c., tribunalul reţine următoarele:

În drept, Tribunalul apreciază că recursul este întemeiat, în cauză fiind incident cazul de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. 7 şi art. 19 din O.G. nr. 2/2001 vizând legalitatea întocmirii procesului-verbal de contravenţie.

În mod greşit prima instanţă a dispus anularea procesului-verbal de contravenţie pentru considerentul că nu a fost semnat de reprezentantul petentei şi nici de un martor, care să confirme lipsa acestuia la momentul întocmirii actului constatator, astfel cum prevede art. 19 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 şi pentru neconsemnarea obiecţiunilor reprezentantului petentei, conform dispoziţiilor art. 16 alin. 7 din O.G. nr. 2/2001.

Astfel, Tribunalul reţine, sub aspectul sancţiunii nulităţii pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 16 alin. 7 din OG nr. 2/2001,  caracterul acesteia de nulitate relativă, care, deşi expresă, impune ca vătămarea ce se prezumă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. În privinţa nerespectării art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001, operează nulitatea relativă, care nu este expresă, necesitând mai întâi dovedirea vătămării şi apoi a imposibilităţii înlăturării ei altfel decât prin anularea actului

Tribunalul arată că nulitatea a fost definită ca sancţiunea care lipseşte actul juridic de efectele sale, contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. De regulă, încălcarea normelor juridice prohibitive şi, în mod excepţional a celor imperative, atrage sancţiunea nulităţii. Nulitatea este cea mai gravă sancţiune de drept civil şi de drept procesual-civil, dar şi de drept administrativ, întrucât atrage ineficacitatea „lato sensu” a actului juridic civil sau administrativ, după caz, încheiat cu încălcarea normelor juridice incidente. Este de principiu că, reglementările legale administrative, ca parte a dreptului public, pretind, din partea subiectelor de drept, persoane fizice şi persoane juridice, o conduită de conformare, în cadrul raportului juridic de drept administrativ.

Încălcarea normelor de drept administrativ, prin comiterea unei fapte antisociale, săvârşite cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, dă naştere unui raport juridic de conflict, ceea ce atrage sancţionarea contravenţională (art. 21 - 24 din ordonanţă). De aici, rezultă necesitatea descrierii faptei antisociale, cu indicarea modalităţii de săvârşire, a datei şi a locului, cât şi a mijloacelor de probă concludente (de regulă, probe testimoniale), toate aceste date urmând a fi menţionate în procesul-verbal de constatare a contravenţiei. Acest act juridic administrativ unilateral, emană de la o autoritate publică, ce are competenţa de a constata şi de a sancţiona faptele contravenţionale, şi se bucură de prezumţiile de legalitate, de autenticitate şi de veridicitate, are forţă probantă şi se execută din oficiu. Legea prevede redactarea lui într-o anumită formă „ad validitatem”, cu respectarea tuturor prescripţiilor legale de fond şi de formă, pentru încheierea sa valabilă, în scopul producerii efectelor juridice, pentru care a fost întocmit. Sancţiunea ce intervine în cazul omisiunii uneia dintre aceste menţiuni, pentru care nu se prevede nulitatea absolută expresă, care poate fi constatată de instanţele de judecată, învestite cu soluţionarea plângerii formulate de persoana sancţionată, în condiţiile prevăzute de art. 33 - 36 din ordonanţă, este nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei, pornind de la principiul călăuzitor, al naturii interesului ocrotit de norma juridică aplicabilă, această nulitate putând fi pronunţată de instanţele de judecată doar în măsura în care este invocată în calea de atac promovată de  contravenient.

Este neîndoielnic faptul că încălcarea dispoziţiilor imperative, cuprinse în art. 19 alin.1 şi art. 16 alin. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, afectează legalitatea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, act administrativ unilateral, de autoritate, dar nulitatea absolută, care nu poate fi acoperită şi poate fi constatată, din oficiu, de instanţa de judecată, intervine numai pentru omisiunile prevăzute expres şi limitativ de art. 17 din O.G nr. 2/2001.

Restul condiţiilor procedurale, în măsura în care nu sunt respectate de către agentul constatator nu atrag nulitatea absolută, ele putând fi acoperite (confirmate) de organul competent a soluţiona plângerea (calea de atac).

Folosind argumentul de interpretare logică per a contrario, rezultă că necompletarea altor menţiuni, decât cele prevăzute de art. 17 din O.G nr. 2/2001, atrage nulitatea relativă.

De altfel, principiul  legalităţii, aplicabil dreptului administrativ, în general, şi materiei contravenţionale, în special, presupune ca rezultatul interpretării legii contravenţionale să fie concordant cu voinţa legiuitorului, iar textul nu poate fi interpretat nici extensiv, nici restrictiv (lex dixit quam voluit).

În acest context, în materie contravenţională, nu este admisă interpretarea extensivă (lex dixit minus quam voluit) şi nici interpretarea restrictivă (lex dixit plus quam voluit).

Se desprinde, fără putinţă de tăgadă, concluzia, după care, numai în cazul încălcării dispoziţiilor art. 17, mai sus menţionat, procesul-verbal  de constatare a contravenţiei, ca act administrativ, este, evident, nevalabil, sub aspectul prezumţiei de legalitate, implicit al beneficiului executării din oficiu, astfel încât, numai în această ipoteză, legea conferă contravenientului, argumente irefutabile, de a se abţine de la executare şi obligă organele competente a soluţiona căile de atac, să constate, din oficiu, nulitatea actului administrativ.

În cazul încălcării celorlalte menţiuni, printre care şi cele prevăzute de art. 19 alin. 1 şi art. 16 alin. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, operează, în plenitudinea lor, prezumţia de legalitate şi obligaţia de executare, atât pentru contravenient, cât şi pentru organele de stat care instrumentează în materia respectivă.

Astfel, numai în cazul în care legea prevede, în mod expres, că nerespectarea unei anumite condiţii atrage nulitatea de drept sau nulitatea care se poate constata şi din oficiu, se poate considera că cei ce nu-l execută sau nu-l respectă, exercitând, însă, calea de atac, nu pot fi sancţionaţi, pe când, actele administrative anulabile dau naştere obligaţiei de executare, până la momentul anulării lor de către instanţa de judecată competentă.

În consecinţă, este firesc şi ca nulitatea care sancţionează încălcarea unui astfel de interes, să intervină doar în cazul în care persoana vătămată printr-o asemenea încălcare invocă vătămarea pe calea plângerii prevăzută de art. 31 alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 (în cazul nerespectării art. 16 alin. 7 din OG nr. 2/2001), în plus, o şi dovedeşte (în cazul nerespectării art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001), iar instanţa constată, în raport de materialul probator administrat, că vătămarea nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.

De altfel, prin decizia în interesul legii nr. XXII din 19.03.2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerente că „(…)Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că, atâta vreme cât neîndeplinirea de către agentul constatator a obligaţiei de a aduce la cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare nu se regăseşte între cazurile de nulitate absolută strict şi limitativ prevăzute în cuprinsul art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie să se considere că o atare omisiune nu ar putea să atragă decât nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei ce a fost încheiat în astfel de condiţii.

Ca urmare, s-a decis că pentru a se dispune anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei este necesar ca reclamantul-contravenient să dovedească nu numai că agentul constatator şi-a încălcat obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă dreptul de a face obiecţiuni, ci şi că această încălcare i-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legale incidente în materia ce face obiectul recursului în interesul legii”. Prin dispozitivul deciziei s-a statuat că  nerespectarea cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din actul normativ menţionat atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Or, faţă de cele mai sus arătate, Tribunalul constată că prima instanţă, în mod greşit, a dispus anularea procesului-verbal pentru nerespectarea prevederilor art. 19 alin. 1 şi art. 16 alin. 7 din O.G. nr. 2/2001, atâta vreme cât petenta – intimată nu a dovedit că a existat vătămare prin nerespectarea dispoziţiilor art. 19 alin. 1 din OG nr. 2/2001, respectiv că vătămarea care i s-a adus prin nerespectarea dispoziţiilor art. 16 alin. 7 din OG nr. 2/2001 (în acest caz, prezumată) nu putea fi înlăturată prin alt mod decât prin anularea procesului-verbal de contravenţie. Tribunalul apreciază că vătămarea putea fi înlăturată printr-o apărare calificată în faţa instanţelor, prin solicitarea administrării de probe şi alte asemenea susţineri.

Pentru considerentele expuse, apreciind că sentinţa Judecătoriei Paşcani este nelegală, şi văzând totodată că nu s-a judecat fondul plângerii contravenţionale, neanalizându-se temeinicia ei, tribunalul urmează ca, în temeiul art. 312 alin. 5 coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul şi să caseze sentinţa recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond aceleiaşi instanţe.

Domenii speta

Spete similare