Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în anularea sentinţei arbitrale.

Decizie 450 din 25.06.2015


Domeniul: Litigii cu profesionişti. Aspecte de drept procedural

 Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în anularea sentinţei arbitrale.

 Rezultă din interpretarea sistematică şi coroborată a dispoziţiilor articolului 361 alin.1 şi articolului 342 alin.1 Cod procedură civilă că acţiunea în anulare trebuie soluţionată de instanţa judecătorească imediat superioară, celei care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în primă instanţă, observând valoarea pretenţiilor capătului principal de cerere, respectiv 16.513,3 lei, competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect acţiunea în anularea sentinţei arbitrale, revine Tribunalului Bucureşti

 - Articolul 365 alin.1  şi articolul 342 alin.1 Cod procedură civilă 1865;

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR.450 din 25.06.2015)

Prin sentinţa civilă nr. 3196/19.06.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 39537/3/2013, a fost respinsă excepţia de tardivitate a acţiunii în anulare formulată de reclamanta G.E.în contradictoriu cu pârâta SC M.I.SRL.

A fost anulată hotărârea arbitrală atacată nr.27/A din 30 iulie 2011 pronunţata de Tribunalul Arbitral - Arbitru Unic I. G..

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut în ce priveşte excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare raportat la motivul că sentinţa a fost comunicată odată cu somaţia de poprire, respinsă ca neîntemeiată, apreciind că, faţă de dispoziţiile art.365 alin.2 C.pr.civ., acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. În lipsa unei prevederi legale exprese nu pot fi aplicate dispoziţiile art.284 alin.2 C.pr.civ. care asimilează comunicării hotărârii şi comunicarea somaţiei de executare, având în vedere că este o dispoziţie expresă care se aplică numai situaţiei pentru care norma a fost edictata.

Parata M.I.SRL  nu a depus la dosar dosarul arbitral, a depus însă la dosar o copie a convenţiei arbitrale şi a dovezi de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii arbitrale nr.27/A, dovadă contestată de reclamanta din prezenta cauză.

Raportat la împrejurarea că reclamanta din prezenta cauză contesta înscrisul depus în copie la dosar, fila 65, intitulat „dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii arbitrale nr.27/A din 30.07.2011”, având in vedere împrejurarea că pârâta M.I.SRL nu poate prezenta originalul acestui înscris şi nu poate depune dosarul arbitral în original, acest înscris nu a fost apreciat de către tribunal ca reprezentând o dovadă de comunicare a sentinţei arbitrale atacate, astfel că, prin raportare la dispoziţiile art.365 alin.2 C.pr.civ. a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării acţiunii în anulare.

Cu privire la acţiunea in anulare propriu zisă, tribunalul în temeiul dispoziţiilor art.366 alin.1 a anulat hotărârea arbitrală, şi, apreciind că pentru a hotărî în fond este nevoie de noi probe, a acordat termen pentru judecarea cererii in fond, punând în vedere SC M. SRL sa depună la dosar înscrisurile invocate ca proba in acţiunea arbitrală.

În ce priveşte anularea hotărârii arbitrale, au fost avute în vedere motivele de desfiintare invocate în acţiunea în anulare, prevăzute in art.364 lit.d si lit.g C.pr.civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.364 lit. d C.pr.civ. hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată atunci când partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită. În condiţiile în care dosarul arbitral nu a fost depus la Judecătorie conform dispoziţiilor art.363 indice 1 C.pr.civ. şi nici nu a fost ataşat ulterior dosarului având ca obiect acţiune în anulare, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada legalei citări a pârâtei din dosarul arbitral.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art.364 lit.g C.pr.civ. hotărârea arbitrala poate fi desfiinţată atunci când nu cuprinde data şi locul pronunţării.

Din analiza copiei hotărârii depuse la dosar nu rezultă locul pronunţării; împrejurarea că Tribunalul care a pronunţat hotărârea s-a intitulat tribunalul Arbitral Bucureşti nu suplineşte lipsa locului arbitrajului din cuprinsul hotărârii.

II. Prin sentinţa civilă nr. 5770/20.11.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 39537/3/2013, rejudecând asupra fondului pricinii, a fost admisă excepţia  prescripţiei dreptului la acţiune, fiind respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC M.I.SRL, în contradictoriu cu  pârâta G. E.ca prescrisă.

Tribunalul a apreciat că excepţia este întemeiată faţă de dispoziţiile  art.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, conform cărora  dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege; odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

Totodată potrivit art.3 termenul de prescripţie este de 3 ani; termenul curge potrivit art.7 de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar în obligaţiile al căror termen de executare nu este stabilit prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.

În speţă, cererea formulată de SC M.I.SRL, pretins a fi fost formulată de reclamantă la dosarul arbitral – fila 80 dosarul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, are ca obiect neplata sumei datorate asumate prin contractul nr.12/15.10.2007 încheiat cu pârâta G. E., contractul având ca obiect elaborarea P. ului de arhitectură, cu detalii de execuţie, PUD, listă lucrări, pentru realizarea S+P+E1+E pentru pârâtă, P.  tehnic de consolidare şi detalii de execuţie, E.  iză tehnică cu termenele: 15 noiembrie şi 15 decembrie 2008.

Contractul de prestări servicii nr.12/15.10.2007 (fila 109 dosar), depus la dosar de către pârâta din prezenta cauză – reclamantă în dosarul arbitral, parţial lizibil prevede plata facturii în termen de 6 zile de la data elaborării P. ului de arhitectură – fixat prin art.3.1 din contract la de 15.12.2008.

Procesul-verbal de predare-primire din 23.02.2009 (fila 83 dosar), semnat de părţi atestă predarea-primirea documentaţiei tehnice de P. are angajată prin contract.

Totodată, potrivit calculului prevăzut în înscrisul depus la fila 84 dosar, semnat de părţi, factura a fost emisă la data de 23.02.2009.

Prin urmare, dreptul la acţiune s-a născut cel mai târziu la 02.03.2009, data expirării unui termen de 6 zile de la emiterea facturii din 23.02.2009, reclamanta din dosarul arbitral neinvocând niciun motiv de întrerupere sau suspendare a curgerii termenului de prescripţie.

Plăţile parţiale efectuate de pârâta din dosarul arbitral – G. E. nu reprezintă o recunoaştere a întregului debit, în condiţiile în care cuantumul acestui debit este contestat de către aceasta.

Totodată, chiar dacă ar reprezenta o întrerupere a termenului de prescripţie, s-a reţinut că ultima plată s-a efectuat la 07.12.2009 (fila 16, vol.II, dosarul 39537/3/2013 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă).

Raportându-se la cele două date, acţiunea apare ca prescrisă, în contextul în care dosarul arbitral nu a fost depus la instanţă în conformitate cu dispoziţiile art.3631 Cod procedură civilă şi nici nu a fost ataşat ulterior dosarul având ca obiect acţiune în anulare, în condiţiile în care instanţa a pus în vedere expres această împrejurare pârâtei SC M.I.SRL.

Nedepunerea dosarului arbitral la instanţă, în condiţiile impuse de lege sau ulterior face ca depunerea cererii de chemare în judecată, depusă în copie de către pârâta din prezenta cauză (fila 80) să nu dobândească dată certă până la momentul depunerii cererii de învestire cu formulă executorie a hotărârii arbitrale – 30.03.2012 (fila 19 dosar), dată raportat la care cererea apare ca prescrisă.

Au mai fost reţinute în acest sens dispoziţiile art.1182 Cod civil potrivit cu care data înscrisului privat nu face credinţă în contra terţilor decât din ziua în care s-a înfăţişat la o instituţie publică, din ziua în care s-a înscris într-un registru anume destinat, din ziua morţii aceluia sau unuia dintre aceia care l-au semnat sau din ziua în care va fi fost trecut fie şi în prescurtare în acte făcute de funcţionari publici. Prin interpretarea extensivă a acestor dispoziţii s-a apreciat că cererea de chemare în judecată pe baza căreia s-ar fi pronunţat „hotărârea arbitrală” a dobândit dată certă la momentul învestirii cu formulă executorie a sentinţei arbitrale, în contextul în care „hotărârea arbitrală” face referire în cuprinsul său la cererea cu care a fost învestită.

În consecinţă şi faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat acţiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestor sentinţe a declarat recurs pârâta SC M.I. SRL, pe care le-a apreciat ca fiind nelegale şi netemeinice pentru următoarele considerente:

Prin Acţiunea în anularea Hotărârii arbitrale, instanţa a schimbat calitatea părţilor în dosar, încălcând dispoz. art.294 cod proc.civilă, care deşi prevede în apel, cale de atac împotriva sentinţei dată la fond, prin similitudine, hotărârea putând fi atacată cu acţiune în anulare (cale de atac asemănătoare recursului-din moment ce sentinţa nu este supusă apelului), astfel încât şi în această cale de atac, nu se poate schimba calitatea părţilor în dosar.

A mai fost criticată sentinţa pe considerentul că instanţa a preluat afirmaţiile numitei G. E. cu privire la problemele de sănătate ale acesteia în mod greşit, înscrisurile respective nefiind aduse la cunoştinţa părţilor în timpul derulării contractului, astfel încât recurenta nu era în măsură a lua cunoştinţă despre acestea.

S-a mai arătat că, desi se invocă sentinţa civilă nr.17925 din 11.11.2013 a Judecătoriei sector 2, se încalcă  şi competenţa de a judeca acţiunea în anulare, cale de atac, care potrivit legii, pe de o parte trebuia introdusă în faţa Curţii de Apel Bucureşti, deoarece potrivit legii, dacă tribunalul arbitral a fost constituit chiar şi dintr-un singur arbitru unic, este denumit tot tribunal, iar în calea de atac, competenta funcţională revenea Curţii de Apel, şi oricum calea de atac trebuia judecată de cel puţin un complet format din 2 judecători, însă cum la apel se judeca în complet de 2 judecători, iar acţiunea în anulare echivalează cu recurs, a considerat recurenta că componenţa instanţei trebuia să fie alcătuita din 3 judecători, deci şi din acest punct de vedere, deşi s-a invocat art.342 cod proc.civilă, fila 2 a sentinţei, a fost nesocotit, încălcat  şi nerespectat.

A precizat recurenta că nu acesteia îi revenea nouă obligaţia de a depune un dosar original, deoarece toate înscrisurile şi întregul dosar nu a fost niciodată  în posesia sa, acesta rămânând în posesia arbitrului unic, astfel încât aceasta nu a fost în măsură să depună la dosar decât copii Xerox.

În mod greşit a fost apreciată adresa depusă de către G. E. , de la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, deoarece codul de procedura civilă nu prevede obligativitatea sau menţiuni exprese cu privire la judecarea în baza codului de procedură civilă numai sub egida acestei instituţii, fiind binecunoscuta şi instituţia aşa numitei proceduri Arbitrajul ad-hoc.

În ceea ce priveşte excepţia de prescripţie invocate de instanţă la data de 20.11.2014, după 5 amânări de termen, aceasta a fost admisă în vădita defavorizare a recurentei, dosarul fiind strigat în lipsa acesteia, fiind primite înscrisuri care nu i-au fost comunicate, iar excepţia nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Recurenta a arătat că a depus la dosar toate înscrisurile solicitate de către instanţă, care în mod greşit a respins excepţia de tardivitate a formulării acţiunii în anulare, astfel încât aceasta înţelege să formuleze cale de atac şi împotriva acestei sentinţe, care în opinia sa este total netemeinică, nelegală şi dată cu încălcarea  dispoziţiilor exprese ale legii.

S-a criticat sentinţa prin prisma faptului că instanţa nu a avut în vedere toate înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul încheiat, procesul verbal de receptive, care făceau dovada legitimităţii acţiunii şi a sumelor datorate, necunoaşterea dispoziţiilor, sau aparenţa necunoaşterii dispoziţiilor din legile special, în acest sens, obligativitatea predării documentaţiei la Primărie de către beneficiar, adică de către G. E., care l-a depus cu întârziere,  şi chiar faptul că a semnat fără  a face vreo menţiune, sau să se prezinte cu cineva la semnarea oricăror documente, inclusiv ordine de plată la o bancă comercială, ce atestă recunoaşterea sumei, ca şi declararea în faţa  instanţei că recunoaşte datoria şi că doreşte să o achite (Judecătoria sector 3- la prima acţiune având că obiect Somaţia de plată), deci toate acestea nu au format opinia instanţei cu privire la situaţia clară, şi păgubirea noastră de către G. E.. În acest sens, recurenta a expus punctul său de vedere cu privire la relaţiile contractuale dintre părţi.

S-a mai învederat că a fost invocată  excepţia conflictului negativ de competenţă, în baza art.20 cod proc.civilă, iar potrivit art.21 cod proc.civilă, trebuia să fie înaintat dosarul instanţei ierarhic superioare care reprezenta regulator de competenţă potrivit art.22, (2) cod proc.civilă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti.

Având în vedere prevederile art.340 indice 1 cod proc.civilă, precum şi faptul că hotărârea arbitrală în cauza a fost pronunţată, conform legii de către un tribunal, care, ca şi competenţă, este de acelaşi grad cu Tribunalul Bucureşti, recurenta a apreciat că în fapt competeţa funcţională revenea Curţii de Apel. Potrivit art. 365 (1) indice 1, cod pric.civilă:"Competenţa de a judeca în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art.342 în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul", arbitrajul fiind efectuat de către tribunal arbitral constituit dintr-un arbitru, care e asimilat judecătorului, putând fi recuzat pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii.

Cum acţiunea în anulare este o acţiune cu caracter de cale de atac, fie apel sau recurs, aceasta nu poate fi soluţionată pe de o parte de Tribunal, deoarece conform legii hotărârea ce se doreşte a se desfiinţa a fost pronunţată de un tribunal, iar pe de altă parte, fiind o cale de atac nu poate fi soluţionată de către un complet format dintr-un singur judecător, ca pentru fond.

Pentru toate aceste considerente, şi mai ales, pentru faptul că recurenta a depus înscrisuri doveditoare că hotărârea a fost comunicată, precum şi acţiunea şi convenţia prevăzută de lege, fiind iniţiate toate demersurile legale după nerespectarea de către petentă a obligaţiilor asumate prin contract, s-a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamantei G. E. şi menţinerea ca legală şi temeinică a  hotărârii arbitrale.

Hotărârea arbitrală conţine şi locul şi data pronunţării acesteia, locul fiind Bucureşti, data fiind 30.07.2011, în chiar prima pagina se menţionează locul, Bucureşti, precum şi data. Susţine recurenta că art.363 indice 1 cod proc.civilă, este o dispoziţie de recomandare şi nu imperativă, ce nu îi poate fi imputată, deoarece dosarul original se afla la Arbitrul unic, nici o parte dintr-un litigiu arbitral, şi din nici o instanţă, de orice grad, neputând deţine efectiv un dosar original.

 În ce priveşte hotărârea arbitrală, s-a arătat că aceasta îndeplineşte cerinţele legale, convenţia arbitrală fiind încheiată în scris, făcând menţiunea despre numele, locul, limba în care se va desfăşura acest litigiu, d-na G. nu a formulat cerere de recuzare, de numire a altui arbitru sau unui supraarbitru însă în mod cert a primit acţiunea şi înscrisurile, dovada făcând şi faptul că începând cu Notificarea trimisă de recurentă, în termenul legal, de la refuzul de a respecta condiţiile cu care s-a angajat prin contract, nu a înştiinţat-o pe recurentă în nici un fel cu privire la nici o critică, nemulţumire. Semnarea de către d-na G. E. a Convenţiei Arbitrale şi remiterea acesteia agentului care a fost însărcinat cu comunicarea acesteia s-au făcut cu aplicarea şi respectarea art.358 indice 1, alin.(2) cod procedura civilă.

Hotărârea arbitrală respecta cerinţele legale, începând cu art.360, 360 indice 2, 361 cod procedură civilă, singura nemulţumire a reclamantei fiind că a fost obligată la plata sumelor datorate.

A subliniat recurenta că susţine şi în recurs excepţia tardivităţii introducerii acţiunii în anulare prevăzută de lege, prin aplicarea şi respectarea dispoz. art.365, alin. (2), care prevede că "Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o luna", şi chiar dacă s-ar presupune că reclamanta nu a primit hotărârea în august 2011, aceasta menţionează clar că la data de 11.06.2012 i s-a comunicat aceasta hotărâre de la biroul executorului judecătoresc. Astfel că, cele 30 de zile, o lună, calculate de la 11.06.2012, se încheiau la 11.07.2012, cauza prezentă fiind înregistrată la data de 10 decembrie 2013 deci mult timp, depăşind termenul legal în acest sens.

Chiar luând în calcul data formulării acţiunii în anularea hotărârii arbitrale formulată de reclamantă la Judecătoria sector 2, dosar nr.26343/300/2013, fiind înregistrată la data de 17.09.2013, cu termen în data de 11.11.2013,  prin care instanţa a observat necompetenta materiala a acesteia, însă fără  a observa depăşirea cu foarte mult timp a termenului legal de formulare a unei asemenea acţiuni, vine în susţinerea poziţiei recurentei, anume că reclamanta a cunoscut aceasta hotărâre însă scopul sau final a fost şi este să nu îşi achite datoria.

 Prin nerespectarea acestei condiţii legale, mai multe instanţe, inclusiv instanţa supremă a statuat aceleaşi concluzii în situaţii similare cu prezenta cauză, constatând inadmisibilitatea unei asemenea acţiuni, formulată peste termenul legal, care face imposibil de judecat fondul, deoarece acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, astfel cum este prevăzută de lege, se face în termenul prevăzut de lege pentru motivele prevăzute în acest sens.

Intimata G. E. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, intimata a arătat că în mod corect instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de SC M.I.SRL în contradictoriu cu pârâta G. E. ca prescrisă referindu-se la sumele de bani cerute de SC M.I.SRL de la G. E. pe parcursul procesului.

Totodată, s-a apreciat că în mod corect instanţa a ţinut cont de actele medicale depuse de G. E. la dosar,  care atestă probleme vechi pe fond lucru de care directorul firmei SC M.I. SRL avea cunoştinţă, deoarece o cunoaşte pe G. E. din anul 2007, în perioada în care se vizitau şi a servit deseori masa în casa familiei G..

Problemele de sănătate ale intimatei sunt atestate de actele medicale, cunoscute de reprezentantul recurentei, care a îndemnat-o pe intimate să semneze contractul ştiind că aceasta este neştiutoare de carte.

 Privitor la competenţa instanţei de a judeca acţiunea în anularea hotărârilor arbitrale, intimata a considerat  că a fost corect stabilită această competenţă, respectiv Tribunalul Bucureşti Secţia a VI a Civilă, fiind o acţiune pe fond. De asemenea în mod corect Curtea de Apel Bucureşti Secţia a V a Civilă este competentă să judece recursul la acţiunea în anulare a hotărârilor arbitrale.

 S-a mai apreciat că SC M.I.SRL, avea obligaţia să depună dosarul original, respectiv dosarul arbitral care a stat la baza emiterii hotărârilor arbitrale, deoarece acest lucru a fost cerut atât de reclamanta G.E. care a contestat semnătura, dar şi de instanţă.

 De asemenea, ambele părţi atât reclamanta pârâtă G. E.cât şi pârâta-reclamantă SC M.I.SRL au fost în mod legal citate la adresele indicate în acţiune şi au avut posibilitatea să se prezinte la termenele de judecată.Faptul că SC M.I.SRL nu s-a prezentat la şedinţa de judecată la care s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a intimatei SC M.I.SRL nu este culpa instanţei care a judecat corect cauza.

În mod corect instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea reconvenţională privitoare la pretenţiile în bani formulată de reclamanta SC M.I.SR în contradictoriu cu G. E.ca prescrisă.

Ambele părţi au avut în cauză dublă calitate de reclamant şi pârât, iar SC M.I.SRL a cerut sume de bani de la G. E., deşi dreptul la acţiune era prescris, după cum corect a apreciat instanţa de fond.

 Instanţa s-a pronunţat corect când a respins excepţia de tardivitate a formulării acţiunii în anulare, prin sentinţa civilă nr.3956/19.06.2014 care este temeinică şi legală.

S-a mai arătat privitor la excepţia conflictului negativ de competenţă, faptul că instanţa a soluţionat corect această excepţie şi a dat soluţia legală în cauză.

Totodată, intimata a menţionat că hotărârea arbitrală nu conţine locul, data, sediul şi unde a fost judecată aceasta, precum şi faptul că termenul de prescripţie este de 3 ani potrivit art.1 din Decretul nr. 167/1958 şi art.3 şi art.7 din acelaşi decret privitor la prescripţia extinctivă.

De asemenea dosarul arbitral nu a fost depus la instanţă conform cu dispoziţiile art.363 indice 1 Cod Proc.Civ. şi nici nu a fost ataşat ulterior, instanţa punând în vedere expres această obligaţie pârâtei SC M.I.SRL.

În concluzie, analizând corect cauza, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC M.I.SRL ca prescrisă.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, s-a solicitat respingerea recursului fiind invocate în drept. disp. art. 205 NCPC şi art.206 NCPC întâmpinare.

Analizând ambele sentinţe recurate având în vedere motivele invocate în dezvoltarea recursului şi cu observarea prevederilor art. 304 pct. 3, 4, 6, 8 şi 9 C.proc.civ. şi art. 304 ind. 1 C.proc.civ., Curtea reţine următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 27/A din data de 30 iulie 2011, pronunţată în dosarul arbitral nr. 27/A/2010 de către arbitrul unic Ionel Ghionea, a fost admisă cererea reclamantei SC M.I.SRL, fiind obligată pârâta G. E.să achite reclamantei suma de 16.513,3 lei reprezentând rest contravaloare factură fiscală precum şi penalităţi de întârziere 10.000 lei conform contractului de prestări servicii nr. 12/15.10.2007 şi cheltuieli de judecată 10.000 lei.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale intimata din cauză G. E.a promovat acţiune în anulare conform art. 364 C.proc.civ., acţiune soluţionată de către Tribunalul Bucureşti în două etape, conform dispoziţiilor art. 366 C.proc.civ. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 3196/19.06.2014, a fost respinsă excepţia de tardivitate a acţiunii în anulare invocată de SC M.I.SRL, fiind admisă acţiunea în anulare promovată de G. E.cu consecinţa anulării hotărârii arbitrale nr. 27/A din data de 30 iulie 2011.

 Apreciind că pentru a hotărî în fond asupra pretenţiilor părţilor, ca urmare a anulării hotărârii arbitrale şi în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 366 alin. 1 C.proc.civ., Tribunalul a dispus citarea părţilor şi prin sentinţa civilă nr. 5770/20.11.2014, a admis excepţia  prescripţiei dreptului la acţiune, fiind respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC M.I.SRL, în contradictoriu cu  pârâta G. E.ca prescrisă.

Având în vedere că recurenta-pârâtă SC M.I.SRL a înţeles să critice pentru nelegalitate şi netemeinicie ambele sentinţe, Curtea va proceda la analiza motivelor de recurs prin raportare la soluţiile pronunţate prin cele două hotărâri şi a considerentelor pe care tribunalul le-a expus.

Astfel, în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 3196/19.06.2014, Curtea o apreciază ca fiind legală, criticile expuse prin motive de recurs fiind nefondate.

Cu titlu prealabil analizării motivelor de recurs, Curtea reţine că acţiunea în anularea sentinţei arbitrale reprezintă o cale de atac sui generis, regulile procesuale referitoare la modalitatea în care se soluţionează această cale de atac, compunerea instanţei şi competenţa acesteia fiind menţionate de către legiuitor în mod expres prin dispoziţiile Cap. VIII din Cartea a IV-a „Despre arbitraj” prevăzute în Codul de procedură Civilă aplicabil litigiului din cauză, respectiv cel din 1865.

Ţinând seama de aceste considerente, Curtea constată că tribunalul a fost legal constituit atât în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii în anulare propriu-zisă, cât şi fondul pretenţiilor dintr-un singur judecător, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ. Astfel, conform dispoziţiilor art. 366 ind. 1 a Cap. VIII C.proc.civ., în toate cazurile privind hotărârea arbitrală, acţiunea în anulare formulată conform art. 364 se judecată în completul prevăzut pentru judecata în primă instanţă, astfel încât, pentru a fi legal compus, completul de judecată trebuie format dintr-un singur judecător, astfel cum s-a şi procedat în cauză. Rezultă astfel că, contrar susţinerilor recurentei, acţiunii în anulare nu îi sunt aplicabile dispoziţiile procedurale aplicabile nici în calea de atac a apelului şi nici în cea a recursului, cel puţin în ceea ce priveşte compunerea completului de judecată învestit cu soluţionarea acţiunii în anulare, prin însăşi voinţa legiuitorului.

Nu este incident în cauză nici motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ. referitor la competenţa instanţei de judecată învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, aceasta revenind tribunalului în primă instanţă, conform regulilor procesuale aplicabile arbitrajului. Curtea are în vedere dispoziţiile art. 365 alin. 1 C.proc.civ., conform cărora competenţa de-a soluţiona în primă instanţă acţiunea în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul. Conform art. 342 alin. 1 C.proc.civ, pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, partea interesată poate sesiza instanţa de judecată care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond în primă instanţă.

Rezultă astfel din interpretarea sistematică şi coroborată a dispoziţiilor art. 365 alin. 1 şi art. 342 alin. 1 C.proc.civ. că acţiunea în anulare trebuie soluţionată de instanţa judecătorească imediat superioară celei care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în primă instanţă. Observând valoarea pretenţiilor capătului principal de cerere la care a fost obligată intimata G. E. prin hotărârea arbitrală, respectiv 16.513,3 lei, Curtea concluzionează că în raport de dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b C.proc.civ., judecătoria era instanţa competentă să soluţioneze litigiul dintre părţi în lipsa convenţiei arbitrale, astfel încât conform art. 365 alin. 1 C.proc.civ. acţiunea în anulare revenea spre competenţă soluţionare Tribunalului Bucureşti (ca fiind instanţa ierarhic superioară acesteia), astfel cum de altfel s-a şi procedat.

Având astfel în vedere modalitatea de stabilire a competenţei materiale a instanţei prin raportare la criteriul valoric şi la regulile procesuale specifice arbitrajului şi acţiunii în anularea hotărârii arbitrale este lipsită de relevanţă împrejurarea că hotărârea arbitrală a fost pronunţată de către un tribunal arbitral, chiar compus dintr-un arbitru unic ad-hoc, din moment ce în prezenta cauză competenţa de soluţionare a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale nr. 27/A din data de 30 iulie 2011, pronunţată în dosarul arbitral nr. 27/A/2010 de către arbitrul unic Ionel Ghionea revine Tribunalului Bucureşti în raport de dispoziţiile art. 365 alin. 1 C.proc.civ.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu s-a ivit nici un conflict negativ de competenţă conform art. 20 C.proc.civ., acesta presupunând ca două sau mai multe instanţe să se declare reciproc necompetente să soluţioneze aceeaşi cauză. Or, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, o astfel de ipoteză nu există din moment ce Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, iar această din urmă instanţă, a constatat în mod legal, că este instanţa competentă material şi teritorial în soluţionarea acţiunii în anulare cu judecarea căreia a fost învestită de către intimata din cauză Ghiţă Ecaterina.

Este nefondată critica recurentei şi în ceea ce priveşte pretinsa schimbare de către prima instanţă a calităţii părţilor din dosar. Se constată că recurenta îşi întemeiază critica pe argumente de text privind regulile procesuale aplicabile în apel, care, pentru considerentele expuse anterior, nu sunt aplicabile şi acţiunii în anulare. Astfel, deşi în litigiul arbitral SC M.I. SRL avea calitatea de reclamantă iar G. E. pe caea de pârâtă, în acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, fiind o cale de atac declanaşată de către G. E., în mod evident că aceasta a dobândit calitatea de reclamantă iar SC M.I. SRL pe cea de pârâtă, astfel încât nu se poate reproşa tribunalului că ar fi schimbat calitatea părţilor din dosar în mod nelegal.

Referitor la obligaţia recurentei-pârâte SC M.I.SRL de-a depune dosarul arbitral, respectiv înscrisurile originale aflate în cuprinsul acestuia, Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a pus în vedere recurentei să depună la dosar aceste înscrisuri, fiind în imposibilitatea de-a proceda altfel. Se constată astfel că potrivit art. 363 ind. 1 C.proc.civ., în termen de 20 de zile de la data comunicării hotărârii, tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la instanţa judecătorească prevăzută de art. 342 C.proc.civ. (în cauză judecătoria căreia i-ar fi revenit competenţa de soluţionare a litigiului în lipsa convenţiei arbitrale, respectiv Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti). Însă în urma adresei Tribunalului, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a comunicat prin adresa aflată la fila 11 dosar fond că dosarul arbitral nu se află la această instanţă, o adresă similară fiind comunicată tribunalului de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti (fila 8 dosar fond).

Totodată, în urma efectuării de către Tribunal a unei adrese către arbitrul unic care a pronunţat hotărârea arbitrală (fila 48 dosar), aceasta a fost restituită de către oficiul poştal, rezultând în urma efectuării verificărilor faptul că arbitrul unic G. I. apare ca fiind decedat la data de 15.06.2013.

Astfel, având în vedere necesitatea depunerii la dosar a înscrisurilor originale aflate în dosarul arbitral, dată fiind forţa probantă a acestora, inclusiv a hotărârii arbitrale şi a dovezilor de comunicare a acesteia, ţinând seama şi de împrejurarea că recurenta este cea care a sesizat arbitrul unic cu soluţionarea litigiului, Tribunalul a solicitat acestei părţi depunerea la dosar a înscrisurilor originale. Solicitarea apare cu atât mai necesară cu cât intimata reclamantă G. E.a contestat aceste înscrisuri, inclusiv convenţia arbitrală, ce au fost depuse de către recurentă doar în copie, formulând în acest sens cerere de înscriere în fals.

Curtea apreciază ca fiind legală soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei tardivităţii formulării acţiunii în anulare de către intimata-reclamantă Ghiţă Ecaterina, criticile expuse de către recurentă în acest sens fiind pe cale de consecinţă nefondate. Într-adevăr conform art. 365 alin. 2 C.proc.civ. acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Rezultă din cuprinsul acestor dispoziţii legale faptul că momentul de la care termenul de o lună începe să curgă este cel al comunicării hotărârii arbitrale. În lipsa unei dovezi legale de comunicare a hotărârii arbitrale, instanţa se află în imposibilitate de-a stabili momentul de care începe să curgă termenul, astfel încât în mod corect în cauză acţiunea în anulare a fost considerată ca fiind introdusă în termen. Curtea reţine în acest sens faptul că tribunalul a avut în vedere inexistenţa unei dovezi de comunicare a hotărârii arbitrale, înscris care să fie depus în original, întrucât înscrisul aflat la fila 65 din dosarul de fond nu ar fi putut fi luat în considerare, neavând calităţile probatorii ale unui înscris autentic în condiţiile în care a şi fost contestat de către intimata reclamantă G. E..

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul de-a fi luat în considerare ca moment iniţial de calcul al termenului de 30 de zile comunicarea de către executorul judecătoresc a somaţiei de executare, Curtea reţine că în mod corect tribunalul nu a aplicat prin asemănare dispoziţiile art. 284 alin. 2 C.proc.civ., prevederi legale care se aplică exclusiv căii de atac a apelului şi a cărora aplicare nu poate fi extinsă prin asemănare şi altor căi de atac, cum este cazul acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, care astfel cum s-a reţinut anterior este o cale de atac sui generis. În plus, Curtea reţine că dispoziţiile art. 284 alin. 2 C.proc.civ instituie un caz de echipolenţă (când comunicarea actului de procedură ca moment de la care începe să curgă termenul este înlocuit cu un alt act echivalent), iar cazurile de echipolenţă sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie şi altor căi de atac decât celor în privinţa cărora au fost reglementate.

Referitor la motivele de admitere a acţiunii în anularea hotărârii arbitrale nr. 27/A din data de 30 iulie 2011, pronunţată în dosarul arbitral nr. 27/A/2010 de către arbitrul unic I. G., Curtea apreciază că în mod legal tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 364 lit d şi g C.proc.civ. Astfel, faţă de lipsa înscrisurilor originale din dosarul arbitral, tribunalul a reţinut lipsa dovezii îndeplinirii procedurii de citare la data la care au avut loc dezbaterile (motiv prevăzut expres de art. 364 lit d). În plus, sunt nefondate susţinerile recurentei în sensul că hotărârea arbitrală cuprinde locul pronunţării, fiind indicat în cuprinsul acesteia doar localitatea, respectiv Bucureşti, fără a exista alte date suplimentare de individualizare în spaţiu a locului unde a avut loc judecarea pricinii de către arbitrul unic. Or, în raport de aceste considerente, Curtea apreciază că în mod just Tribunalul a reţinut că hotărârea arbitrală nu cuprinde locul pronunţării, motiv de nulitate prevăzut expres de art. 364 lit. g C.proc.civ.

Curtea apreciază că sunt nefondate şi criticile aduse sentinţei civile nr. 5770/20.11.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 39537/3/2013, prin care a fost admisă excepţia  prescripţiei dreptului la acţiune, fiind respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta SC M.I.SRL.

Curtea constată că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost pusă în discuţie la termenul de judecată din data de 23.10.2014, termen de judecată pentru care procedura de citare cu recurenta-pârâtă SC M.I.SRL a fost legal îndeplinită, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 4 vol. 2. Cererea de amânare formulate de către recurenta-pârâtă pentru acest termen de judecată a fost legal respinsă de către prima instanţă. Se reţine în acest sens că dispozţiile art. 156 C.proc.civ. nu impun cu titlu obligatoriu instanţei de judecată amânarea cauzei pentru motivul formulării unei cereri în acest sens, ci dimpotrivă amânarea judecării cauzei la cererea părţilor se poate dispune numai în măsura în care există motive temeinice. În speţă, prima instanţă a apreciat în mod corect inexistenţa unor astfel de motive, având în vedere că potrivit art. 234 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat dispune că în cazul in care avocatul este impiedicat sa indeplineasca serviciul profesional, isi va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care isi desfasoara activitatea intr-o alta forma de exercitare a profesiei. Or, ţinând seama de aceste îndatoriri ale avocatului, coroborate cu împrejurarea că în fapt cauza a suferit mai multe amânări precum şi principiul celerităţii, prima instanţă a respins cererea de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului recurentei-pârâte. În plus, Curtea constată că prima instanţă a amânat pronunţarea în cauză conform art. 156 alin. 2 C.proc.civ. pentru a acorda posibilitatea recurentei-pârâte de-a depune la dosar concluzii scrise, astfel încât apreciază că dreptul la apărare al acesteia a fost respectat.

De asemenea, Curtea constată că toate înscrisurile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia au fost depuse la dosar în termen procedural, susceptibile a fi cunoscute de către recurenta-pârâtă, astfel încât Curtea apreciază că recurenta-pârâtă suferit nicio vătămare procesuală nici sub acest aspect.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată, Curtea constată că prima instanţă a aplicat corect prevederile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că solicitarea iniţială a recurentei-pârâte de obligare a intimate-reclamante la plata unei sume de bani reprezintă o acţiune patrimonială, care se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului material la acţiune, în speţă data 6 zile de la data emiterii facturii din 23.02.2009, respectiv data de 02.03.2009. Şi faţă de singura data care ar fi putut fi luată în considerare ca data certă în sensul disp. art. 1182 C.civ., respectiv data învestirii cu formula executorie a hotărârii arbitrale (30.03.2012), acţiunea formulată a fost considerată în mod corect ca fiind prescrisă.

În plus, Curtea constată că recurenta-pârâtă nu a dezvoltat critici punctuale cu privire la acest aspect, în condiţiile în care argumentele expuse cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi nu pot face obiectul analizei în calea de atac din moment ce nu au fost analizate nici de către prima instanţă, care, astfel cum s-a reţinut anterior, nu a soluţionat fondul cauzei ci a respins acţiunea ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse anterior, apreciind că ambele sentinţe pronunţate în dosarul nr. 39537/3/2013 sunt legale şi temeinice şi în considerarea caracterului nefondat al motivelor de recurs, cu observarea disp. art. 312 C.proc.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.