Sistare coproprietate devălmaşă a soţilor

C. pr. civ. : art. 6739,  art. 67310;

C. fam. : art. 33 şi art. 36.

Înţelesul prevederilor art. 6739 C. pr. civ., este acela că toate părţile trebuie să-şi dea acordul asupra partajării. Aceste prevederi fiind o punere în aplicare a principiului disponibilităţii părţilor, care dă posibilitatea acestora de a prezenta instanţei o înţelegere care să constituie baza pronunţării unei hotărâri. Însă, în cauză nu a existat un acord al tuturor părţilor cu privire la modul de partajare a imobilului în litigiu.

Dispoziţiile art. 33 şi art. 36 din Codul familiei dau posibilitatea creditorului unuia dintre soţi să urmărească bunul comun al acestora atunci când soţul debitor nu mai are bunuri ce pot face obiectul urmăririi silite.

Prin cererea înregistrată la data de 23.03.2011, reclamanta S.C. R.M. S.A. a chemat în judecată pârâţii B. C. şi B. E., solicitând instanţei: sistarea coproprietăţii devălmaşe a celor doi pârâţi asupra imobilului înscris în CF nr. x Târgu-Mureş, imobil situat în xxx, prin atribuirea acestui imobil pârâtului B. C.; înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară şi obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.

  În motivarea cererii reclamanta a arătat că, printr-o hotărâre executorie pronunţată de Tribunalul Comercial Mureş, pârâtul B. C. a fost obligat la plata sumei de 414.239,27 lei cu titlu de despăgubiri, la care se adaugă dobânzi legale, precum şi la plata sumei de 13.660 lei, cheltuieli de judecată.

 Reclamanta a încercat să pună în executare hotărârea judecătorească, adresându-se unui executor judecătoresc şi în urma procedurilor desfăşurate, s-a constatat că singurul bun pe care-l are în patrimoniu pârâtul este apartamentul situat pe xxx, aflat în coproprietatea devălmaşă a ambilor pârâţi.

 În drept au fost invocate prevederile art. 36 alin. 2 din Codul familiei.

 La rândul lor, pârâţii au formulat acţiune reconvenţională, prin care au cerut să se constate că pârâta-reclamantă reconvenţională (în continuare pârâta) B. E. a avut o cotă de contribuţie de 86% la dobândirea apartamentului, iar celălalt pârât, de 14% şi, în consecinţă, în raport cu partea de contribuţie, să-i fie atribuit în natură imobilul pârâtei B. E..

 Prin Sentinţa civilă nr. 4813 din 12.11.2014, Judecătoria Târgu-Mureş a admis în parte cerere de chemare în judecată, precum şi cererea reconvenţională şi, în consecinţă: a dispus ieşirea din indiviziune asupra imobilului din litigiu; a constatat că pârâta B. E. are o cotă de 92,69%, iar pârâtul B. C. de 7,31% la dobândirea acestui bun; a atribuit imobilul în natură pârâtei B. E., căreia i-a revenit obligaţia de plată a unei sulte de 9.382,2 lei celuilalt pârât.

 În motivarea hotărârii, instanţa de fond a arătat că cei doi pârâţi au dobândit prin contract de vânzare-cumpărare imobilul în litigiu, plătind la momentul cumpărării un avans de 14.084 lei vechi, pentru restul sumei pârâţii încheind cu CEC un contract de împrumut. Împrumutul a fost achitat, astfel că, la 23.03.1992, s-a solicitat radierea ipotecii înscrisă pentru garantarea împrumutului.

 Din probele administrate în cauză, rezultă că împrumutul a fost achitat de către pârâtă din bani primiţi de la părinţii săi, astfel că prezumţia de contribuţie comună egală a fost răsturnată, pârâta B. E. având o cotă de contribuţie de 92,69%, iar pârâtul B. C. de 7,31%.

 În raport de contribuţia pe care a avut-o fiecare în parte, imobilul a fost atribuit pârâtei B. E., acesteia revenindu-i obligaţia de plată a unei sulte, calculată în raport de valoarea de piaţă a imobilului şi cota de contribuţie a celuilalt pârât.

 Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta-pârâtă reconvenţională (în continuare reclamantă), solicitând schimbarea hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

 În motivarea apelului s-au arătat următoarele:

 În primul rând, instanţa de fond trebuia să lămurească cu claritate care sunt dispoziţiile legale aplicabile în cauză. Reclamanta este de acord cu faptul că instanţa de fond a făcut aplicarea normelor Codului civil, însă în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile noului Cod de procedură civilă.

 De asemenea, probele administrate în faţa instanţei de fond, care au dus la stabilirea unei cote de contribuţie de 92,68% sunt indirecte şi neveridice. Martorii cunoşteau informaţiile furnizate instanţei de la pârâtă şi au relatat aspecte care s-au petrecut în anul 1991, durata de timp scursă din acel an şi până la data depunerii mărturiei făcând greu de crezut cele afirmate de martori.

 În ceea ce priveşte data la care a fost stins creditul obţinut de la CEC, instanţa de fond a reţinut că plăţile au fost efectuate până în anul 2000, dar adeverinţa depusă la dosar precizează faptul că suma integrală împrumutată a fost restituită în anul 1991.

 În plus, instanţa de fond a dat mai mult decât s-a cerut, în condiţiile în care prin acţiunea reconvenţională s-a cerut să se constate că partea de contribuţie a pârâtului B. C. este de 7%, iar instanţa de judecată a reţinut o cotă de 7,31%.

 Prin Decizia civilă nr. 192 din 14.04.2015, Tribunalul Mureş a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte hotărârea atacată şi, constatând că cei doi pârâţi au avut o contribuţie egală la dobândirea imobilului supus partajului, l-a atribuit pârâtului B. C., pe care l-a obligat să plătească o sultă de 64.173,71 lei celeilalte pârâte.

 Cheltuielile de judecată în cuantum de 1.354,90 lei au fost puse în sarcina celor doi pârâţi.

 La data de 29.07.2015, pârâţii au formulat recurs, solicitând modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

 În motivarea recursului, în cinci puncte, pârâţii critică hotărârea instanţei de apel invocând, pe de o parte, o greşită interpretate a probelor administrate în cauză, iar, pe de altă parte, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 6739 C. pr. civ. prin raportare la art. 67310 C. pr. civ. privind formarea şi atribuirea loturilor în raport cu acordul părţilor.

 În detaliu, pârâţii au arătat că instanţa de apel: a înlăturat din probele administrate în cauză adeverinţa nr. 461/06.03.1992, emisă de CEC Târgu-Mureş, din care rezulta rambursarea împrumutului contractat, deşi conţinutul acestei adeverinţe nu poate fi contestat până la înscrierea în fals; a înlăturat în mod nejustificat depoziţiile martorilor care au declarat că pârâta B. E. a primit sume de bani cu care a achitat împrumutul către CEC şi nu s-a ţinut cont de acordul celor doi pârâţi în ceea ce priveşte partajarea imobilului.

 În fine, pârâţii au arătat că, printr-o hotărâre definitivă (Decizia nr. 12/A/18.02.2013 a Curţii de Apel Târgu-Mureş), a fost modificată suma pretinsă de reclamantă cu titlu de despăgubiri, la plata căreia au fost obligate şi alte persoane în solidar.

 În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 – 9 C. pr. civ..

 Prin întâmpinare, reclamanta S.C. R.M. S.A. a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

 În considerentele întâmpinării s-a arătat că pârâţii au invocat în motivele de recurs doar aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, aspecte ce nu pot fi analizate în această cale de atac.

 Pe de altă parte, reclamanta a arătat că instanţa de apel în mod corect a stabilit contribuţia egală a celor doi pârâţi la dobândirea bunului şi în raport cu această contribuţie, a atribuit pârâtului, care şi calitatea de debitor, imobilul supus partajului.

 Verificând hotărârea atacată, Curtea a reţinut că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

 În primele trei puncte ale recursului pârâţii critică hotărârea Tribunalului Mureş în ceea ce priveşte modul în care, în apel (cale de atac devolutivă), s-a stabilit starea de fapt în raport cu probele administrate.

 Toate aceste aspecte cuprinse în primele trei puncte ale recursului au în vedere netemeinicia hotărârii atacate. Recursul este o cale de atac extraordinară, care, potrivit art. 304 alin. 1 C. pr. civ., poate fi formulată pentru a invoca nelegalitatea unei hotărâri judecătoreşti.

 Modul în care au fost interpretate proba cu înscrisuri sau proba cu martori, valoarea probantă a acestora, excede cadrului procesual al recursului, determinat prin motivele care pot fi invocate în această cale de atac.

