Plângere contravenţională

Sentinţă civilă 13791 din 18.10.2013


Plângere contravenţională

Aplicarea unui standard profesional in comercializarea unui produs. Standardul profesional nu reprezintă o lege. Comercializarea unui produs cu încălcarea condiţiilor impuse de standardul professional reprezintă o practică comercială înşelătoare.

Respinge plângerea ca neântemeiată

Prin sentinţa civila nr. 13791/18.10.2013 a Judecatoriei Ploiesti s-a dispus respingerea plângerii  formulată de reclamanta SC L SRL , în contradictoriu cu intimatul CJPC, cu, ca neîntemeiată. De asemenea, s-a admis chemarea în garanţie formulată de de SC X SRL.

Pentru a dispune astfel a fost avut in vedere ca petenta a utilizat denumirea de,, magiun’’ în mod abuziv pentru produsul respectiv, deoarece pentru un produs care conform listei ingredientelor este fabricat din materii prime precum: magiun de prune concentrate, magiun de prune din suc concentrate de prune’’ ,materiile prime nu sunt cele menţionate în SP 334/1996 Magiun de prune.

Conţinutul de glucide declarat pe eticheta nutriţională este 46,5 g/100g fără a se face specificaţia că se referă la 100 g produs finit, iar în SP 334/1996 Magiun de prune, conţinutul de glucide specificat este de minim 55%.

Produsul Magiun de Prune S nu se încadrează nici în categoria gemurilor reglementate de Directiva 2001/113/CE care prevede pentru gemuri un conţinutde substanţă solubilă (care este reprezentată de glucidele din produs) de 60% sau mai mult, cu excepţia acelorproduse în care zaharurile au fost total sau parţial înlocuite cu îndulcitori. Produsul, conform declaraţiei de pe etichetă, are un continut de glucide de 46,5% nu conţine îndulcitori şi nu se încadrează în prevederile art. 7 din Regulamentul CE nr.133/2008 privind aditivii alimentar. Produsul Magiun de Prune Sympathica nu se  încadrează nici în prevederile SP 334/1996 şi nici în prevederile Directivei 2001/113/CE privind gemurile, jeleul, marmeladele de fructe şi piureul de fructe destinate consumului uman, act normativ European preluat de România prin ordinul 523/808/351/2003 pentru aprobarea normelor cu privire la natura, conţinutul, fabricarea şi etichetarea gemurilor, jeleurilor şi marmeladelor de fructe, precum şi piureului de castante îndulcit destinate consumului uman. Nu sunt respectate prevederile Directivei 2001/113/CE, denumirea sub care se vinde produsul este pastă tartinabilă.

Deşi pe eticheta produsului se specific 46,5g glucide pentru 100 g, în buletinul de analiză nr. 120249875/24.05.2012 elaborat de SGS Institut Fresenius din Germania este specificat: ,,total zahăr 40g/100g’’. De asemenea, pe eticheta produsului există inscripţionare ,,recomandare de servire’’ fără nicio altă specificaţie.

Ca urmare a celor reţinute de către agenţii constatatori, petenta a fost sancţionaţă pentru încălcarea prevederilor art. 6 din legea 363/2007.

Instanţa a respins plângerea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria …. nr…..  încheiat la data de de către intimata CJPC, petenta a fost sancţionată cu amendă contraveţională , reţinându-se că în urma controlului efectuat de reprezentanţi ai intimatei la sediul său, au fost identificat mai multe recipiente conţinând produsul magiun de prune S.

În urma analizării etichetei şi a buletinelor de analiză prezentate, au fost constatate următoarele neregului: denumirea de,, magiun’’ pentru produsul menţionat este utilizată în mod abuziv, deoarece pentru un produs care conform listei ingredientelor este fabricat din materii prime precum: magiun de prune concentrate, magiun de prune din suc concentrate de prune’’ ,materiile prime nu sunt cele menţionate în SP 334/1996 Magiun de prune.

Conţinutul de glucide declarat pe eticheta nutriţională este 46,5 g/100g fără a se face specificaţia că se referă la 100 g produs finit, iar în SP 334/1996 Magiun de prune, conţinutul de glucide specificat este de minim 55%.

Produsul Magiun de Prune S nu se încadrează nici în categoria gemurilor reglementate de Directiva 2001/113/CE care prevede pentru gemuri un conţinutde substanţă solubilă (care este reprezentată de glucidele din produs) de 60% sau mai mult, cu excepţia acelorproduse în care zaharurile au fost total sau parţial înlocuite cu îndulcitori. Produsul, conform declaraţiei de pe etichetă, are un continut de glucide de 46,5% nu conţine îndulcitori şi nu se încadrează în prevederile art. 7 din Regulamentul CE nr.133/2008 privind aditivii alimentar. Produsul Magiun de Prune S nu se  încadrează nici în prevederile SP 334/1996 şi nici în prevederile Directivei 2001/113/CE privind gemurile, jeleul, marmeladele de fructe şi piureul de fructe destinate consumului uman, act normativ European preluat de România prin ordinul 523/808/351/2003 pentru aprobarea normelor cu privire la natura, conţinutul, fabricarea şi etichetarea gemurilor, jeleurilor şi marmeladelor de fructe, precum şi piureului de castante îndulcit destinate consumului uman. Nu sunt respectate prevederile Directivei 2001/113/CE, denumirea sub care se vinde produsul este pastă tartinabilă.

Deşi pe eticheta produsului se specific 46,5g glucide pentru 100 g, în buletinul de analiză nr. 120249875/24.05.2012 elaborat de SGS Institut Fresenius din Germania este specificat: ,,total zahăr 40g/100g’’. De asemenea, pe eticheta produsului există inscripţionare ,,recomandare de servire’’ fără nicio altă specificaţie.

Ca urmare a celor reţinute de către agenţii constatatori, petenta a fost sancţionaţă pentru încălcarea prevederilor art. 6 din legea 363/2007.

Verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia procesului-verbal, potrivit art. 34 din OG 2/2001, instanţă constată că acesta cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 17 din OG 2/2001, a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea absolută.

În ceea ce priveşte critica petentei în legătură cu nerespectarea de către agenţii constatatori a metodologiei de verificare şi control a produselor, instanţa reţine că aceasta a invocate faptul că intimata a fost în mod nelegal sesizată de către numita Adina-Gabriela Sava, angajată a societăţii interveniente, aşa încât nu ar putea fi ,,consumator’’ potrivit dispoziţiilor legale.

Instanţa reţine că aceasta susţinere este neîntemeiată şi o va respinge ca atare.

Deşi ,într-adevăr, aceasta nu poate fi privită ca un consumator în sensul prevăzut de art. 2 alin. 1 din legea 193/2000 (o persoană fizică, care în temeiul unui contract care intră sub incidenţă prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale…), fiind greu de disociat calitatea profesională în cadrul sesizării CJPC, instanţa reţine însă că legea confer legitimitate în acest sens unei categorii mai largi de persoane, iar nu în mod exlcusiv consumatorilor.

Astfel, potrivit art. 15 alin. 3 din legea 363/2007: Contravenţiile prevăzute de prezenta lege se constată la sesizarea consumatorilor, a asociaţiilor care, potrivit legii au un interes legitim ori din oficiu (…)

Potrivit art. 10 alin. 1 şi 2 din legea 363/2007:

(1) În vederea stopării şi combaterii practicilor comerciale incorecte, persoanele sau organizaţiile care, potrivit legii, au un interes legitim pot fie să sesizeze Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte pentru ca aceasta să decidă asupra reclamaţiilor, fie să iniţieze acţiuni în justiţie împotriva comercianţilor care au săvârşit sau sunt susceptibili să săvârşească practici comerciale incorecte.

(2) Operatorii economici concurenţi pot informa Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte.

Din interpretarea acestor prevederi, rezultă faptul că CJPC poate fi sesizată nu numai de un consumator, ci si de o persoană care justifică un interes legitim, precum şi de operatorii economici concurenţi . Chiar şi din interpretarea gramaticală a acestor texte, instanţa reţine că legiutorul a enumerat mai multe categorii de persoane, neputând reduce posibilitatea efectuării unei reclamaţii exclusiv consumatorului.

Prin urmare, în calitate de angajat al intervenientei (societate concurentă petentei),  numita Adina Gabriela Sava  dispunea de calitate pentru a sesiza CJPC, procedura de control demarată de reprezentanţii acesteia nefiind viciată din acest punct de vedere. Chiar şi în măsura in care aceasta nu a acţionat in calitate de reprezentant al unui operator economic concurent, se poate reţine că aceasta este o persoană titulară a unui interes legitim, atâta vreme cât însăsi funcţia pe care aceasta o ocupă (consultanrt marketing) se referă tocmai la promovorea şi vânzarea produselor proprii, prin combaterea celor fabricate de societăţi concurente.

De altfel, instanţa reţine că CJPC  se poate sesiza şi din oficiu, fără a fi necesară o reclamaţie din partea vreunei persoane, consumator sau nu.

Pe lângă această susţinere, petenta nu a identificatin mod concret nicio altă abatere a procedurii de control, care să facă obiectul analizei instanţei.

Petenta a mai învederat că Standardul Profesional 334/1996 Magiun de Prune ( în continuare SP 334/1996)  nu are caracter normativ, nici obligatoriu, fiind un standard profesional căruia n u i s-a conferit caracter obligatoriu printr-un act  normativ.Aceasta a mai arătat că potrivit OG 39/1998, aplicarea unui standard naţional are caracter voluntar, prin urmare, nici un  standard profesional nu poate avea acest caracter.

A mai precizat că standardele profesionale au fost reglementate prin OG 19/1992, în prezent abrogată prin OG 39/1998 care nu reglementează standardele profesionale şi că acestea erau elaborate de organizaţii profesionale, care nu pot emite acte normative. Chiar şi în acestă ipoteză, arată petenta, caracterul obligatoriu al unui standard trebuie stabilit expres, ceea ce nu e cazul SP 334/1996. Totodată, a mai învederat că în prezent OG 19/1992 a fost abrogată prin OG 39/1998, aşa încât, nemaifiind reglementate, chiar şi valide încă, nu pot avea valoarea unui act normativ sau să impună obligaţii subiectelor de drept. A mai precizat că SP 334/1996 nu e public şi accesibil, încălcând prevederile CEDO în materie.

Instanta constată că aceste susţineri sunt neîntemeiate şi le va respinge ca atare, apreciind întemeiate apărările formulate de intervenienta accesorie.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea SP 334/2996, instanţa reţine că acesta a fost adoptat de către Ministerul Agriculturii în anul 1996, la momentul adoptării, legea aplicabilă în materia standardizării fiind OG 19/1992, aceasta fiind ulterior abrogată prin OG 39/1998. Prin intermediul acestui act au fost reglementate procedurile de elaborare a standardelor, fără ca aceastea să fie în mod efectiv elaborate în cuprinsul său. Prin urmare, abrogarea OG  19/1992  nu implică prin ea însăşi şi o abrogare a standardelor profesionale. Ca atare, SP 334/1996 a fost în vigoare la momentul constatării contravenţiei şi continua să îşi producă efectele. Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât dispoziţiile tranzitorii din OG 39/1998, respectiv art. 25 face referire numai la dobândirea caracterului facultativ sau abrogarea numai a standardelor naţionale, iar nu şi a celor profesionale.

În ceea ce priveşte caracterul voluntar al acesteia, instanţa reţine că art. 6 alin.1 din OG 39/1998 prevede caracterul voluntar al standardelor naţionale, elaborate de către Asociaţia de Standardizare din România (în continuare ASRO). Astfel, întrucât SP 334/1996 nu a fost elaborat de ASRO şi nici în temeiul OG 39/1998, caracterul său voluntar sau obligatoriu trebuie analizat în raport de prevederile OG 19/1992.

Art. 20 din OG 19/1992 prevedea astfel: Caracterul de obligativitate al standardelor profesionale se stabileşte de organele care le-au aprobat.

Instanţa are în vedere şi dispozitiile legii 245/2004 privind securitatea generală a produselor. Potrivit art. 3 alin.4 lit.b) În alte condiţii decât cele avute în vedere la alin. (2) şi (3), conformitatea unui produs cu cerinţa de securitate generală a produselor poate fi evaluată luându-se în considerare, dacă există: (…) b) standardele stabilite în statul în care este comercializat produsul.

În concepţia acestei legi, siguranţa produselor se referă nu la caracterul vătămător pe care l-ar putea avea asupra consumatorilor, ci la reglemenatrea unui minim de exigenţe care trebuie respectat în momentul comercializării unui produs, având în vedere respectarea cu prioritate a intereselor consumatorilor, care se pot afla într-o poziţie de inferioritate faţă de producători.

Aşadar, legea impune producătorilor obligaţia de a respecta standardele stabilite în statul respectiv pentru a asigura un mimim de protecţie faţă de consumator, care altfel, ar fi suspus comportamentului arbitrar al producătorilor.

Prin urmare,  chiar şi în măsura în care s-ar admite că SP 334/1996 este facultativ, petenta avea şi în această situaţia obligaţia de a se raporta la acesta în vederea respectării legii 245/2004 şi comercializării unui produs sigur

În aceste conditii, petenta nu se poate apăra arătând că SP 334/1996  nu este accesibil şi previzibil, acesta nefiind publicat in Monitorul Oficial.

După cum rezultă din dispoziţiile OG 19/1992, standardele profesionale nu au valoarea unor  acte normativ în sine, aceastea fiind elaborate de organizaţii profesionale. În aceste conditii, nu se impunea publicarea acestuia în Monitorul Oficial.

De altfel, întrucât nu se adresează decât unei categorii restrânse de persoane, accesul la acestea se realizează printr-o solicitare adresată ASRO sau, în acest caz, Ministerul Agriculturii.

Mai mult decât atât, instanţa retine că acestea nu reprezintă o lege în sensul CEDO, astfel încât să se recurgă la caracterul accesibil şi previzibil, ci reprezintă o codificare a unor reguli de conduită aplicabilă profesioniştilor dintr-un anumit domeniu cu scopul protejării consumatorului mediu, în vederea asigurării unui cadru care să combată practicile  abuzive din partea agentilor economici.

Instaţa reţine că în cazul comercializării oricărui tip de produs există anumite standarde care reglementează condiţiile de fabricare, pentru a se evita lezarea intereselor consumatorilor. Legislaţia reglementează doar un cadru general, fiind stabilite prin acte subsecvente regulile concrete privind desfăşurarea activităţii cu privire la un anumit produs. Faţă de diversitatea de produse existente pe piaţă există, fireşte, o imposibilitate obiectivă de a fi înglobate în cuprinsul unor acte normative regulile cu privire la producerea şi comercializarea fiecăruia dintre De altfel, prevederile unui standard profesional nu pot fi privite ca prevederi legale şi nu sunt susceptibile a fi reglementate în această manieră.

Mai mult, instanţa reţine că faţă de experienţa în activitate a petentei, în mod rezonabil, aceasta nu putea aprecia că regulile de comercializare a unui produs sunt lăsate la latitudinea fiecărui producător, fără a exista un set de norme care să reglementeze un nivel minim al exigenţelor cu privire la acesta.

Fiind un profesionist,  petenta nu se poate exonera de răspundere arătând că nu cunoştea prevederile SP 334/1996, având obligaţia de depune diligente în a se informa cu privire la toate reglementările aplicabile, indiferent de natura acestora şi de a-şi stabili conduita în funcţie de acestea.

Cu privire la temeinicia procesului-verbal, instanţa reţine următoarele:

Procesul-verbal de contravenţie se bucura de prezumţia relativă de adevăr şi face dovada asupra situaţiei de fapt si a încadrării juridice până la proba contrară, iar potrivit art. 1169 C. civil: ”cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.

Procesul-verbal nu este un simplu act de acuzare întrucât el conţine şi constatarea faptei, făcută de agentul constatator şi sancţiunea aplicabilă contravenientului. În măsura în care nu este contestat în termen, procesul-verbal devine titlu executoriu, conform art. 37 din OG 2/2001. Din această perspectivă procesul-verbal de contravenţie, în măsura în care cuprinde constatările personale ale agentului constatator, are forţă probantă prin el însuşi şi constituie o dovadă suficientă a vinovăţiei contestatorului cât timp acesta din urmă nu este în măsură să prezinte o probă contrară. În această ordine de idei trebuie arătat că a conferi forţă probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumţiei de nevinovăţie, ci poate fi considerat o modalitate de stabilire legală a vinovăţiei în sensul art. 6 alin. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Interpretarea contrară, ar fi de natură să perturbe în mod grav funcţionarea autorităţilor statului făcând extrem de dificilă sancţionarea unor fapte antisociale, minore ca şi gravitate dar extrem de numeroase.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku c. Franţei, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Suediei, paragraf 113, 23 iulie 2002).

Forţa probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul ( cauza Bosoni c. Franţei, hotărârea din 7 septembrie 1999 ).

Persoana sancţionată are dreptul la un proces echitabil ( art. 31 – 36 din O.G. nr. 2/2001 ) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfăşurare al evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecată este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional ( cauza Anghel c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007, cauza Neaţă c. României, decizie de inadmisibilitate din 18 noiembrie 2008 ).

Având în vedere aceste principii, instanţa constată că procesul-verbal de contravenţie este întocmit ca urmare a constatării directe a contravenţiei de către agentul constatator.

În aceste condiţii, deşi instanţa porneşte de la prezumţia de nevinovăţie a petentei, astfel cum a fost stabilită de CEDO, revine acesteia sarcina probei în a răsturna prezumţia de temeinicie de legalitate şi temeinicie de care se bucură procesul-verbal.

În drept, potrivit art. 6 alin.1 din legea 363/2007:

(1) O practică comercială este considerată ca fiind acţiune înşelătoare dacă aceasta conţine informaţii false sau, în orice situaţie, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informaţiile sunt, în fapt, corecte în raport cu unul sau mai multe dintre următoarele elemente:

a) existenţa sau natura produsului;

b) principalele caracteristici ale produsului, cum ar fi: disponibilitatea, avantajele, riscurile, fabricarea, compoziţia, accesoriile, asistenţa acordată după vânzare şi instrumentarea reclamaţiilor, modul şi data fabricaţiei sau prestării, livrarea, capacitatea de a corespunde scopului, utilizarea, cantitatea, specificaţiile, originea geografică sau comercială, rezultatele care se pot obţine din utilizarea sa, rezultatele şi caracteristicile esenţiale ale testelor sau controalelor efectuate asupra produsului;

c) perioada pentru care comerciantul se angajează, motivele utilizării practicii comerciale şi natura desfăşurării vânzării, precum şi toate declaraţiile sau toate simbolurile care ar induce o legătură între produs sau comerciant şi o sponsorizare sau o aprobare, direct ori indirect;

d) preţul sau modul de calcul al preţului ori existenţa unui avantaj specific al preţului;

e) necesitatea service-ului, a unei piese separate, a înlocuirii sau a reparării;

f) natura, competenţele şi drepturile comerciantului sau ale reprezentantului său, cum ar fi: identitatea şi patrimoniul, calificările sale, statutul, autorizarea, afilierea sau legăturile sale, drepturile de proprietate industrială, de autor sau comercială ori recompense şi distincţii primite;

g) drepturile consumatorului, inclusiv dreptul de a beneficia de reparare, de înlocuire sau de restituire a contravalorii ca urmare a rezoluţiunii contractului, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 449/2003 privind  vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, sau riscurile pe care consumatorul le poate întâmpina.

(2) O practică comercială este, de asemenea, considerată ca fiind acţiune înşelătoare dacă, în contextul prezentării situaţiei de fapt, ţinând cont de toate caracteristicile şi circumstanţele, determină sau este susceptibilă să determine consumatorul mediu să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o. În acest caz, acţiunea înşelătoare este determinată de:

a) orice activitate de comercializare privind produsul, inclusiv publicitatea comparativă, creând o confuzie cu alt produs, marca, numele sau cu alte semne distinctive ale unui concurent;

b) nerespectarea de către comerciant a obligaţiilor prevăzute în codul de conduită pe care s-a angajat să îl respecte, dacă:

1.(i)

angajamentul său nu este o aspiraţie, ci este ferm şi poate fi verificat;

2.(ii)

acesta indică, în cadrul unei practici comerciale, că s-a angajat să respecte codul.

Cu privire la ingredinetele produsului, instanţa reţine că astfel cum rezultă din lecturarea etichetei (f. 102), acestea sunt ,,magiun de prune’’ şi ,,magiun din suc concentrat  de prune’’.

Potrivit standardului SP 334/1996, ingredientele principale în cazul acestui produs sunt prunele proaspete sau preconservate.

Aşadar, după cum rezultă din menţiunile de pe etichetă, acesta este preparat din magiun de prune (simplu sau din suc concentrat), care apoi suferă o nouă procesare pentru a ajunge  produsul finit comercializat. Or, în această manieră, nu se poate susţine că produsul este preparat potrivit standardului SP 334/1996, având în vedere că reprocesările succesive conduc la diluarea produsului, astfel încât prunele proaspete sau conservate rămân în cantităţi foarte mici, nemaifiind ingredientele de bază.

Potrivit art. 2 lit. m din legea 363/2007 un consumator mediu este unul suficient de bine informat, atent şi precaut.

Asadar, deşi consumatorul mediu este unul suficient de atent şi diligent, totuşi în mod rezonabil, nu se poate aştepta ca acesta să cunoască şi prevederile SP 334/1996, care se adresează profesioniştilor. În acest caz, deşi informat, acesta nu se poate raporta la prevederile standardului în achizitionare produsului . Standardul a fost adoptat tocmai pentru a se crea un minim de exigenţe în cazul producerii şi comercializării magiunului de prune pentru a se asigura siguranţa consumatorului. Deşi are libertatea de a cumpăra sau nu un produs, comportamentul economic al unui consumator este influenţat de o serie de factori, printre care şi preţul acestuia. Având de ales între două produse cu aceeşi denumire, dar cu preţuri diferite, tendinţa va fi de achiziţionare a celui cu un cost mai redus. Având în vedere şi acest raţionament, instanţa reţine totodată că un consumator  mediu are aşteptarea ca un produs comercializat sub denumirea de ,,magiun’’ să corespundă unor anumite standarde şi să aibă anumite ingrediente.  În fapt, petenta a pus în vânzare un produs obţinut din cantităti minime ale ingredientelor necesare, în vederea efecientizării costurilor şi a comercializării pentru un preţ cât mai scăzut, aşa încât acesta nu corespunde din niciun punct de vedere standardului aplicabil, nereprezentând un produs sigur pentru consum.

Or, comercializarea unui produs sub denumirea de ,,magiun de prune’’ deşi ingredientele acestuia nu corespund standardelor minine constituie o practică înşelătoare în sensul art. 6 alin.1 din legea 363/2007. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât preţul magiunului de prune Sympathica este inferior produselor comercializate sub denumirea de ,,magiun’’, aşa încât comportamentul normal al consumatorului ar fi ca între produse identice, să îl achiziţioneze pe cel cu preţul mai redus, deşi, în realitate, acesta nu corespunde condiţiilor minimale pentru a putea fi comercializat sub această denumire.

Aşadar, prin folosirea denumirii de ,,magiun de prune’’, pentru consumatorul mediu se naşte aşteptarea de a consuma un produs din prune proaspete sau preconservate. Faţă de faptul că în acest caz, ingredientele nu corespund celor indicate in SP 334/1996, fiind de fapt, o reprocesare succesivă a acestora, sunt întrunite elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 15 alin.1 rap. la art. 6 alin.1 din legea 363/2007, fapta petentei reprezentând o practică comercială înşelătoare.

Instanţa nu va reţine apărarea petentei în sensul că informaţiile de pe etichetă au fost rezultatul unei erori materiale, întrucât SC Lidl Discount SRL are calitatea de profesionist şi are obligaţia de a se asigura că produsul comercializat corespunde unor exigenţe minime şi că asigură o informare corectă şi completă a cumpărătorului, neputând invoca propria culpă pentru a se exonera de răspundere.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar admite că este vorba despre o eroare materială, cu atât mai mult s-ar impune concluzia că este vorba de o practică înşelătoare, informaţiile astfel furnizate fiind de natură a induce consumatorii în eroare.

Cu privire la conţinutul de glucide declarat pe etichetă, instanţa retine că prin procesul-verbal contestat, petenta a fost sancţionată pentru faptul ca pe etichetă este specificată menţiunea 46,5g 100g fără a se face specificaţia că se referă la 100 g finit, iar în SP 334/1996, conţinutul de glucide este de minim 55%.

Potrivit art. 6 alin.1, 2 şi 3 din Anexa 2 la Normele Metodologice privind aplicarea HG 106/2002 (în continuare Anexa 2):

(1)Declararea valorii energetice şi a proporţiei substanţelor nutritive sau a componentelor acestora se face cantitativ. Unităţile de măsură utilizate sunt următoarele:

a) valoarea energetică – kJ şi kcal;

b) proteine – grame (g);

c) glucide – grame (g);

d) lipide – grame (g);

e) fibre – grame (g);

f) sodiu – grame (g);

g) colesterol – miligrame (mg);

h) vitamine şi minerale – unităţile de măsură specificate în tabel.

(2) Informaţia menţionată la alin. (1) se exprimă la 100 g sau la 100 ml.

(3) Informaţia prevăzută la alin. (1) poate fi, de asemenea, exprimată pe etichetă raportat la raţie sau la porţie, cu condiţia menţionării pe ambalaj a numărului de porţii conţinute.

Petenta a învderat că nu există niciun act normativ care să impună obligaţia de a specifica faptul că informaţiile nutriţionale se referă la produsul finit.

Este adevărat că art. 6 alin.2 din Anexa 2 nu se referă în mod expres la raportarea cantităţii substantelor nutritive  la produsul finit. Însă această dispoziţie trebuie interpretată sistematic şi în raport de art. 6 alin.3 din Anexa 2 care face vorbire despre raportarea la raţie sau porţie. Or, in acest context, legiutorul a avut în vedere, în mod evident, produsul finit, numai atunci putând fi vorba despre porţie. Pe cale de consecinţă, pentru identitate de raţiune, şi la art. 6 alin. 2 din Anexa 2, legiuitorul a avut în vedere tot raportarea la produsul finit.

Instanţa reţine că o interpretare contrară ar fi de natură a da naştere unui comportament arbitrar din parte agenţilor economici, care ar putea raporta valorile nutriţionale la 100 g produs în diverse stadii de procesare, în funcţie de interesul economic al fiecăruia, lăsând consumatorul fără un criteriu clar şi general valabil de apreciere şi comparare a produselor similare aflate pe piaţă.

Prin urmare, se impunea ca petenta să facă pe etichetă menţiunea privitoare la faptul că valorile nutriţionale se raportează la 100 g produs finit. P ecal de consecinţă, instanţa nu va reţine apărarea petentei în sensul că etichetarea nutriţională s-a realizat cu respectarea Anexei 2 a HG 106/2002 privind etichetarea alimentelor.

După cum rezultă din art. 6 alin.1 din legea 363/2007, o practică comercială este considerată ca fiind înşelătoare dacă (…) în orice situaţie induce în eroare sau este susceptibilă a induce în eroare consumatorul mediu.

Instanţa reţine că un consumator mediu este unul suficient de bine informat, atent şi precaut (art. 2 lit. m din legea 363/2007 ) .

În aceste condiţii, prin neindicarea faptului că informaţiile nutritive sunt raportate la produsul finit, consumatorul mediu este supus riscului de a fi indus în eroare cu privire la conţinutul şi calităţile nutritive ale produsului Magiun de Prune S. Un consumator mediu este unul care are anumite aşteptări cu privire la informaţiile ce îi sunt furnizate de producător, iar prezentarea lacunară a acestora este de natură a-i deforma comportamentul şi de a-l induce în eroare cu privire la caracteristicile nutritive ale produsului.

Din informaţiile prezentate pe eticheta produsului reiese că acesta are un conţinut glucidic de  46,5%, în condiţiile în care SP 334/1996 impune un minim de 55%.

De asemenea, din informaţiile prezentate de petentă însăşi la momentul controlului efectuat de CJPC, rezultă că potrivit buletinelor de analiză de produs întocmite de către Institutul Fresenius la solicitarea petentei, a rezultat faptul că procestul glucidic al produsului este de 40%.

Aşadar, în această situaţie, petenta, pe de o parte, a comercializat un produs cu un conţinut glucidic situat sub minimul prevăzut de standard, iar pe de altă parte, a precizat pe eticheta acestuia date ce nu aveau corespondent în realitatea,  cunoscând rezultatele analizelor efectuate la solicitarea sa, precum şi conţinutul glucidic real al acestuia.

Cu privire la critica petentei în sensul că agenţii constatator în mod eronat au constat conţinutul glucidic al produsului fără a preleva eşantioane sau a efectua analize cu ajutorul refractometrului, aplicând sancţiunea excluziv in baza aprecierii lor subiective, instanţa reţine ca aceasta este neîntemeiată.

Agenţii constatator nu au aplicat sancţiunea în baza aprecierii subiective, ci au pornit de la informaţiile furnizate însăşi de petentă, care avea obligaţia prealabilă de a efectua toate demersurile şi analizele pentru a se asigura că produsul comercializat este unul sigur şi conform standardelor.

Astfel, agenţii constatatori nu au apreciat subiectiv şi arbitrar conţinutul glucidic al produsului, ci au avut la bază menţiunile înscrise pe eticheta acestuia, care prevedeau un procent de 46,5% glucide. Acesta era, în situaţia dată, reperul cel mai elocvent şi singurul la care aceştia aveau obligaţia de a se raporta în circumstanţele concrete. Mai mult decât atât, convingerea agenţilor constatatori a fost întărită şi de rezultatele analizelor realizate la solicitarea petentei (buletinul de analiză 120249875/24.05.2012)  şi prezentate la acel moment, potrivit cărora continutul de glucide al produsului este de 40%. Aşadar, din coroborarea informaţiilor furnizate de petentă în mai multe modalităţi, reieşea faptul că acest conţinut este situat sub minimul prevăzut de SP 334/1996.

Prin urmare, în această situaţie nu se impunea prelevarea de eşantioane în vderea testării produsului, câtă vreme toate înscrisurile puse la dispoziţie de către petentă conduceau la concluzia  că procestul glucidic se situează sub nivelul minim admis. Prin raportare în mod exclusiv la documentaţia relevantă pusă la dispoziţie de către petentă, s-a putut stabili faptul că glucidele erau sub minimul de 55% prevăzut de standardul 334/1996.

În fapt, îi revenea petentei obligaţia de a efectua analize şi măsurători specifice anterior comercializării produsului pentru a se asigura că acesta este unul corespunzător şi sigur pentru consum.

De asemenea, instanţa reţine că în această situatie, petenta a menţionat pe eticheta produsului un conţinut glucidic superior celui constatat în urma efectuării analizelor de laborator.

Or, furnizarea unor informaţii eronate către consumator cu privire la conţinutul nutritivi, în condiţiile în care petenta cunoştea valorile reale, reprezintă o parctică înşelătoare în sensul art. 6 alin.1 din legea 363/2007, consumatorul fiind în mod evident indus în eroare cu privire la calităţile esenţiale ale produsului.

S-a reţinut in cuprinsul procesului-verbal că produsul Magiun de prune S nu se încadrează nici în grupa gemurilor reglementate de Directiva 2001/113/CE. A arătat petenta că, într-adevăr, produsul mentionat nu este gem, nu a încercat să îl comercializeze sub această denumire, prin urmare nu trebuie să respecte prevederile Ordinului 523/2003 ce implementează Directiva 2001/113/CE.

După cum rezultă din conţinutul procesului-verbal, coroborat cu întâmpinarea depusă de intimată şi susţinerile formulate în cererea de intervenţie accesorie, petenta nu a fost sancţionată pentru că produsul său ar fi gem, ci agenţii constatatori au făcut precizarea că Magiunul de prune S nu de încadrează nici în categoria gemurilor, astfel încât nici prevederile Directivei 2001/113/CE nu îi sunt aplicabile, produsul în cauză neputând fi comercializat nici sub denumirea de ,,magiun’’, nici sub cea de ,,gem’’. Petenta nu a fost sanctionată pentru faptul că încalcă prevederile aminititem ci doar s-a subliniat faptul că produsul în cauză nu se încadrează nici în această categorie.

Pe de altă parte¸in ceea ce priveşte ultima modalitate de săvârşire a faptei arătate în cuprinsul procesului-verbal, instanţa reţine că în mod eronat s-a apreciat de către agentul constatator că neindicarea unei recomandări de servire a produsului expressis verbis ar întruni elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 15 alin.1 rap. la art. 6 alin.1 din legea 363/2007.

Porivit art. 5 lit. i) din Anexa 2 a HG 106/2002 privind etichetarea alimentelor, este necesar ca aceasta să cuprindă instrucţiuni de utilizare, atunci când lipsa acestora ar putea determina o utilizare necorespunzătoare. În acest caz,  faţă de natura produsului, asemenea menţiuni sunt inutile şi nu se impunea ca producătorul să facă aceste menţiuni.

În ceea ce priveşte sancţiunea aplicată, instanţa reţine că aceasta a fost în mod corect individualizată dat fiind faptul că petentei i-a fost aplicat minimul prevăzut de lege. De asemenea, instanţa reţine că gradul de pericol social al faptei este unul ridicat, dat fiind faptul că prioritară în acest caz este protejarea consumatorului, care se află într-o poziţie de inferioritate faţă de comerciant. Nu este mai puţin adevărat că acesta are opţiunea de a achizitiona sau nu un produs, insă, comportamentul său economic este influenţat de o serie de factori, costul produsului reprezentând unul dintre aceştia. În situaţia în care acesta trebuie să opteze între două produse cu aceeşi denumire, tendinţa sa va fi de a-l alege pe cel cu un preţ mai redus. Or, în această situaţie, după cum s-a arătat deja, produsul Magiun de prune S nu întruneşte condiţiile pentru a purta această denumire. Aşadar, folosirea unei  denumiri incorecte este de natură a induce în eroare consumatorul şi de a-i influenţa comportamentul economic.

De asemenea, având în vedere art. 274 C.pr.civ. precum şi principiul accesorium sequitur principale, instanţa va respinge cererea formulată de petentă în sensul obligării intimatei şi a interveninetei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Potrivit art. 54 C.pr.civ., în intervenţia făcută în interesul uneia dintre părţi, cel care intervine poate face orice act de procedură care nu est epotrivinic interesului părţii în folosul căreia sde intervine.

Cererea de intervenţie voluntară accesorie reprezintă cererea prin care un terţ ce justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfăşurare, pentru a apăra drepturile uneia dintre părţile iniţiale. Ca natură juridică, este o simplă apărare, prin care terţul nu invocă un drept propriu, ci doar sprijină pe reclamant.

Potrivit art. 54 C.pr.civ., intervenientul voluntar accesoriu are o poziţie subordonată părţii pe care o apără.

Pe cale de consecinţă, şi soluţia ce se va da cu privire la cererea de intervenţie accesorie, depinde de soluţia ce se va pronunţa asupra cerererii de chemare în judecată şi de partea în favoarea căreia părţii a intervenit.

Prin urmare, având în vedere soluţia pronunţată cu privire la capătul principal de cerere, instanţa va admite cererea de intervenţie voluntară accesorie în sprijinul pârâtului, deoarece intimata nu a căzut în pretenţii, aşa încât apărarea terţului urmează a fi consiederată utilă.