Pretentii

Prin decizia civilă nr. 341/03.09.2014, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă GDM.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că, Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 1730 /329 (2013 din 25 octombrie 2013 la Judecătoria TM, reclamanta S.C. „OVIG” S.A., a chemat în judecată pe pârâta GDM, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa aceasta să fie obligată la plata sumei de 21.944,24 lei, din care: suma de 17.547,89 lei(echivalentul a 4.106,98 euro) reprezintă contravaloarea despăgubirilor achitate de reclamantă pentru prejudiciul cauzat de către asiguratul său, iar suma de 4.396,35 lei reprezintă dobânda legală calculată la data de 26.10.2010 şi până la data de 24.10.2013(data formulării acţiunii), precum şi în continuare dobânda legală până la plata integrală a debitului. Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că la data de 6 iunie 2010 s-a produs un accident de circulaţie între autovehiculul cu nr. de înmatriculare TG/DG844XII şi autovehiculul cu nr. de înmatriculare TG/W372VUA asigurat RCA la reclamantă condus de către KGI, culpa producerii accidentului aparţinând asiguratului reclamantei, motiv pentru care reclamanta a achitat persoanei păgubite suma de 17.547,89 lei(echivalentul a 4.106,98 euro)la data de 6.10.2010.

A precizat reclamanta că poliţa RCA încheiată pentru autovehiculul vinovat de producerea accidentului a fost dată în gestiunea pârâtei, iar aceasta nu a vărsat prima de asigurare conform prevederilor contractuale.

A invocat decizia nr. XXIII din 19.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi dispoziţiile OG nr.13/2011, solicitând obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 4.396,35 lei de la data plăţilor despăgubirilor, 26.10.2010 şi până la data  formulării cererii de chemare în judecată şi în continuare până la data achitării integrale a debitului.

Reclamanta a menţionat că suma de 4.396,35 lei reprezintă dobânda legală calculată în conformitate cu rata dobânzii de referinţă stabilită de B.N.R., potrivit OG nr.9/2000 şi OG nr.13/2011, prezentând în cererea de chemare în judecată modul de calcul al acesteia pe zile de întârziere.

În dovedirea acţiunii reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

În cauză, pârâta a formulat întâmpinare în cursul procedurii prealabile prin care a solicitat respingerea acţiunii în totalitate motivând în esenţă că între ea şi reclamantă nu au existat relaţii contractuale, nefiind încheiat nici un contract în acest sens, astfel încât nu există obligaţii pentru ea.

Pârâta a precizat că neexistând contract şi pretenţiile invocate sunt nefondate şi aberante. Sub acest aspect a solicitat ca reclamanta să depună la dosar contractul pe care l-a invocat.

În finalul întâmpinării pârâta a invocat şi două excepţii şi anume: excepţia prescripţiei dreptului material având în vedere data la care s-a produs prejudiciul şi anume 6.06.2010 şi data la care s-a formulat cererea de chemare în judecată, considerând că s-a împlinit termenul prescripţiei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive având în vedere lipsa oricăror relaţii contractuale între ea şi reclamantă.

La întâmpinarea pârâtei, reclamanta a formulat răspuns făcând referire la disp.art.942 din Vechiul Codul civil în vigoare la data încheierii convenţiei şi art.948 din acelaşi act normativ, reglementări faţă de care lipsa încheierii unui înscris nu este de natură a duce la concluzia că între părţi nu a existat un contract, cu atât mai mult cu cât pârâta nu neagă faptul că a preluat în gestiune mai multe poliţe de asigurare printre care şi cea în temeiul căreia reclamanta a achitat despăgubirile solicitate de la pârâtă.

A mai precizat reclamanta că pârâta a avut în gestiune poliţa de asigurare, aceasta fiindu-i predată pentru identificarea de posibili contractanţi şi încheierii contractului de asigurare, în această din urmă situaţie pârâta urmând a încasa un comision, astfel încât apărarea sa apare ca lipsită de temei.

La termenul de judecată din 23 ianuarie 2014 instanţa a pus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a reclamantei invocată de către pârâtă prin întâmpinare în cursul procedurii prealabile, excepţie la care reclamanta nu a răspuns prin răspunsul la întâmpinare. Pentru soluţionarea acestei excepţii, instanţa a pus în vedere reclamantei să facă dovada datei plăţii către Direcţia Daune Carte Verde a sumei de 17.547,89 lei, echivalentul sumei de 4.106,98 euro şi să-şi exprime punctul de vedere cu privire la excepţia invocată de către pârâtă şi totodată să comunice acte din care să rezulte că pârâta a fost angajata sa sau agent de colaborare.

La solicitarea instanţei, reclamanta a depus la dosar încă  o dată declaraţia pârâtei dată la 19.08.2010 şi declaraţia numitei NC, sora pârâtei, dată în aceeaşi zi, din care rezultă că pârâta a avut relaţii de colaborare cu reclamanta, desfăşurând activitatea de agent de colaborare.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâtă, reclamanta a învederat că la data de 18.10.2010 a fost avizată asupra producerii evenimentului rutier prin adresa nr.2010/1836/0C/001/00002, iar plata despăgubirilor s-a efectuat la data de 26.10.2010 aşa cum reiese din extrasul de cont anexat cererii de chemare în judecată. A precizat că la această dată reclamanta a efectuat către IA o plată în cuantum de 13.229,56 euro reprezentând contravaloarea mai multor dosare de daună, unul dintre acestea fiind şi dosarul nr. .2010/1836/0C/001/00002.

A precizat totodată reclamanta că indicarea datei de 16.10.2010 în cuprinsul introductiv al cererii de chemare în judecată reprezintă o greşeală materială, data corectă fiind 26.10.2010, iar faţă de această dată nu s-a împlinit termenul general de prescripţie.

Prin sentinţa civilă nr. 103 din 13 februarie 2014, Judecătoria TM, a respins ca nefondate excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei  şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ambele excepţii invocate de către pârâtă.

A admis acţiunea civilă în pretenţii formulată de reclamanta S.C. „OVIG” S.A., împotriva pârâtei GDM.

 A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma totală de 21.944,24 lei, din care: suma de 17.547,89 lei(echivalentul a 4.106,98 euro) reprezintă contravaloarea despăgubirilor achitate de reclamantă pentru prejudiciul cauzat de către asiguratul său, iar suma de 4.396,35 lei reprezintă dobânda legală calculată la data de 26.10.2010 şi până la data de 24.10.2013(data formulării acţiunii), precum şi în continuare dobânda legală până la plata integrală a debitului.

 A obligat pe pârâtă să plătească reclamantei şi suma de 1202 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

 Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit, disp.art.998 şi 999 Vechiul Cod civil aplicabil în speţă, orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.

Totodată, conform disp. art. 942 Vechiul Cod civil contractul este „acordul între două sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între ele raporturi juridice”, în legislaţia română termenul de contract fiind echivalent cu acela de convenţie.

Coroborând susţinerile reclamantei cu actele depuse la dosar, instanţa a constatat că pârâta, în calitate de agent de colaborare al reclamantei, a încheiat poliţa de asigurare nr.CA001407678 emisă la data de 30.12.2009 cu valabilitate 31.12.2009 – 30.12.2010 pentru asigurat GVP, proprietar autoturism Volkswagen Passat cu nr.de înmatriculare TG/W373VUA, (pârâta având ca agent numărul de identificare 137000472, prima de asigurare fiind în sumă de 550 lei).

În perioada valabilităţii acestei poliţe de asigurare, pe data de 6.06.2010 în localitatea CI s-a produs un accident de circulaţie în care au fost implicate autoturismul Volkswagen Passat cu nr.de înmatriculare TG/W373VUA, proprietatea numitului GVP, condus de numitul KGI şi autoturismul Toyota Yaris cu nr.de înmatriculare TG/DG844XII proprietatea numitei BV, condus de aceasta, autoturismul condus de KGI tamponând în mod violent autoturismul condus de BV.

Prin Direcţia Daune – Carte Verde a SC OVIG B, întrucât din partea Biroului Italian s-a primit un decont cu suma de 4.106,98 euro, reclamanta a achitat prejudiciul creat numitei BV – beneficiar IAB - la data de 26.10.2010 aşa cum rezultă din extrasul de cont depus la dosar de către reclamantă.

Conform art.48 alin.1 din Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, persoanele fizice au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare.

Totodată, conform art.49 şi urm. din acelaşi act normativ, asigurătorului îi revine în schimb obligaţia corelativă de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane prin accidente de vehicule.

În speţă, reclamanta a plătit efectiv contravaloarea daunei produsă numitei BV, în baza contractului de asigurare încheiat între GVP, proprietar al autoturismului implicat în accidentul rutier(care a achitat pârâtei prima de asigurare)şi reclamantă, însă pârâta nedepunând prima de asigurare în contul reclamantei a produs acesteia în mod ilicit, prin fapta sa proprie un prejudiciu, incumbându-i în consecinţă, obligaţia de a-l repara prin despăgubirea reclamantei cu suma solicitată, respectiv 17.547,89 lei la care se adaugă şi dobânda legală în sumă de 4.396,35 lei.

În ceea ce priveşte excepţia dreptului la acţiune al reclamantei invocată de către pârâtă, instanţa a constatat că aceasta este nefondată întrucât de la data plăţii despăgubirilor, respectiv 26.10.2010 şi până la data formulării acţiunii civile, respectiv 24.10.2013(ştampilă Poşta Română plic) nu s-a împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani, acţiunea fiind introdusă în termenul legal, astfel încât excepţia urmează a fi respinsă ca atare.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii pasive invocată de către pârâtă prin întâmpinare, motivată de faptul că între ea şi reclamantă nu au existat relaţii contractuale şi prin urmare nu-i incumbă nici o obligaţie, a apreciat , de asemenea ,că este nefondată , pentru următoarele considerente:

Chiar dacă convenţia între părţi nu a avut un caracter solemn, respectiv o formă autentică, acordul de voinţă al părţilor a existat, convenţia dintre ele fiind consensuală, simpla manifestare de voinţă chiar dacă nu a fost însoţită de nici un fel de formă, fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului, cunoscut fiind că în dreptul nostru contractele consensuale constituie regula. Dacă părţile ar fi înţeles să însoţească manifestarea de voinţă cu un înscris, în care ar fi consemnat-o, acestea ar fi făcut-o nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acesteia.

În speţă, însăşi pârâta în declaraţia dată la data de 19 august 2010 a recunoscut că este agent de colaborare al reclamantei(fila 9), recunoaştere susţinută şi de sora acesteia, numita NC, în declaraţia sa din data de 19 august 2010.

Acceptând să aibă calitatea de agent de asigurări (colaborare) chiar şi în lipsa încheierii unui contract în formă scrisă, pârâta şi-a exprimat acordul de voinţă şi şi-a asumat implicit obligaţia să depună primele încasate, respectiv contravaloarea poliţelor de asigurare în contul colector al reclamantei.

De asemenea, prin întâmpinare pârâta a înţeles doar să invoce două excepţii aşa cum au fost mai sus precizate, dar nu a formulat nici o apărare prin care să combată susţinerile pe fondul cauzei ale reclamantei cu referire la nedepunerea primei de asigurare, (aferentă poliţei de asigurare, încheiată cu numitul GVP), în contul colector al reclamantei, nedovedind că acea poliţă de asigurare nu ar corespunde realităţii.

Pe fondul cauzei, instanţa a constatat în consecinţă că pentru pârâtă operează răspunderea civilă delictuală, fiind întrunite condiţiile acesteia, întrucât, în calitate de agent de asigurări(agent de colaborare) al reclamantei, pârâta a încheiat poliţa de asigurare nr.CA001407678 emisă la data de 30.12.2009 cu valabilitate 31.12.2009 – 30.12.2010 pentru asigurat GVP, proprietar autoturism Volkswagen Passat cu nr.de înmatriculare TG/W373VUA şi nu şi-a respectat obligaţia, în urma încheierii acestei poliţe de asigurare, de a depune în contul reclamantei contravaloarea primei de asigurare.

La prejudiciul suferit în sumă 17.547,89 lei(echivalentul sumei de 4.106,98 euro) reclamanta a calculat dobânda legală în sumă de 4.396,35 lei, dobândă legală calculată în conformitate cu rata dobânzii de referinţă stabilită de B.N.R., potrivit OG nr.9/2000 şi OG nr.13/2011, prezentând în cererea de chemare în judecată modul de calcul al acesteia pe zile de întârziere.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul disp.art.998-999, art.942 Vechiul Cod civil şi art.49, art.50 alin.1, art.51 alin.1 şi  din Legea nr.136/1995 şi văzând şi prevederile OG nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, instanţa a admis acţiunea civilă şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma totală de 21.944,24 lei, din care: suma de 17.547,89 lei(echivalentul a 4.106,98 euro) reprezintă contravaloarea despăgubirilor achitate de reclamantă pentru prejudiciul cauzat de către asiguratul său, iar suma de 4.396,35 lei reprezintă dobânda legală calculată la data de 26.10.2010 şi până la data de 24.10.2013(data formulării acţiunii), precum şi în continuare dobânda legală până la plata integrală a debitului.

Conform disp.art.451 şi urm. Cod procedură civilă, instanţa a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei şi suma de 1202 lei cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare taxă judiciară de timbru conform chitanţei existente la dosar.

Împotriva  acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel apelanta – pârâtă  GDM, aceasta criticând sentinţa ca fiind netemeinică şi nelegală pentru  trei motive:

Printr-un prim motiv de apel a susţinut că, în mod greşit, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

În dezvoltarea acestui motiv de apel a arătat că, în speţă, este aplicabil termenul de prescripţie de 2 ani, conform art. 3 alin (2) din Decretul nr. 167 /1958 şi un termen de 3 ani cum a reţinut prima instanţă.

A mai arătat că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune începe să curgă fie de la data de 6.06. 2010 când s –a produs  accidentul rutier, fie  de la data de 18.10. 2010, când intimata – reclamantă a fost avizată asupra procedurii  evenimentului rutier.

Faţă de datele de mai sus, a susţinut  că  şi termenul  de prescripţie de 3 ani s - a împlinit.

Prin motivul doi de apel este criticată sentinţa ca fiind netemenică şi nelegală sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei GDM.

În acest sens, a motivat că, în cauză, nu s-a făcut dovada că apelanta-pârâtă a avut calitatea de  agent de colaborare al intimatei – reclamantei, respectiv  că, aceasta ar fi încheiat poliţa de asigurare nr. CA001407678/30.12.2009.

A susţinut că prima instanţă nu a avut în vedere  dispoziţiile art. 33 alin (2) şi 34 din Legea 32/2000 care cuprind  o reglementare specială în materie şi care impun forma scrisă a contractului de colaborare dintre asigurator şi intermediarii(agenţii) care  acţionează în numele  acestora.

A mai arătat că nu s –a făcut dovada existenţei vreunui raport juridic între părţi, obligaţia de depunere a primelor de asigurare, fiind în sarcina agentului autorizat căruia reclamanta i – a predat poliţele de asigurare.

În fine, prin ultimul  motiv de apel a susţinut că,  în mod greşit s –a admis acţiunea întrucât, în speţă, nu s –a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, pentru a fi angajată răspunderea apelantei – pârâte.

Intimata – reclamantă a depus Note scrise prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat .

Tribunalul, analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii, constată apelul nefondat.

În ce priveşte primul motiv de apel:

Din interpretarea dispoziţiilor art. 3 alin (2) din Decretul nr. 167 /1958 rezultă că termenul de prescripţie de 2 ani este un termen special care se aplică exclusiv în raporturile dintre asigurat şi asigurator, raporturile izvorând din asigurare.

În speţă, cum a reţinut şi prima instanţă , temeiul acţiunii formulată de intimata – reclamantă împotriva apelantei – pârâte îl constituie răspunderea civilă delictuală, situaţie în care termenul de prescripţie este cel general de 3 ani, reglementat de art. 3 alin (1) din Decretul nr.167/1958.

În ce priveşte data de la care începe să curgă prescripţia, potrivit art. 8 alin(1) din acelaşi act normativ, prescripţia dreptului material la acţiune în recuperarea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe  să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel  care răspunde de ea.

Din interpretarea textului legal de mai sus, rezultă că dreptul la acţiune al intimatei – reclamante s –a născut la data efectuării plăţii: 26.10. 2010, dată la care s-a  produs paguba în patrimoniul său.

Susţinerile apelantei – pârâte potrivit cărora termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii  accidentului rutier, respectiv, data când intimata – reclamanta a fost avizată asupra evenimentului rutier, sunt nefondate întrucât la datele respective în patrimoniul intimatei – reclamante nu se  produsese nici un prejudiciu şi ca atare dreptul la acţiune împotriva apelantei – pârâte nu era unul născut .

Nefondat este şi motivul doi de apel.

Calitatea procesuală pasivă presupune identitate între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

În speţă, intimata – reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în temeiul  răspunderii civile delictuale , situaţie în care este necesar a se verifica dacă există identitate între persoana pârâtei şi cea obligată în temeiul răspunderii civile delictuale.

Or, cum a reţinut şi prima instanţă, din declaraţia apelantei - pârâte coroborată cu cea  a numitei  NC rezultă că apelanta - pârâtă, a avut calitatea de agent de colaborare al intimatei – reclamante, că a primit poliţe de asigurare  RCA, situaţie în care, implicit, şi – a asumat obligaţia de a depune primele încasate în contul intimatei-reclamante, obligaţie pe care nu a făcut dovada  că şi –a îndeplinit-o.

Ca atare, faţă de declaraţia apelantei – pârâte împrejurarea că între părţi nu s –ar fi încheiat un  contract cu respectarea dispoziţiilor art. 33 alin (2) raportat la art. 34 din Legea nr. 32/2000, cum era în vigoare la acea dată, este  nerelevantă sub aspectul răspunderii civile delictuale  a acesteia.

De altfel, deşi prin declaraţia  aflată la fila 9 Dosar fond, apelanta – pârâtă a susţinut că scrisul de pe poliţa de asigurare nu îi aparţine, în instanţă, aceasta nu a contestat înscrisul în condiţiile art. 301 ş. urm Cod Procedură Civilă.

Sub  acest aspect, prin întâmpinarea depusă la fond, s –a limitat la  a invoca excepţia lipsei calităţii procesuale  pasive pentru lipsa contractului încheiat între părţi.

Nefondat este şi ultimul motiv de apel.

Astfel, pe lângă faptul că susţinerea potrivit căreia, în speţă, nu s –a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, este invocată direct în apel, aceasta este şi pur formală,  neindicându-se nici un element concret în sensul că nu există legătură de cauzalitate între cele două elemente ale răspunderii civile delictuale.

Oricum, în speţă, s –a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, întrucât intimata – reclamantă a achitat despăgubirile cuvenite  victimei accidentului rutier, deşi nu încasase primele  de asigurare datorită faptei apelantei – pârâte care nu a  depus aceste sume în contul intimatei – reclamante.

Ca atare, pentru considerentele de mai sus, conform art.480 alin(1) Cod Procedură Civilă  apelul a fost respins, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare