Contracte

JUDECĂTORIA AGNITA

SENTINŢA CIVILĂ Nr. 322/14 Septembrie 2010

DOMENIU ASOCIAT: CONTRACTE

Deliberând, asupra cauzei comerciale de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria .. sub nr. .., creditoarea SC … SA a chemat în judecată pe debitorul .., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună, pe calea somaţiei de plată, obligarea debitorului la plata sumei de 920,5 lei reprezentând preţ servicii telefonie mobilă precum şi a penalităţilor convenţionale în cuantum procentual de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei facturi anexate şi data plăţii, a dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei sume ce compune debitul principal şi data plăţii integrale precum ?i a sumei de 639,83 lei reprezentând taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen.. S-au mai solicitat  cheltuieli de judecată în sumă de 98,8 lei reprezentând taxă de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocat.

În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că a prestat servicii de telefonie mobilă debitorului în baza contractului încheiat la data de 11.09.2008, emi?ând subsecvent facturi fiscale în valoare totală de 920,5 lei, sumă neachitată până la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

S-a sus?inut că, potrivit art. 6.1 din contractul încheiat între păr?i, pentru sumele neplătite la termen clientul datorează penalită?i de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere ?i că atât pre?ul serviciilor cât ?i scaden?a au fost însu?ite de către debitor prin semnarea contractului ?i prin faptul acceptării la plată a facturilor emise.

A mai arătat creditoarea că potrivit conven?iei păr?ilor contractul de telefonie mobilă a fost încheiat pe durată de un an iar nerespectarea acestei durate se sanc?ionează cu plata unei taxe. Rezilierea contractului a intervenit ca urmare a neplă?ii pre?ului de către debitor, în condi?iile art. 9.2 din contractul păr?ilor care prevede un pact comisoriu de gradul 4, iar taxa de reziliere a fost facturată prin factura 35678847/17.01.2009.

În drept s-au invocat prevederile OG 5/2001, OG 9/2000, art. 969, 1066 C.civ..

Cererea a fost legal timbrată, potrivit dovezilor anulate şi ataşate la dosar (f. 4, 5 dos. Jud. Constan?a, f. 9).

În probaţiune, reclamanta a depus la dosarul cauzei: fi?ă personală, contract ?i anexe, facturi, notificare.

Prin Sentinţa civilă nr. …., Judecătoria … a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, declinând în favoarea Judecătoriei … competenţa de soluţionare a cauzei.

Debitorul nu a formulat întâmpinare ?i, de?i legal citat, nu s-a prezentat înaintea instan?ei pentru a formula apărări sau a propune probe.

Instanţa a încuviinţat pentru creditoare proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma probelor administrate, instanţa reţine că:

În fapt, între creditoarea SC … SA şi debitorul …., s-a încheiat un contract având ca obiect prestarea de către creditoare în beneficiul debitorului de servicii de telefonie mobilă (f. 8-14 dos. Jud. …).

Potrivit prevederilor contractuale, creditoarea s-a obligat să presteze servicii de comunicaţii electronice (art. 1), iar debitorul s-a obligat să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor de către creditoare (art. 5), iar în caz de întârziere în efectuarea plăţii, să plătească penalităţi în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere care pot depăşi cuantumul debitului principal (art. 6).

Debitorul nu a probat achitarea în termenul de plată prevăzut în contract a facturilor seria VDF nr. 29983893/17.10.2008, seria VDF nr. 31876588/17.11.2008 ?i seria VDF nr. 35678847/17.12.2008 (f. 16-18 dos. Jud. ….) emise de creditoare. Instanţa reţine aceasta pentru că, odată dovedită creanţa, sarcina probei plăţii revine debitorului.

Suma solicitată de creditoare cu titlul de servicii telefonie neachitate – 920,5 lei – se încadrează în suma menţionată în facturile susu-identificate.

Debitorul nu a probat achitarea sumei datorate.

Creditoarea a încetat raportul juridic contractual cu debitorul pentru neplata serviciilor prestate, conform art. 9 din contractul încheiat de păr?i, iar în acest caz, în baza art. 10 din acela?i contract, debitorul datorează creditoarei o taxă de reziliere a contractului înainte de termen în valoare de 150 Euro echivalent în lei la cursul valabil la data emiterii facturii.

În drept, potrivit art.1 din OG nr.5/2001, pentru a se obţine realizarea, de bună voie sau prin executare silită, pe calea procedurii somaţiei de plata, a unei creanţe certe, lichide si exigibile ce are ca obiect plata unei sume de bani, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: pe de o parte, obligaţia să fie constatată printr-un înscris sau determinată potrivit unui statut, regulament sau altui înscris însuşit de părţi prin semnătura ori în alt mod admis de lege, iar pe de alta parte, drepturile şi obligaţiile parţilor să privească executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.

Faţă de această reglementare legală, instanţa apreciază că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege întrucât facturile au fost emise în baza unui înscris asumat de către părţi, respectiv contractul de telefonie mobilă care este semnat de ambele părţi.

1.Cu privire la debitul reprezentând preţ al serviciilor de telefonie prestate ?i taxă de reziliere a contractului înainte de termen:

Creditoarea deţine o creanţă contra debitorului în valoare de 920,5 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă prestate şi neachitate, potrivit facturilor depuse la dosar şi necontestate de debitor ?i una în valoare de 639,83 lei reprezentând taxă pentru rezilierea contractului de telefonie înainte de termen

Creanţele sunt certe, în sensul art. 379 al. 3  C.p.c., întrucât existenţa lor rezultă din contractul încheiat intre parţi coroborat cu facturile emise şi necontestate.

Creanţele sunt lichide, potrivit art. 379 al. 4  C.p.c., deoarece cuantumul acestora este determinat prin contractul semnat ?i prin facturile emise de creditoare conform contractului dintre părţi, facturi necontestate de către debitor şi prin urmare opozabile acestuia în baza stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă.

Creanţele sunt, de asemenea, exigibile, scadenţa obligaţiei de plată fiind stabilită expres de către părţi în art. 5.3 din contract şi anume a 14-a zi de la data emiterii facturii.

2.În privinţa penalităţilor de întârziere conven?ionale:

Instanţa reţine în primul rând că, în cererea formulată, creditoarea a pretins şi calculat penalităţi în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere.

Stipularea unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere în condiţiile în care valoarea penalităţilor de întârziere poate depăşi valoarea debitului, echivalează cu o penalitate cumulată de 182,50 % pe an şi contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 65/2002.

Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa apreciază că se regăseşte în cauză.

Penalităţile calculate de creditoare depăşesc cuantumul dobânzii legale şi se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei. Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Cu toate că, în condiţiile art. 56 C.com., contractul din care izvorăsc pretenţiile creditoarei este un act de comerţ unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianţi sau liber profesionişti, pe de-o parte, şi consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislaţii speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia.

 Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

Nu s-ar putea aşadar susţine că numai pe calea procedurii reglementate de art. 8 şi urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant – consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituţionalizat, de protecţie, care prezintă avantajul că instanţa poate obliga comerciantul să modifice condiţiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancţiunea civilă a nulităţii absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecţia consumatorilor, care poate fi invocată chiar din oficiu de instanţă în situaţia, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acţiuni în justiţie pentru executarea obligaţiilor decurgând din contractele cu consumatorii care cuprind clauze abuzive.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).

Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. 

Faptul că nu există monopol pe piaţă nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 192/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind aşadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuinţate de un comerciant care deţine un monopol pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, luarea la cunoştinţă a condiţiilor generale de prestare a serviciului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

În concluzie, instanţa va limita cuantumul penalităţilor la valoarea creanţei (debitul principal). În acest mod se asigură un echilibru just şi legal între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faţă de aceste motive, instanţa apreciază că teza finală a art. 6.1 din contract prin care se prevede că totalul penalităţilor de întârziere poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate este abuzivă fiind lovită de sancţiunea nulităţii absolute.

Prin raportare la întreaga clauză penală stipulată sancţiunea apare ca o nulitate parţială, ceea ce respectă principiul salvgardării actului supus interpretării (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).

În aceste condiţii, debitorul va fi obligat la plata unor penalităţi de întârziere egale cu suma rămasă neachitată şi solicitată de creditoare, respectiv  920,5 lei.

3.În privinţa dobânzilor comerciale legale aferente pre?ului serviciilor prestate ?i neachitate:

Instan?a constată că atât penalită?ile conven?ionale prevăzute în contractul păr?ilor cât ?i dobânzile comerciale legale solicitate au aceea?i ra?iune ?i, prin urmare, nu pot fi cumulate.

Pentru a da efect libertă?ii contractuale ?i a respecta voin?a păr?ilor, instan?a va acorda doar penalită?ile conven?ionale.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 1 şi 6 din OG nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată şi art. 46 C.com., instanţa va admite în parte acţiunea şi va soma debitorul să plătească creditoarei: suma de 920,5 lei reprezentând debit principal - contravaloare servicii telefonie, suma de 920,5 lei reprezentând penalităţi de întârziere precum şi suma de 639,83 lei reprezentând taxă pentru rezilierea contractului de telefonie înainte de termen.

Având în vedere cuantumul debitului datorat, instanţa va stabili un termen pentru plata debitului restant de 20 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a prezentei ordonanţe.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., reţinând culpa procesuală a debitorului, instanţa îl va obliga pe acesta la plata către creditoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 42 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar. Instan?a nu va acorda cu titlul de cheltuieli de judecată suma solicitată de creditoare reprezentând onorariu avoca?ial întrucât la dosarul cauzei nu a fost depus niciun înscris din care să rezulte plata acestui onorariu

Domenii speta

Spete similare