 Reclamanta în întâmpinare a invocat inadmisibilitatea căii de atac exercitate de pârâţi, însă cum în cuprinsul memoriului de recurs sunt invocate şi aspecte ce ţin de modul în care au fost aplicate dispoziţiile procedurale în cauză, Curtea a trecut la analiza pe fond a recursului.

 Pârâţii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru încălcarea prevederilor art. 6739 şi art. 67310 C. pr. civ., care reglementează modul de atribuire a loturilor formate în procedura de partaj.

 Din cuprinsul prevederilor art. 6739 C. pr. civ. rezultă că criteriile în raport cu care se va trece la formarea şi atribuirea loturilor sunt doar exemplificative. Acesta este şi motivul pentru care, la finalul articolului, este menţionat faptul că instanţa va avea în vedere şi alte „asemenea” criterii enumerate. Aşadar, instanţa este obligată să aibă în vedere toate aspectele ce rezultă din ansamblul susţinerilor şi apărărilor părţilor la formarea şi atribuirea loturilor la partaj.

 Aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată şi, mai ales, din temeiul de drept al acestei cereri, reclamanta, în calitate de creditor, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii, din care unul are calitatea de debitor, partajarea unui bun aflat în codevălmăşie. Temeiul de drept este art. 36 alin. 2 din Codul familiei, la care se adaugă art. 33 din acelaşi cod, care permit unui creditor să urmărească bunul comun deţinut de debitor împreună cu o altă persoană.

 În raport cu natura acestei cereri, prin care reclamanta urmărea punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, atribuirea imobilului care poate asigura executarea silită este legală şi în conformitate cu prevederile art. 33 şi art. 36 din Codul familiei, chiar în pofida înţelegerii pârâţilor.

 Din modul în care a fost formulată întâmpinarea şi acţiunea reconvenţională rezultă că pârâtul B. C. nu are niciun interes în a asigura punerea în executare a hotărârii judecătoreşti pentru care s-a iniţiat executarea silită.

 Pe de altă parte, înţelesul prevederilor art. 6739 C. pr. civ., la care făceau trimitere pârâţii, este acela că toate părţile trebuie să-şi dea acordul asupra partajării, inclusiv reclamanta, şi nu doar pârâţii, care, în mod evident, avea aceeaşi poziţie procesuală şi acelaşi interes în cauză. De fapt, prevederile invocate de pârâţi în recurs, la care Curtea a făcut mai devreme referire, nu sunt altceva decât o punere în aplicare a principiului disponibilităţii părţilor, care dă posibilitatea acestora de a prezenta instanţei o înţelegere care să constituie baza pronunţării unei hotărâri. Însă, aşa cum s-a arătat, în cauză nu a existat un acord al tuturor părţilor cu privire la modul de partajare a imobilului în litigiu.

 În concluzie, în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ..

 La punctul 5 din memoriul de recurs pârâţii atrăgeau atenţia instanţei că debitul pentru care reclamanta a solicitat partajarea imobilului pârâţilor este mult mai mic decât cel prezentat de reclamantă. Acest aspect însă nu afectează legalitatea deciziei atacate. Dispoziţiile art. 33 şi art. 36 din Codul familiei dau posibilitatea creditorului unuia dintre soţi să urmărească bunul comun al acestora atunci când soţul debitor nu mai are bunuri ce pot face obiectul urmăririi silite.

 Pârâţii nu au făcut dovada că, la momentul pronunţării deciziei sau ulterior acestuia, pârâtul debitor ar avea bunuri proprii sau că reclamanta nu deţine un titlu executoriu împotriva sa.

 În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., pârâţii nu l-a susţinut cu argumente în cuprinsul memoriului de recurs, însă din considerentele hotărârii atacate rezultă că instanţa de apel şi-a argumentat în fapt şi în drept soluţia adoptată.

 Ultimul motiv de recurs analizat este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ..

 Interpretarea dată probelor de către instanţa de apel constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ.. Aşa cum s-a arătat deja, interpretarea greşită a probelor deduse judecăţii  are în vedere modul în care a fost stabilită starea de fapt şi afectează temeinicia hotărârii judecătoreşti şi nu nelegalitatea acesteia.

 Faţă de toate aceste aspecte, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare