Civil - ordonanţă preşedinţială

Deliberând asupra cauzei civile, constată următoarele:

Prin cererea de ordonanţă preşedinţială înregistrată pe rolul Judecătoriei Tîrgu-Mureş, sub nr. 4698/320/2011, la data de 07.04.2011, reclamantul BM a chemat în judecată pe pârâtele S.C. CARPAT VAR S.R.L. şi S.C. IMPEX ELBOB NIRAJ S.R.L., şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtelor la eliberarea drumului de acces în suprafaţă de 302 mp, înscris în CF Miercurea Nirajului, nr. top 252/3/2, 255/2, 256/1/2, care asigură accesul la imobilele de la nr. administrativ 20-22 din str. Trandafirilor, respectiv la ridicarea materialelor depozitate şi mijloacele de transport parcate pe acest drum, în mod provizoriu, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile în acţiunea formulată pe calea dreptului comun, în caz contrar, a solicitat îndrituirea sa să le ridice, pe cheltuiala pârâtelor; şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că la data de 10. 01. 1992 a avut loc licitaţia clădirii fostului sediu CAP Miercurea Nirajului şi a altor clădiri agrozootehnice edificate de fostul CAP, respectiv un grajd de bovine şi o magazie de cereale şi că pârâta de rd. 1, prin administratorul acesteia, a licitat cu aceeaşi ocazie "atelierul" existent la pct. 2 din "Schiţa" privind dezmembrarea imobilului intravilan proprietatea fostului CAP Miercurea Nirajului, iar pârâta de rd. 2, prin administratorul acesteia a licitat "atelierul de bobinat" ce se regăseşte la pct. 3 din aceeaşi schiţă. Din Adeverinţa nr. 85/05.02.1992 eliberată de fostul CAP Miercurea Nirajului rezultă că toate construcţiile licitate de reclamant sunt amplasate pe o suprafaţă de teren de 6292 mp, acest teren fiind "necesar pentru folosirea normală" a acestor clădiri, susţinere confirmată şi de OCAOTA în adresa nr. 453/15 aprilie 1999. Reclamantul a arătat că pentru atribuirea terenului aferent acestor construcţii, a formulat cerere în baza Legii 18/1991 pentru constituirea dreptului de proprietate şi, în baza Hotărârii Comisiei Judeţene de validare a terenului şi a procesului verbal de punere în posesie, i s-a eliberat Titlul de proprietate nr. 80352/2010. De asemenea, reclamantul a mai arătat că în ceea ce priveşte terenul aferent construcţiilor licitate de cele două pârâte, acestea nu au făcut nici un demers pentru a intra în proprietatea terenului aferent construcţiilor licitate, aşa cum au susţinut fără a aduce nici o dovadă în acest sens, astfel că deţinerea terenului este fără nici un titlu. Cu ocazia organizării licitaţiei construcţiilor fostului CAP s-a convenit asupra faptului ca parcela de teren de 302 mp reprezentând fostul drum de incintă al fostului CAP, să fie folosit în continuare cu această destinaţie, de drum de acces, pentru deservirea tuturor proprietarilor construcţiilor licitate şi că pe baza acestei schiţe. La solicitarea Primăriei Miercurea Nirajului, expertul Pârvu Marta a întocmit o documentaţie cadastrală în vederea intabulării în cartea funciară a suprafeţei de teren în întindere de 6569, 05 mp aferentă construcţiilor licitate, documentaţie compusă din Plan de amplasament şi delimitare a bunului imobil intravilan, Memoriu tehnic justificativ, Fişa bunului imobil din str. Trandafirilor nr. 20, 20/A. Suprafaţa de teren care corespunde drumului de acces care face obiectul prezentei cauze este cuprinsă în CF 50381 Miercurea Nirajului, nr. top 252/3/2, 255/2 şi 256/1/2, în suprafaţă totală de 4025 mp. Pârâtele nu au un drept exclusiv asupra terenului reprezentând drumul de acces la imobilele situate la nr. administrativ 20, 20/A din str. Trandafirilor, însă, cu toate acestea, ele amplasează pe teren diverse materiale şi mijloace de transport, împiedicând accesul liber al celorlalţi proprietari ai terenurilor şi construcţiilor licitate. În continuare, condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale, urgenţa şi nerezolvarea fondului cauzei sunt îndeplinite în această cauză, urgenţa fiind justificată prin aceea că prin atitudinea pârâtelor reclamantul este împiedicat să acceadă la imobilele sale în care desfăşoară o activitate care îi aduce profit, prezenta cerere fiind justificată prin necesitatea prevenirii unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara. Caracterul vremelnic al cererii, chiar dacă rezultă din lege, este dat de existenţa unei acţiuni pe calea dreptului comun, iar condiţia privind nerezolvarea fondului cauzei, deşi nu este prevăzută în textul legal ca fiind o condiţie de admisibilitate, presupune un examen sumar al cauzei în cadrul căruia nu sunt examinate validitatea titlurilor prezentate, ci stabilirea aparenţelor unei situaţii juridice care să justifice menţinerea sau nu a unei stări de fapt sau de drept până la soluţionarea litigiului pe calea acţiunii de drept comun.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 581 şi următoarele Cod procedură civilă, art. 274 Cod procedură civilă.

În dovedirea afirmaţiilor sale, reclamantul a solicitat încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri, fiind depuse la dosar planşe foto (f. 6-7), adeverinţă (f. 8), schiţă (f. 9), declaraţie (f. 10), proces verbal de punere în posesie (f. 11), adrese nr. 7419/09.11.2010 (f. 12) şi nr. 1831/01.04.2011 (f. 13), nr. 7609/17.11.2010 (f. 14), plan de amplasament (f. 15), extras CF (f. 16-17), anexa nr. 1 (f. 18).

În apărare, pârâtele au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca cererii de ordonanţă preşedinţială ca fiind inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, pârâtele au arătat că cererea reclamantului este inadmisibilă deoarece nu sunt întrunite condiţiile de generale de admisibilitate astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 581-582 Cod procedură civilă, privind urgenţa, vremelnicia şi neprejudecarea fondului şi că în al doilea rând nu este îndeplinită nici condiţia specială ca, pârâtele să aducă atingere vreunui drept al reclamantului, întrucât acesta nu reclamă ocuparea terenului proprietatea sa, ci pretinde că ar exista un drum de acces în imediata apropiere a terenului său, pe care pârâtele ar trebui să permită accesul la terenul său. De asemenea, pârâtele au mai arătat că în ceea ce priveşte urgenţa au menţionat că fâşia de teren la care face referire reclamantul este în posesia şi folosinţa lor exclusivă încă din anul 1992, reclamantul nu a folosit niciodată aceste teren pentru accesul la terenul său şi de altfel nici nu are nevoie de acest drum întrucât terenul său are deschidere directă la drumul public. Terenul denumit de reclamanta "strada mică" este practic terenul aferent construcţiilor sale, pe care îl folosesc deoarece deţin construcţii în curte comună, cu alte persoane şi nu au altă cale de acces. În continuare, pârâtele au învederat că nici urgenţa nu este îndeplinită întrucât reclamantul reclamă modificarea unei situaţii care este veche de aproape 20 de ani, astfel că cererea de ordonanţă preşedinţială nu poate fi admisă.

În drept, pârâtele nu şi-au motivat întâmpinarea.

La data de 14.06.2011 pârâta S.C. Carpat Var S.R.L. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială ca fiind inadmisibilă şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea concluziilor scrise pârâta a arătat că din însăşi modul de formulare al petitului cererii introductive de ordonanţă preşedinţială, rezultă că cererea reclamantului este inadmisibilă, deoarece în primul rând nu sunt întrunite condiţiile generale de admisibilitate, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 581-582 din Codul de procedură civilă, privind urgenţa, vremelnicia şi neprejudecarea fondului. În al doilea rând, nu este îndeplinită nici condiţia specială ca pârâtele să aducă atingere vreunui drept al reclamantului, întrucât acesta nu reclamă ocuparea terenului proprietatea sa, ci pretinde că ar exista un drum de acces în imediata apropiere a terenului său, pe care pârâtele ar trebui să-i permită accesul la terenul său.

Cu privire la condiţiile generale, menţionează că nu este îndeplinită niciuna dintre cele trei condiţii. Astfel, cu privire la urgenţă, menţionează că fâşia de teren la care face referire reclamantul este în posesia şi folosinţa exclusivă a pârâtelor încă din anul 1992, că reclamantul nu a folosit niciodată acest teren pentru accesul la terenul său şi de altfel nici nu are nevoie de acest "drum" întrucât terenul său are deschidere directă la str. Trandafirilor, cu acces nestingherit şi nelimitat din acest drum public. Terenul denumit de reclamant "strada mică" este practic terenul aferent construcţiilor pârâtelor, este folosit doar de pârâte, care deţin construcţii în curte comună, cu alte persoane şi nu au altă cale de acces. Acest teren nu constituie şi nu a constituit niciodată cale de acces la terenul reclamantului şi nu a fost clasificat niciodată ca drum de autorităţile locale competente în acest sens. Rezultă că, cea mai importantă condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale - urgenţa - nu este îndeplinită, întrucât reclamantul reclamă modificarea unei situaţii care este veche de aproape 20 de ani. Din acest punct de vedere este foarte important de reţinut că, reclamantul nu a probat în nici un fel faptul că vreodată a intrat pe terenul său, pe calea de acces pe care o reclamă, ci dimpotrivă, prin probele administrate a dovedit că reclamantul trecea doar pe partea din faţă a terenului dintre cele două imobile după care intra nestingherit de nimeni pe terenul său. De asemenea a mai arătat că, din starea de fapt dedusă judecăţii de reclamant, rezultă că faptul prejudiciabil pentru el ar consta în ocuparea fără drept a căii de acces de către pârâte, prin depozitarea unor bunuri (materiale de construcţii şi mijloace de transport). Acest fapt prejudiciabil nu există, deoarece reclamantul nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că terenul respectiv ar avea destinaţie de cale de acces sau că asupra imobilului respectiv s-ar fi constituit în favoarea sa vreo servitute de trecere. Acest fapt prejudiciabil nu există şi pentru că reclamantul deţine şi alte posibilităţi de a intra pe terenul său - în primul rând calea de acces utilizată din 1991 şi până în octombrie 2010 când a montat gardul despărţitor, sau să-şi deschidă drum drept de acces direct din str. Trandafirilor.

Pârâtele au mai arătată că faptul prejudiciabil este "comis" de însăşi reclamantul BM şi constă în montarea gardului despărţitor şi n-ar fi existat dacă acesta ar fi lăsat o poartă de acces în zona din faţă, lângă stâlpul de înaltă tensiune. De altfel, în această zonă, reclamantul nici nu a betonat bolţarii din care a edificat gardul, probabil pentru a-l desfiinţa dacă nu i se va admite cererea de ordonanţă preşedinţială.

Din punct de vedere temporal, din planşele fotografice depuse rezultă că gardul despărţitor a fost montat de reclamant la sfârşitul lunii octombrie 2010. Astfel, perioada de timp de la sfârşitul lunii octombrie 2010 şi până la data depunerii cererii de ordonanţă preşedinţială, 7 aprilie 2011, constituie o perioadă suficient de îndelungată care face ca condiţia urgenţei măsurii necesare a fi luată pe calea ordonanţei preşedinţiale să nu fie îndeplinită. Pârâtele au mai arătat că terenul din faţa construcţiilor lor (cele două ateliere) îl folosesc din anul 1992 şi că nimeni niciodată nu a folosit acest teren ca şi drum de acces, pentru că acel drum nu există şi nici nu ar putea exista, deoarece după terenul pârâtelor este terenul reclamantului,practic acel drum n-ar duce nicăieri. Pârâtele afirmă că ar putea fi vorba doar de o eventuală servitute de trecere, însă reclamantul nu a cerut niciodată să i se confere un astfel de drept, şi e firesc să nu fi cerut, deoarece este evident că la imobilul lui există acces direct din str. Trandafirilor şi astfel cererea de instituire a servituţii de trecere ar fi inadmisibilă. În continuare a învederat că nici din cartea funciară nr. 50435 aflată la filele 19-21 din dosar nu rezultă vreun astfel de drept de trecere constituit în favoarea reclamantului, în această carte funciară fiind înscris dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4657 mp şi construcţiile existente. Este evident că terenul şi construcţiile au ieşit din patrimoniul fostului CAP în anul 1992 când au fost vândute, iar din acel moment au fost folosite în mod continuu de către pârâte în calitate de proprietare, atât pentru ateliere cât şi pentru terenul aferent în suprafaţă totală de 1000 mp, aflat în faţa şi în spatele atelierelor . Reclamantul nu contestă dreptul de proprietate al pârâtelor asupra construcţiilor (atelierelor) şi susţine că acestea nu ar fi proprietare asupra terenului aferent, însă nu probează această susţinere în nici un fel. În realitate pârâtele deţin în proprietate cele două ateliere şi terenul aferent acestora în suprafaţă totală de 1000 mp, aflat sub construcţii şi în faţa acestora, până la stâlpii ruginiţi menţionaţi în procesul verbal de cercetare la fata locului. Reclamantul nu a dovedit prin nici un mijloc de probă nici că în imobilele sale ar desfăşura vreo activitate comercială şi nici că a avut vreodată vreun profit, ci dimpotrivă, la faţa locului a constatat că imobilul din faţă este neterminat, iar cu privire la celelalte două, nu era nici un fel de activitate, păreau chiar de mult închise şi neutilizate. De asemenea, arată că cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamant nu poate fi admisă şi pentru că, reclamantul nu reclamă ocuparea vreunui teren proprietatea sa, iar din CF nr. 50381 Miercurea Nirajului, rezultă în mod evident că terenul constituie proprietatea CAP Miercurea Nirajului, iar în favoarea reclamantului nu s-a instituit nici un fel de servitute de trecere sau alt drept care să afecteze acest teren.

Faţă de aceste considerente, a solicitat respingerea cererii introductive ca fiind inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată.

La data de 14.06.2011 reclamantul a depus concluzii scrise prin care a solicitat obligarea pârâtelor la eliberarea drumului de acces (strada mică) în suprafaţă de 302 mp, înscris în CF 50381 Miercurea Nirajului, nr. top 252/3/2, 255/2, 256/1/2, care asigură accesul la imobilele de la nr. administrativ 20-22 din str. Trandafirilor, respectiv la ridicarea materialelor depozitate şi mijloacele de transport parcate pe acest drum, în mod provizoriu, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile în acţiunea formulată pe calea dreptului comun, în caz contrar, prin hotărâre judecătorească solicită îndrituirea reclamantului să le ridice, pe cheltuiala pârâtelor; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea concluziilor scrise a arătat în esenţă aceleaşi solicitări şi motive din cererea introductivă din data de 07.04.2011.

În dovedirea apărărilor sale, pârâtele au solicitat încuviinţarea administrării probei cu înscrisuri, fiind depuse la dosar planşe foto (f. 56-59).

În cauză, instanţa a încuviinţat, atât pentru reclamant, cât şi pentru pârâte administrarea probei cu înscrisuri şi a dispus din oficiu administrarea probei cu cercetarea la faţa locului.

Analizând ansamblul probelor administrate în cauză, instanţa constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul, BM, a solicitat instanţei, pe calea ordonanţei preşedinţiale, să oblige pârâtele, S.C. CARPAT VAR S.R.L. şi S.C. IMPEX ELBOB NIRAJ S.R.L., să elibereze drumul de acces (strada mică) la imobilele de pe strada Trandafirilor nr. 20-20A din Miercurea Nirajului, judeţul Mureş, suprafaţă de teren de 302 mp, înscris în cartea funciară CF nr. 50381 Miercurea Nirajului, nr. top. 252/3/2, 255/2, 256/1/2, prin ridicarea materialelor depozitate pe calea de acces şi prin deplasarea autovehiculelor parcate, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile în cererea formulată pe calea dreptului comun, sau, în cazul refuzului, să fie îndrituit reclamantul prin hotărâre judecătorească să elibereze calea de acces, pe cheltuiala pârâtelor.

Ordonanţa preşedinţială reprezintă o procedură judiciară specială prin care legea îngăduie să se dea o rezolvare vremelnică şi fără prejudecarea fondului unor situaţii al căror caracter urgent impune soluţionarea acestora într-un termen scurt, ceea ce nu ar fi posibil dacă judecata s-ar desfăşura potrivit procedurii de drept comun. Aşadar, pentru a fi admisă, potrivit dispoziţiilor art. 581 Cod procedură civilă, cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie să îndeplinească mai multe condiţii specifice, dintre care unele se referă la scopul măsurii solicitate (să fie solicitată pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări), iar altele se referă la anumite caracteristici ale situaţiei de fapt şi de drept care a generat necesitatea măsurii (situaţia de fapt sau de drept să facă necesară luarea de urgenţă a măsurii; măsura dispusă să fie vremelnică şi să nu prejudece fondul raportului juridic civil concret dintre părţi).

Instanţa, pentru a hotărî asupra cererii de ordonanţă preşedinţială, va analiza mai întâi dacă măsura este solicitată pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, iar apoi dacă sunt îndeplinite condiţiile speciale referitoare la urgenţa măsurii, la vremelnicie şi la neprejudecarea fondului.

Iniţial, prin cererea de ordonanţă preşedinţială, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor să elibereze calea de acces, prin obligarea lor la efectuarea anumitor fapte materiale şi acţiuni de natura caracteristice conţinutului unei obligaţii de a face. Ulterior, reclamantul şi-a precizat cererea de ordonanţă preşedinţială în sensul că solicită apărarea dreptului de servitute de trecere constituit prin destinaţia proprietarului.

A. Servitute de trecere constituită prin destinaţia proprietarului

În ce priveşte analiza formală a dreptului de servitute de trecere constituit prin destinaţia proprietarului, instanţa statuează că, înainte de a analiza şi verifica dacă cererea de ordonanţă preşedinţială îndeplineşte condiţiile speciale de admisibilitate prevăzute de lege, este datoare să cerceteze aparenţa dreptului litigios, pentru ca soluţia să nu fie arbitrară. Atunci când evaluează formal dreptul invocat în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale instanţa efectuează o examinare sumară a acestuia, în temeiul mijloacelor de probă administrate şi prin care acesta se tinde fi dovedit, pentru a stabili de partea cui este aparenţa dreptului. Astfel, atunci când dreptul reclamantei decurge dintr-un titlu sau dacă pârâtele opune pretenţiilor reclamantei un titlu, instanţa, fără a cerceta în fond valabilitatea actului, va examina validitatea formală a actului, eficacitatea sau inopozabilitatea lui.

Instanţa, procedând la o analiză sumară asupra aparenţei fondului dreptului dedus judecăţii reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 625 Cod civil, destinaţiunea proprietarului ţine loc de titlu în privinţa servituţilor continue şi aparente. Servitutea de trecere este o servitute necontinuă şi aparentă, prin urmare, în cazul acestui tip de servituţi nu sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la constituirea prin destinaţia proprietarului (servitutea de trecere fiind necontinuă nu poate fi constituită prin destinaţia proprietarului). Această soluţie este logică deoarece, atât timp cât cele două fonduri aparţin aceluiaşi proprietar, nu poate fi vorba de constituirea vreunei servituţi, ci doar de exerciţiul firesc al dreptului de proprietate conform intereselor proprietarului, iar după înstrăinarea unuia dintre fonduri nu poate fi vorba de constituirea servituţii de trecere prin destinaţia proprietarului, deoarece el nu mai este proprietar şi nu poate face acte de exerciţiu, succesive şi repetate, caracteristice unui drept de servitute de trecere. Acesta este motivul pentru care în cazul servituţii de trecere legea a prevăzut dispoziţii speciale (art. 627 Cod civil), care prezumă voinţa părţilor de a menţine o servitute aparentă (chiar şi necontinuă) existentă între două fonduri în favoarea noului proprietar, cu condiţia ca în actul de înstrăinare dintre fostul proprietar şi noul proprietar, cel al fondului dominant, să nu fie prevăzută o dispoziţie contrară.

Aşadar, convertirea uzului firesc şi eficient a două fonduri învecinate, conform obişnuinţei fostului proprietar, într-un drept de servitute pentru uzul şi utilitatea fondului dominant al noului proprietar este condiţionată de existenţa unui act juridic civil translativ de proprietate a terenului (inter vivos sau mortis causa) în care părţile să nu prevadă o dispoziţie contrară păstrării servituţii. În consecinţă, instanţa reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 627 Cod civil, potrivit cărora "dacă proprietarul a două proprietăţi, între care există un semn văzut de servitute, înstrăinează una din proprietăţi, fără ca contractul să conţină nici o convenţie atingătoare de servitute, ea urmează de a exista într-un mod activ sau pasiv în favoarea fondului înstrăinat, sau asupra fondului înstrăinat", deoarece nu ne găsim în ipoteza avută în vedere de textul de lege menţionat. Astfel, instanţa reţine că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în temeiul dispoziţiilor legii şi prin efectul unor hotărâri judecătoreşti, iar nu printr-un act juridic civil translativ de proprietate dintre între el şi fostul proprietar, aşa cum rezultă din cuprinsul extraselor de carte funciară ale imobilului (f. 16-24). Acest mod de dobândire a proprietăţii fondului pretins dominant exclude posibilitatea manifestării de voinţă a fostului proprietar al celor două fonduri învecinate în sensul constituirii sau prezervării unei servituţi de trecere.

În concluzie, analizând formal aparenţa dreptului, în aplicarea dispoziţiilor art. 1169 Cod civil, instanţa reţine că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui titlu al dreptului de servitute invocat, pretins constituit prin destinaţia proprietarului, care să poată întemeia cererea de ordonanţă preşedinţială.

Instanţa reţine că şi în situaţia în care ar fi în discuţie un drept de acces întemeiat pe o servitute de trecere la un loc înfundat (servitute legală), procedând la o analiză formală şi sumară a titlului, instanţa constată că existenţa dreptului de servitute nu este dovedită formal de vreun titlu sau de înscrierile din extrasele de carte funciară a imobilelor, fond dominant şi aservit, unde ar fi trebuit să apară în "Partea III Sarcini" a cărţii funciare.

Cu ocazia administrării cercetării la faţa locului (f. 61), instanţa a constatat faptul că în luna octombrie 2010 reclamantul a început construirea unui gard despărţitor la limita dintre terenul proprietatea lui şi fâşia de teren reclamată în scop de cale de acces la terenul şi construcţiile acestuia din spate. Gardul a fost construit din fundaţie de beton săpată în pământ la nivelul solului peste care au fost amplasaţi bolţari betonaţi, cu stâlpi de susţinere de profil circular (ţeavă) de aproximativ 10 cm diametru. Gardul începe de la drumul public şi delimitează spaţial terenul proprietatea reclamantului de restul terenului pe toată lungimea fâşiei de teren reclamată în scop de acces, aşa cum se poate vedea, în scop orientativ, în planul de amplasament al imobilului (f. 15). Instanţa a mai constatat, cu aceeaşi ocazie, faptul că în curtea reclamantului se putea observa că vegetaţia naturală la sol (iarba) era "roasă" după un traseu şerpuit, care începea cu zona de acces la drumul public pe care părţile au recunoscut că au folosit-o în comun, după care virează stânga pe terenul reclamantului şi continuă în lungul gardului până în spate, înspre clădirea a doua şi a treia. Aşadar, aceste semne exterioare denotă faptul că reclamantul a creat şi a utilizat o cale de acces pe acel traseu, fiind utilizat o perioadă îndelungată ca traseu firesc de acces la porţiunea de teren şi la construcţiile din spate, până la momentul în care reclamantul a decis să construiască gardul despărţitor şi, astfel, să îşi obstaculeze prin propria sa faptă calea de acces.

Astfel, chiar şi în situaţia în care reclamantul ar invoca un drept de servitute de trecere (servitute legală), instanţa reţine că, pe de o parte, reclamantul însuşi, prin construirea gardului pe fundaţie de beton, şi-a obstaculat accesul la partea din spate a terenului şi construcţiilor proprietatea sa, iar, pe de altă parte, că terenul luat în ansamblu nu poate fi caracterizat ca fiind "loc înfundat" atât timp cât printr-o cheltuială rezonabilă îşi poate crea acces direct la drumul public prin decuparea unei porţiuni din zidul despărţitor de la stradă, aşa cum rezultă din schiţa şi planşele foto depuse la dosar (f. 56).

În concluzie, instanţa reţine că în aceste cazuri cererea de ordonanţă preşedinţială astfel întemeiată şi precizată tinde la stabilirea, chiar şi vremelnic, a unui drept de servitute de trecere, nu la prezervarea exerciţiului unui drept de servitute existent, ceea ce presupune că cererea de ordonanţă preşedinţială este inadmisibilă.

B. Obligaţie de a face şi lipsa unui drept de proprietate exclusivă al pârâtelor asupra fâşiei de teren reclamate în scop de cale de acces.

În ce priveşte analiza formală asupra dreptului reclamantului care ar fi corelativ obligaţiei pârâtelor la eliberarea căii de acces prin ridicarea materialelor depozitate şi deplasarea autovehiculelor parcate, instanţa reţine că, în principiu, o asemenea cerere este admisibilă în procedura ordonanţei preşedinţiale dacă îndeplineşte condiţiile speciale prevăzute de lege referitoare la scopul măsurii şi la caracteristicile situaţiei de fapt care a generat aspectul litigios.

Cu privire la urgenţa caracteristică măsurii solicitate, instanţa reţine că până la momentul când a început construirea gardului despărţitor reclamantul (luna octombrie 2010) folosea propriul său fond pentru accesul la porţiunea de teren şi la construcţiile din spate, proprietatea lui. Cu ocazia cercetării la faţa locului, instanţa şi-a format convingerea în sensul că, deşi reclamantul a afirmat faptul că a folosit fâşia de teren reclamată în scop de acces pentru a ajunge la terenul şi construcţiile din spate, totuşi, la faţa locului nu s-a observat semne exterioare vizibile caracteristice trecerii cu piciorul sau cu vehicule dincolo de limita făşiei de tren respective, până la vreuna dintre construcţiile de pe terenul din spate. Această constatare conduce cu certitudine la concluzia că acea fâşie de teren a fost folosită de pârâte ca modalitate de acces la cele două ateliere care şi-au desfăşurat activitatea în incinta clădirii licitate de pârâte şi, uneori, ca loc de depozitare temporară a anumitor materiale utilizate în activitatea lucrativă a uneia dintre pârâte, nicidecum ca drum de acces al reclamantului. De altfel, instanţa constată că utilizarea suprafeţei de teren în cauză este singura modalitate în care pârâtele pot avea acces la propriile ateliere, deoarece lăţimea fâşiei de teren este relativ mică (aproximativ 4 m lăţime de la colţul şoproanelor până la gardul despărţitor), aşa cum rezultă şi din procesul-verbal de cercetare la faţa locului (f. 61). Instanţa constată că reclamantul nu a furnizat nici un motiv sau argument pentru care măsura solicitată este urgentă sau a devenit urgentă la momentul formulării cererii (de exemplu, ar fi fost urgenţă dacă s-ar fi dovedit că eliberarea căii de acces este necesară reclamantului pentru accesul temporar la porţiunea de teren din spate pentru efectuarea unor lucrări necesare şi urgente la anumite construcţii şi care nu ar putea suferi amânare). Situaţia în care se găsesc părţile la momentul pronunţării asupra cererii de ordonanţă preşedinţială dăinuie de mai mulţi ani, nefiind o situaţie cu elemente de noutate care odată apărute să determine luarea de urgenţă a anumitor măsuri vremelnice. Oricum, instanţa statuează că nu se poate reţine ca existând urgenţă pentru luarea măsurii atunci când reclamantul, prin propria sa faptă, îşi blochează calea de acces îndelung utilizată, în aplicarea principiului conform căruia "nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept" (nemo auditur propriam turpitudinem in jure allegans).

Cu privire la vremelnicia măsurii şi la faptul că măsura dispusă nu trebuie să prejudece fondul, instanţa reţine că în cauză între aceste două condiţii există o strânsă legătură, astfel că ele vor fi analizate concomitent. Instanţa statuează că cerinţa ca măsura solicitată să nu prejudece fondul semnifică faptul că nici măcar vremelnic instanţa nu poate dispune în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale o măsură care tinde să tranşeze un litigiu, prin luarea unei măsuri prin care se stabileşte existenţa, întinderea şi exerciţiul unui drept subiectiv civil. În cauză, reclamantul argumentează în repetate rânduri în sensul că pârâtele folosesc fâşia de teren reclamată în scop de cale de acces ca şi cum ar avea un drept exclusiv şi ceea ce reclamantul solicită este ca şi el să aibă un drept de folosinţă asupra porţiunii de teren. Acest efect vizat de cererea de ordonanţă preşedinţială formulată tinde la soluţionarea fondului litigiului dintre părţi, respectiv la stabilirea drepturilor fiecărei părţi asupra suprafeţei de teren respective (se tinde la stabilirea naturii, întinderii şi exerciţiului drepturilor subiective civile ale părţilor).

În concluzie, instanţa reţine că în acest caz cererea de ordonanţă preşedinţială astfel întemeiată şi formulată tinde la stabilirea, chiar şi vremelnic, a unui drept de folosinţă asupra unui bun al altuia, nu la prezervarea exerciţiului unui drept existent al reclamantului, ceea ce presupune că cererea de ordonanţă preşedinţială este inadmisibilă.

În continuare, instanţa reţine că reclamantul, potrivit dispoziţiilor art. 1169 Cod civil, avea sarcina de a dovedi existenţa condiţiilor speciale ale măsurii solicitate prin cererea de ordonanţă preşedinţială. Instanţa statuează că în cadrul ordonanţei preşedinţiale se dispune luarea unor măsuri efective şi necesare în contextul situaţiei de fapt concrete, în scopurile expres şi limitativ prevăzute de lege (pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări), iar nu a unor măsuri care fac mai lesnicioasă folosinţa sau care sporesc valoarea de circulaţie a unuia dintre cele două fonduri învecinate (faptul că reclamantul intenţionează să porţioneze şi să înstrăineze parte din teren şi construcţii sau faptul că reclamantul doreşte accesul prin acel loc la construcţiile unde desfăşoară o activitate profitabilă nu justifică luarea măsurii solicitate şi nici nu dovedeşte că ea tinde la protejarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere sau la prevenirea unei pagube iminente). Astfel, instanţa a constatat că reclamantul, cu o cheltuială rezonabilă, îşi poate crea acces la drumul public prin decuparea unei porţiuni din zidul despărţitor dinspre stradă. În concluzie, reclamantul nu a dovedit că măsura este necesară pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere şi nici că măsura este necesară pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

În consecinţă, constatând că cererea reclamantei nu îndeplineşte condiţiile speciale prevăzute de dispoziţiile art. 581 Cod procedură civilă, instanţa va respinge cererea de ordonanţă preşedinţială, ca fiind neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare