Aplicabilitatea art.48 din Legea nr.10/2001, republicată; obligaţia Statului român de a acorda despăgubiri chiriaşilor, după restituirea imobilului către fostul proprietar pe calea dreptului comun

Prin sentinta civila nr.1137/10.10.2008 a Judecatoriei Sinaia a fost admisa actiunea formulata si precizata de reclamanta N.R.M. împotriva pârâtilor si  s-a dispus evacuarea acestora din imobilul proprietatea reclamantei situat in Sinaia, str.Furnica, nr.17, fiind admise in parte cererile reconventionale si obligat paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, la plata sumelor de 19189 lei in favoarea pârâtilor M.C., M.M.D., M.M.L., dar si de 22738 lei in favoarea paratilor A.A.M., A.A.I. si A.A.M.A., reprezentând contravaloarea îmbunatatirilor aduse imobilelor in litigiu de catre acestia.

Au fost respinse celelalte pretentii formulate prin cererile reconventionale ca neîntemeiate si obligat paratul Statul Roman prin MEF la plata cheltuielilor de judecata de 2000 de lei in favoarea pârâtilor M. si de 1500 lei in favoarea pârâtilor A.

Pentru a se pronunta o asemenea solutie s-a retinut ca potrivit probelor administrate in cauza, reclamanta a devenit unica proprietara a imobilului in litigiu in urma sistarii starii de indiviziune pe care a avut-o cu celalalt coindivizar Cantuniari Ion Serban si ca la momentul redobândirii imobilului, acesta era ocupat de 4 familii in baza unui contract de închiriere, insa, paratii persoane fizice nu pot pretinde încheierea unui nou contract de închiriere cu reclamanta, in conditiile in care, prelungirea de drept a contractelor de închiriere in baza L.17/1994, OUG 40/1999, a operat pana la 08.04.2004, data limita a acesteia, dupa care, paratii nu mai pot beneficia de încheierea sau prelungirea contractelor de închiriere, astfel încât au obligatia sa evacueze imobilul, in baza art.480 c.civ. si a CEDO, Constitutiei României.

De asemenea s-a mentionat ca actele depuse la dosar, declaratiile martorilor coroborate cu expertiza constructii Radu Mircea, atesta executarea de catre paratii M. si A. a unor lucrari de îmbunatatire la apartamentele pe care le-a ocupat, in valoare totala de 19189 lei si, respectiv 22738 lei, motiv pentru care, in baza art.53 din L.10/2001, acestia au dreptul sa pretinda Statului Roman sa le achite c/valoarea acestor lucrari, cu exceptia unui drept de retentie in conditiile in care un asemenea drept nu poate fi instituit in favoarea pârâtilor, in cazul preluarii fara titlu valabil de catre stat a imobilului.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel parata DGFP Prahova criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea in parte a sentintei in sensul respingerii cererilor reconventionale fata de Statul Roman, motivându-se ca in mod eronat a fost obligat Statul Roman la plata c/valorii îmbunatatirilor aduse imobilului in litigiu, a cheltuielilor de judecata, atât timp cat L.10/2001 constituie o lege speciala, de stricta interpretare, neputând fi aplicata la toate situatiile din practica si ca aceasta reglementeaza începând cu art.48 si urm. situatia chiriasilor care au achizitionat imobilele in care locuiau in baza L.112/1995 restituite fostilor proprietari, mai ales ca pârâtii nu se încadreaza in aceasta categorie, fiind simpli chiriasi ce nu au uzat de posibilitatea oferita de L.112/1995 de a cumpara apartamentele, neputând beneficia de L.10/2001.

In continuare, apelanta a aratat ca ratiunea instituita de L.10/2001 privind posibilitatea repararii de catre stat consta in culpa acestuia de a înstraina un imobil chiriasului care a efectuat anumite îmbunatatiri de care  s-a vazut lipsit in momentul retrocedarii imobilului, justificându-se plata îmbunatatirilor de catre vânzatorul care nu era proprietarul imobilului si ca in speta, chiriasii au efectuat îmbunatatirile in calitate de detentori precari, in loc de proprietari, fiind de rea-credinta la efectuarea lucrarilor, nefiind proprietari, stiind de revendicarea imobilului.

De asemenea, apelantul a precizat ca statul nu poate fi obligat la plata c/valorii lucrarilor, neputând fi aplicata L.10/2001, ci dreptul comun, proprietarul putând fi obligat la plata lucrarilor atât timp cat beneficiaza de acestea.

La data de 09.12.2008, au declarat apel împotriva aceleiasi sentinte, pârâtii A.A.M., A.A.I. si A.A.M.A., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea in parte a sentintei in sensul respingerii actiunii si obligarii reclamantei sa încheie in favoarea lor un contract de închiriere pentru o perioada de 5 ani, pentru apartamentul de la etajul I pe care îl ocupa, motivându-se ca instanta de fond nu a tinut seama de înscrisurile doveditoare depuse la dosar, inclusiv de notificarea nr.379/1999 privind invitarea reclamantei sa încheie contractul de închiriere la 14.06.1999, ora 9,00, la Judecatoria Sinaia, Biroul Executorului Judecatoresc, acte ce au disparut de la dosar si ca exista justificarea continuitatii titlului de folosinta al lor  asupra imobilului, atat timp cat locuiesc in imobil, începând cu 1982, in baza contractului de închiriere nr.4127/1982 prelungit de drept prin Legea 17/1994 pe o durata de 5 ani, având un titlu de folosinta valabil, opozabil acesteia la data redobândirii imobilului de catre reclamanta prin sent.civ.nr.5086/1997, fapt confirmat si prin OUG 40/1999, modificata de L.241/2001 privind prelungirea contractului de închiriere cu inca 5 ani.

In continuare, pârâtii A. au aratat ca in speta devine aplicabila OUG 40/1999 in temeiul careia reclamanta avea obligatia in 30 de zile de la intrarea in vigoare a acesteia, sa-i notifice prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, data, locul întâlnirii, pentru încheierea unui nou contract de închiriere, obligatie nerespectata si ca reclamanta i-a notificat cu întârziere fata de termenul stabilit, la data de 02.03.2000 pentru încheierea contractului, oferindu-le spre închiriere mansarda imobilului timp de 3 ani, desi aveau dreptul sa închirieze etajul I pe 5 ani, mai ales ca mansarda nu oferea conditii pentru a locui, era ocupata deja de o persoana bolnava si ca au efectuat îmbunatatiri la etajul I, pentru a avea o locuinta decenta.

De asemenea, pârâtii A. au precizat ca nu devin aplicabile disp.art.11 al.2, art.23-25 din OUG 40/1999 privind schimbul de locuinte, refuzând justificat încheierea contractului si ca nu au stat in pasivitate, valorificându-si drepturile conferite de OUG 40/1999, comunicându-i reclamantei dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ prin executor, Notificarea nr.379/1999 pentru a o invita la 14.06.1999, ora 9,00 la Judecatoria Sinaia, in vederea încheierii contractului de închiriere, notificare la care nu a dat curs, revenind cu 3 notificari similare in anul 2000, carora reclamanta nu le-a dat curs, caz in care dreptul de folosinta asupra imobilului nu a încetat, nu a fost întrerupt niciodata, beneficiind de drepturi locative in mod legal.

La data de 04.12.2000, pârâtii M.C., M.M.D., M.M.L, au declarat apel împotriva aceleiasi sentinte, criticând solutia pentru nelegalitate si netemeinicie, motivând ca sunt de acord cu evacuarea imobilului, numai in cazul respectarii de catre Statul Roman, a obligatiei privind plata c/valorii îmbunatatirilor in suma de 19189 lei plus 2000 lei cheltuieli de judecata, beneficiind de un drept de retentie asupra imobilului, drept recunoscut prin decizia civila nr.2018/1992 a Curtii Supreme de Justitie, fiind aplicabile art.48 al.1, 3 si 5 din legea 10/2001 in baza carora, au dreptul la cheltuielile necesare si utile, sporul de valoare adus imobilului si ca actele de la dosar, expertiza constructor depuse, atesta executarea lucrarilor de îmbunatatiri necesare si utile in valoare de 19189 lei.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrata la data de 15.12.2008.

 La data de 19.03.2009 pârâtii M.C., M.M.D., M.M.L, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat de DGFP, întrucât aceasta, prin motivele de apel, refuza sa recunoasca dispozitiile art.48 din L.10/2001 si chiar da o interpretare gresita acestui articol.

Tribunalul, examinând cauza in raport de situatia de fapt retinuta, de probele administrate in cauza, de criticile formulate si tinând seama de dispozitiile legale incidente in cauza, a constatat ca fiind fondat apelul declarat de apelanta parata DGFP Prahova si ca nefondate apelurile declarate de apelantii pârâtii A.A.M., A.A.I. si A.A.M.A., M.C., M.M.D. si  M.M.L, pentru urmatoarele considerente:

In baza contractului de închiriere nr.4127/1982, fiselor de calcul, Notificarii nr.379/1999, înstiintarilor din 02.05.2000, 28.03.2000, 03.05.2000, chitantelor depuse la dosar, EGCL Sinaia a închiriat  numitului A.M., pe o perioada 01.06.1982-01.01.1983, imobilul situat in Sinaia, str.Furnica, nr.17, având la etaj 2 camere si dependinte, insa, la 01.06.1999, numitii Andrei Marin si M. I. au notificat-o pe reclamanta sa se prezinte la 14.06.1999, orele 9,00 la Judecatoria Sinaia, la Biroul Executorului Judecatoresc pentru a negocia chiria ce urmeaza sa o suporte conform OUG 40/1999, data la care reclamanta nu s-ar fi prezentat, in timp ce la 28.03.2000, 02.05.2000, 30.05.2000, pârâtii M. C. si A.A.M. i-au solicitat reclamantei sa încheie contract de închiriere, parata Andrei consemnând la CEC in favoarea reclamantei, chiria pentru perioada februarie-decembrie 1998, ianuarie-decembrie 1999,  , ianuarie-decembrie 2000.

Conform Memoriului Tehnic, cererii din 29.05.1994, bonurilor, chitantelor depuse la dosar, procesului-verbal din 1980, devizelor existente la dosar, contractului de furnizare nr.725/1997, in perioada 1993-1997 numitul M.I. a achizitionat diferite materiale de constructie in timp ce in perioada august-septembrie 1980, a executat la imobilul situat in Sinaia, str.Furnica, nr.7, lucrari constând in montat tevi, placa-contoar, cana, probe la instalatii, separatie gaze, solicitând eliberarea unei autorizatii de constructie a unui garaj, fiindu-i încheiat un contract de furnizare a gazelor naturale pe numele sau.

Prin sent.civ.nr.741/29.09.2003 a Judecatoriei Sinaia, ramasa definitiva, adresei nr.480/1997, s-a dispus iesirea din indiviziune dintre reclamanta si numitul Cantuniari Ion Serban, asupra imobilului situat in Sinaia, str.Furnica, nr.7, având un teren de  328,50 m.p. si constructia cu demisol, parter, etaj I, mansarda, iesire din indiviziune in urma careia i s-a atribuit reclamantei întregul imobil sus-mentionat, in schimbul achitarii celuilalt coindivizar a unei sulte, motivând ca imobilul a fost preluat abuziv de catre stat de la autorii lor prin Decretul nr.92/1950 si a fost restituit acestora prin sentinta civila nr.5086/21.10.1997 a Judecatoriei Câmpina, definitiva si irevocabila.

Martorii au declarat ca A.M. ar fi executat in perioada 1981-1984, lucrari la imobilul in litigiu constând in montarea peste dusumea a parchetului, înlocuirea tâmplariei vechi cu alta noua, efectuarea a 3 sobe de teracota, schimbarea traseului instalatiei de gaze in casa, asigurarea întretinerii imobilului prin zugraveli, montarea unor stâlpi de consolidare, montarea faiantei in baie, bucatarie, a unei cazi, vas WC, chiuveta noi, cazan baie, edificarea unui garaj, compartimentarea bucatariei, fara autorizatie.

Din raportul de expertiza tehnica constructii întocmit de expert ing.Radu Mircea, reiese ca valoarea lucrarilor de îmbunatatiri pretins realizate de pârâtii M. este de 19189 lei, iar a celor pretins efectuate de catre pârâtii A. de 22738 lei.

Disp.art.48 din Legea 10/2001, modificata inclusiv prin Legea 1/2000, stipuleaza ca chiriasii au dreptul la despagubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinatia de locuinta prin îmbunatatirile necesare si utile, si, indiferent daca imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fara titlu, obligatia despagubirii revine persoanei îndreptatite, prin îmbunatatiri in sensul prezentei legi întelegându-se cheltuielile necesare si utile, cuantumul despagubirilor stabilindu-se la valoarea actualizata a cheltuielilor, scazându-se gradul de uzura al îmbunatatirilor in raport cu durata de viata normala a acestora, care se suporta de chiriasi.

Totodata, disp.art.2, 9 al.1 din OUG 40/1999 prevad ca, contractele de închiriere prelungite sau reînnoite in temeiul Legii 17/1994 pentru suprafetele cu destinatia de locuinte proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, se prelungesc la cererea chiriasilor, pentru o perioada de 5 ani de la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta, iar in cazurile prevazute la art.2-7, intre proprietari si chiriasi se va încheia un nou contract de închiriere, numai la cererea chiriasului sau a fostului chirias, dupa caz, in timp ce in conformitate cu art.1 din L.17/1994 prevede prelungirea de drept a contractelor aflate in fiinta la momentul intrarii in vigoare a legii pentru o perioada de 5 ani, in aceleasi conditii.

Conform art.13-15 din Legea 10/2001 modificata, in cazul imobilelor restituite in baza L.10/2001, devin aplicabile prevederile privind contractele de închiriere prevazute de OUG 40/1999, L.241/2001, iar in cazul in care imobilul restituit a facut obiectul unui contract de locatiune, noul proprietar se va subroga in drepturile statului sau ale persoanei juridice detinatoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, caz in care, contractele de închiriere se vor încheia pentru o perioada de 5 ani, insa, in caz de neîntelegere, aceste contracte se vor prelungi de drept, pana la încheierea noului contract.

Doctrina si jurisprudenta au stabilit ca îmbogatirea fara justa cauza reprezinta faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este marit pe seama patrimoniului altei persoane, fara ca pentru aceasta sa existe un temei juridic, dând nastere la obligatia pentru cel care si-a marit patrimoniul, sa restituie in limita maririi, catre cel care si-a diminuat patrimoniul.

Asadar, din analiza probelor administrate in cauza, inclusiv raspunsurile la interogatoriu ale paratului orasul Sinaia, rezulta ca imobilul in litigiu situat in Sinaia, str.Furnica, nr.17, având un teren de 328,50 m.p. si o constructie cu demisol, parter, etaj, mansarda, a fost preluat de catre stat in urma aplicarii D.92/1950 de la autorul reclamantei si al numitului Cantuniari Ion Serban, fiind închiriat de catre stat pârâtilor, persoane fizice, începând cu 1958 si, respectiv 1982, insa, in perioada 1993-1997, M. I. a achizitionat materiale, efectuând lucrari de separatie gaze in august -septembrie 1980, lucrari a caror c/valoare, inclusiv de reparatii, a fost suportata de IGO Sinaia, astfel incat, in baza sent.civ.nr.5086/1997, imobilul sus-mentionat a fost restituit reclamantei  si celuilalt mostenitor al fostilor proprietari, in temeiul art.480 c.civ., deci, dreptului comun, fiind atribuit in totalitate reclamantei in urma sistarii starii de indiviziune, prin sent.civ.nr.741/2003.

Ca atare, atât timp cat prin sentintele civile nr.5086/1997, 741/2003, s-a restituit reclamantei in natura, in indiviziune, imobilul in litigiu, in temeiul dreptului comun, adica art.480 c.civ., considerându-se inexistenta dobândirii de catre stat a unui drept de proprietate in mod valabil, iar in prezent pârâtii ocupa imobilul in litigiu fara sa detina contracte de închiriere in temeiul carora sa foloseasca imobilul, înseamna ca pârâtii persoane fizice, folosesc imobilul fara niciun drept, împiedicând-o pe reclamanta sa întrebuinteze imobilul potrivit destinatiei acestuia, sa-i culeaga fructele, productele (chiriile), caz in care au obligatia sa evacueze imobilul prin predarea acestuia reclamantei.

De altfel, pretentiile pârâtilor privind obligarea reclamantei sa le încheie un contract de închiriere pe o perioada de 5 ani pentru apartamentele pe care le ocupa, invocându-se continuitatea titlului de folosinta asupra imobilului, OUG 40/1999, L.17/1994, L.241/2001, sunt neîntemeiate deoarece aceste dispozitii legale nu mai au incidenta in cauza atât timp cat au vizat instituirea unor obligatii si drepturi in sarcina reclamantei si a pârâtilor persoane fizice, privind încheierea contractelor de închiriere, prelungirea de drept a contractelor pentru diferite perioade de timp, pana la 08.04.2004, data la care efectele juridice ale acestor acte normative au încetat, neavând aplicabilitate pe termen nelimitat, inclusiv in prezent, motiv pentru care pârâtii nu mai pot pretinde încheierea altor contracte de închiriere.

Faptul ca pârâtii Mateescu si Andrei au notificat-o pe reclamanta pentru încheierea contractului de închiriere in perioada 1999-2000 si i-ar fi consemnat acesteia la CEC chiria pentru perioada februarie 1998-decembrie 2000, nu înseamna in mod automat ca pârâtii  au dreptul la încheierea contractului de închiriere pentru imobilul in litigiu si obligarea reclamantei in acest sens,  întrucât aceste notificari au avut ca efect prelungirea de drept a contractelor de închiriere, pana la 08.04.2004 si nicidecum si ulterior, pe termen nelimitat, pana in prezent, motiv pentru care pârâtii au continuat sa locuiasca in imobil nestingheriti, fara insa sa beneficieze de un drept de folosinta continuu, neîntrerupt, neconditionat de încheierea unui contract de închiriere.

Pe de alta parte, pârâtii persoane fizice nu pot pretinde obligarea reclamantei la încheierea unui nou contract de închiriere in temeiul L.10/2001 deoarece imobilul a fost restituit reclamantei si celuilalt coindivizar in baza dreptului comun, si nicidecum a L.10/2001, caz in care, dispozitiile acestei din urma legi referitoare la obligarea reclamantei in ceea ce priveste prelungirea contractelor de închiriere, nu au incidenta in cauza.

Astfel, in ceea ce priveste actiunea precizata formulata de reclamanta, instanta de fond a retinut corect situatia de fapt si a admis actiunea dispunând evacuarea pârâtilor din imobilul in litigiu.

Cu toate acestea, instanta de fond, in mod gresit a retinut situatia de fapt si a admis in parte cererile reconventionale, obligând Statul  Roman la plata c/valorii unor îmbunatatiri de 19189 lei si, respectiv 22738 lei, in favoarea pârâtilor Mateescu si Andrei, întrucât, din toate probele administrate in cauza reiese ca in realitate, pârâtii Mateescu si Andrei nu au executat pe cheltuiala lor exclusiva lucrari de îmbunatatire la imobilul in litigiu necesare si utile, care sa aduca un spor de valoare imobilului, neexistând date certe in acest sens, caz in care nu a avut loc o micsorare a patrimoniului acestor pârâti prin marirea patrimoniului Statului Roman, motiv pentru care Statul Roman nu poate fi obligat la plata sumelor solicitate de catre pârâti.

Sustinerile apelantei DGFP Prahova in sensul ca eronat a fost obligat Statul Roman la plata c/valorii îmbunatatirilor aduse imobilului in litigiu, a cheltuielilor de judecata, atât timp cat L.10/2001 constituie o lege speciala, de stricta interpretare, neputând fi aplicata la toate situatiile din practica si ca aceasta reglementeaza situatia chiriasilor care au achizitionat imobilele in care locuiau in baza L.112/1995 restituita fostilor proprietari, sunt întemeiate deoarece intr-adevar, in speta, L.10/2001 nu devin aplicabile si nu instituie in favoarea pârâtilor persoane fizice, dreptul la recuperarea unor eventuale lucrari necesare si utile, in conditiile in care imobilul in litigiu nu a fost restituit reclamantei in temeiul acestei legi, ci conform dreptului comun.

De fapt, toate probele administrate in cauza atesta neexecutarea de catre pârâtii persoane fizice a unor lucrari de îmbunatatire deoarece, nu exista nicio dovada certa ca pârâtii ar fi executat aceste lucrari pe cheltuiala lor exclusiva, mai ales ca actele depuse la dosar coroborate cu raspunsurile la interogatoriu ale paratului orasul Sinaia, demonstreaza suportarea lucrarilor de reparatii de catre fostul IGO Sinaia si nicidecum de catre pârâti.

Mai mult chiar, pârâtii Andrei nu detin niciun act care sa ateste executarea unor lucrari necesare si utile cu privire la imobilul in litigiu care sa sporeasca valoarea imobilului, iar declaratiile martorilor audiati in cauza nu constituie probe certe in acest sens, in conditiile in care nu pot demonstra cu certitudine ca pârâtii ar fi achitat efectiv costul lucrarilor efectuate in timpul regimului comunist.

Apararile Statului Roman conform carora pârâtii nu se încadreaza in aceasta categorie, fiind simpli chiriasi ce nu au uzat de posibilitatea oferita de L.112/1995 de a cumpara apartamentele, neputând beneficia de L.10/2001 si ca ratiunea instituita de L.10/2001 privind posibilitatea repararii de catre stat consta in culpa acestuia de a înstraina un imobil chiriasului care a efectuat anumite îmbunatatiri de care s-a vazut lipsit in momentul retrocedarii imobilului, justificându-se plata îmbunatatirilor de catre vânzatorul care nu era proprietarul imobilului, nu pot fi avute in vedere întrucât L.10/2001 nu face o asemenea distinctie, ci, instituie posibilitatea chiriasilor de a-si recupera anumite cheltuieli necesare, utile, îmbunatatiri aduse imobilului preluat de catre stat abuziv de la fostii proprietari.

Motivele invocate de catre apelanta DGFP Prahova in sensul ca in speta, chiriasii au efectuat îmbunatatirile in calitate de detentori precari, in loc de proprietari, fiind de rea-credinta la efectuarea lucrarilor, nefiind proprietari, stiind de revendicarea imobilului si ca statul nu poate fi obligat la plata c/valorii lucrarilor, neputând fi aplicata L.10/2001, ci dreptul comun, proprietarul putând fi obligat la plata lucrarilor atât timp cat beneficiaza de acestea sunt fondate deoarece, intr-adevar, Statul Roman nu poate fi obligat la plata unor lucrari solicitate de pârâtii persoane fizice nici in temeiul L.10/2001, nici a dreptului comun, in conditiile in care nu exista niciun act la dosar privind efectuarea lucrarilor, achizitionarea materialelor, achitarea costului manoperei.

Existenta unor bonuri fiscale, a unor devize, vizeaza executarea unor lucrari de separatie de gaze de catre Mateescu Ion in anul 1980 al caror cost a fost suportat, in exclusivitate, de catre IGO Sinaia si nicidecum de familia Mateescu.

Afirmatiile apelantilor Andrei in sensul ca nu s-a tinut seama de înscrisurile doveditoare depuse la dosar, inclusiv de notificarea nr.379/1999 privind invitarea reclamantei sa încheie contractul de închiriere la 14.06.1999, ora 9,00, la Judecatoria Sinaia, acte disparute de la dosar si ca exista justificarea continuitatii titlului de folosinta al lor  asupra imobilului, atât timp cat locuiesc in imobil, începând cu 1982, in baza contractului de închiriere nr.4127/1982 prelungit de drept prin Legea 17/1994 pe o durata de 5 ani, având un titlu de folosinta valabil, opozabil acesteia la data redobândirii imobilului, fapt confirmat si prin OUG 40/1999, modificata de L.241/2001, nu au relevanta in cauza deoarece s-a tinut seama de toate actele depuse la dosar, inclusiv de notificarile, înstiintarile comunicate reclamantei, in urma carora contractele de închiriere au fost prelungite tacit pana la data limita prevazuta de lege-08.04.2004.

Pe de alta parte, ulterior acestei date, apelantii pârâti persoane fizice nu mai pot pretinde obligarea reclamantei sa încheie un nou contract de închiriere pentru imobilul in litigiu, neexistând nicio dispozitie legala care sa instituie in favoarea lor, in prezent, dreptul la continuitatea folosintei, caracterul permanent, continuu al acesteia.

Împrejurarile invocate de catre apelantii Andrei potrivit carora devine aplicabila  OUG 40/1999 in temeiul careia reclamanta avea obligatia in 30 de zile de la intrarea in vigoare a acesteia, sa-i notifice prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, data, locul întâlnirii, pentru încheierea unui nou contract de închiriere, obligatie nerespectata si ca reclamanta i-a notificat cu întârziere fata de termenul stabilit, la data de 02.03.2000 pentru încheierea contractului, oferindu-le spre închiriere mansarda imobilului timp de 3 ani, desi aveau dreptul sa închirieze etajul I pe 5 ani, nu au niciun efect juridic întrucât aceste dispozitii nu mai sunt in prezent aplicabile, pârâtii beneficiind de prelungirea contractelor de închiriere cu acordul tacit al reclamantei, pana la data limita prevazuta de acest act normativ prelungit - de 08.04.2004.

Or, in aceste conditii, pârâtii persoane fizice nu mai pot pretinde obligarea in continuare a reclamantei la încheierea unui contract de închiriere in temeiul unor dispozitii care au încetat sa mai existe, având un termen de aplicare temporar, adica pe o durata strict determinata de timp.

Motivele invocate de catre pârâtii Andrei in sensul ca mansarda nu oferea conditii pentru a locui, fiind ocupata de o persoana bolnava si ca au efectuat îmbunatatiri la etajul I, pentru a avea o locuinta decenta, nefiind aplicabile dispozitiile OUG 40/1999 privind schimbul de locuinte, refuzând justificat încheierea contractului si ca nu au stat in pasivitate, valorificându-si drepturile conferite de OUG 40/1999, comunicându-i reclamantei notificari, înstiintari pentru încheierea contractului, caz in care dreptul de folosinta asupra imobilului nu a încetat, nu a fost întrerupt niciodata, beneficiind de drepturi locative in mod legal sunt nefondate întrucât, in speta, nu se mai analizeaza aceste împrejurari atat timp cat dispozitiile OUG 40/1999 au încetat sa mai produca efecte juridice.

De fapt, pârâtii persoane fizice nu mai au dreptul sa foloseasca imobilul in lipsa unui contract de închiriere încheiat cu reclamanta in temeiul dreptului comun si nu exista nicio dispozitie legala generala sau speciala, care sa confere in favoarea pârâtilor, un drept locativ asupra imobilului, de folosinta, perpetuu, continuu, neîntrerupt, cu caracter permanent.

Criticile invocate de catre pârâtii Mateescu privind existenta acordului lor in ceea ce priveste evacuarea imobilului, numai in cazul respectarii de catre Statul Roman, a obligatiei privind plata c/valorii îmbunatatirilor, a cheltuielilor de judecata, beneficiind de un drept de retentie asupra imobilului, drept recunoscut de jurisprudenta, fiind aplicabile art.48 al.1, 3 si 5 din legea 10/2001 si ca actele de la dosar, expertiza constructor depuse, atesta executarea lucrarilor de îmbunatatiri sunt neîntemeiate deoarece, evacuarea acestora nu poate fi conditionata de plata de catre Statul Roman a c/valorii lucrarilor de îmbunatatire care nu poate fi obligat la plata lucrarilor solicitate in lipsa unor dovezi certe cu privire la executarea lor si nici reclamanta, iar expertiza constructii nu demonstreaza executarea efectiva a lucrarilor, ci, pur si simplu o evaluare valorica a acestora.

In raport de aceste considerente, tribunalul, in ceea ce priveste apelurile declarate de apelantii pârâti persoane fizice, constatând ca nu exista niciun motiv de nelegalitate sau netemeinicie, in baza art.296 c.pr.civ., va respinge aceste apeluri ca nefondate.

Totodata, in ceea ce priveste apelul declarat de apelanta parata DGFP Prahova, tribunalul, in baza art.296 c.pr.civ., va admite acest apel si va schimba in parte sentinta apelata in sensul ca va respinge in tot cererile reconventionale formulate de pârâtii Andrei si Mateescu, întrucât, in speta, acestia nu au facut dovada executarii si suportarii efective pe cheltuiala lor a lucrarilor de îmbunatatire solicitate, nefiind îndeplinite conditiile prev.de art.48 din L.10/2001 modificata si îmbogatirea fara justa cauza.

De asemenea, instanta va înlatura obligarea Statului Roman-prin Ministerul Finantelor Publice la plata cheltuielilor de judecata in favoarea pârâtilor Andrei si Mateescu, in conditiile in care nu exista culpa procesuala a acestuia, nedatorand c/valoarea lucrarilor de îmbunatatire pârâtilor, caz in care nu sunt indeplinite cerintele prev.de art.274 c.pr.civ.

Domenii speta

Spete similare