Desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

 - Codul Familiei, art. 40

Instanţă de recurs, nu este chemată în reanalizeze probele care au fost administrate în cauză pentru stabilirea stării de fapt, ci doar să stabilească dacă instanţa de fond şi cea de apel, în limitele caracterului devolutiv al căii de atac, au procedat corect la administrarea probelor.

Faptul că pârâta a susţinut că pierderea numelui dobândit în timpul căsătoriei i-ar cauza o vătămare în desfăşurarea activităţii sale profesionale, respectiv de avocat, nu reprezintă un motiv temeinic, în înţelesul art. 40 din vechiul Cod al familiei, ca ea să-şi păstreze numele dobândit prin căsătorie, deoarece în exercitarea profesiunea de avocat nu numele este elementul esenţial, ci calitatea activităţii sale.

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2009 la Judecătoria Iaşi, R.I. şi R.N. au solicitat instanţei să dispună desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, încuviinţarea ca R.N. să-şi păstreze numele dobândit în timpul căsătoriei, acela de R., precum şi partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Soluţionarea cererii a fost suspendată la data de 9 martie 2009, în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă.

Cererea de desfacere a căsătoriei a fost repusă pe rol la solicitarea reclamantului R.I., care, în acelaşi timp a modificat-o, solicitând desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtei R.N., reluarea de către pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei, acela de C., partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei şi plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că părţile s-au căsătorit la data de 26 septembrie 1999 şi, în timp, relaţiile de familie s-au degradat progresiv, din motive ce ţin de comportamentul şi atitudinea pârâtei, mai exact datorită geloziei şi reproşurilor nejustificate manifestate de pârâtă. Această atitudine, a subliniat reclamantul, a făcut ca între părţi să existe certuri, un climat tensionat ce a determinat, în cele din urmă, degradarea raporturilor de familie.

În ceea ce priveşte bunurile supuse partajării, reclamantul a arătat că în timpul căsătoriei au fost dobândite următoarele bunuri comune : o casă de locuit şi două autoturisme, primul,  marca Dacia 1310, şi cel de-al doilea, marca Mercedes Benz.

Prin sentinţa civilă nr. 108 din 10 mai 2010, Judecătoria Iaşi a admis cererea de divorţ aşa cum a fost ea modificată şi a dispus desfacerea căsătoriei din culpa pârâtei, reluarea de către pârâtă a numelui de C. şi disjungerea cererii de partaj de acţiunea de divorţ.

În motivarea hotărârii s-au arătat următoarele :

Părţile s-au căsătorit în anul 1999 şi din căsătorie nu au rezultat copii. Martorul audiat în cauză la cererea reclamantului a declarat că pârâta este extrem de geloasă, are o fire impulsivă şi provoacă deseori certuri în familie, adresându-i reclamantului reproşuri nefundamentate.

Probele administrate în cauză au dovedit că reclamantul nu are nici o vină în destrămarea relaţiilor de familie, că nu are o relaţie extraconjugală, aşa cum a susţinut pârâta, ori că nu şi-ar fi dorit copii din relaţia cu pârâta.

Din toamna anului 2009, soţii s-au separat în fapt şi de atunci nu au mai reluat convieţuirea, între părţi existând anterior o tentativă de divorţ.

Aşadar, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 37 şi 38 din Codul familiei, iar în temeiul art. 40, pârâta îşi va relua numele avut anterior căsătoriei.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel pârâta, solicitând prin memoriul de apel depus ulterior, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, pârâta a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, pentru completarea probatoriului.

La termenul de judecată din data de 20 aprilie 2011, văzând adresa emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se comunica faptul că s-a dispus strămutarea judecării apelului, Tribunalul Iaşi a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea acesteia Tribunalului Mureş.

După completarea probatoriului, Tribunalul Mureş a respins apelul ca nefondat, prin decizia civilă nr. 377 din 24 noiembrie 2011.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut că nu este întemeiată critica adusă hotărârii Judecătoriei Iaşi, referitoare la încălcarea de către instanţă a dreptului la apărare al pârâtei. Astfel, din cuprinsul dosarului rezultă că după reluarea judecăţii la solicitarea reclamantului, la termenul din 21 septembrie 2009, cauza a fost amânată din motive ce nu ţin de cele două părţi, la termenul de judecată din 2 noiembrie 2009, cauza a fost amânată pentru neîndeplinirea procedurii de citare, la termenul din 14 decembrie 2009, pârâta a solicitat amânarea judecării cauzei pentru angajarea unui avocat, pentru ca mai apoi, la termenul din 4 ianuarie 2010, cauza să fie amânată pentru că a fost depusă întâmpinare, iar la termenul din 8 februarie 2010, cauza a fost amânată din nou la cererea pârâtei, care a invocat motive medicale. Pârâta a formulat o nouă cerere de amânare la 15 februarie 2010, pe motiv că nu se poate prezenta la instanţă, iar la 29 martie 2010, părţile au propus probe, însă la termenul următor, pârâta a formulat din nou cerere de amânare pe motive medicale.

În mod corect instanţa de fond a respins această ultimă cerere de amânare formulată de pârâtă, care a invocat motive medicale, însă în justificarea cererii a depus înscrisuri vechi şi, în concluzie, este evidentă intenţia pârâtei de tergiversare a judecării pricinii, ceea ce a dus la decăderea acesteia din dreptul de a mai propune probe.

Instanţa de fond i-a dat pârâtei posibilitatea să depună înscrisuri la dosar, a încuviinţat cererea acesteia de audiere a martorilor, însă această probă nu a putut fi concretizată, deoarece pârâta a încercat temporizarea judecării cauzei, formulând mai multe cereri de amânare.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a apreciat că starea de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond, martorii audiaţi în apel au arătat că informaţiile le cunosc indirect, prin intermediul părţilor şi, în plus, nu au relevat aspecte noi.

Şi împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea deciziei, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă.

În considerentele recursului s-au arătat următoarele :

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că martorii audiaţi în apel nu au relevat aspecte noi şi că aceşti martori cunosc împrejurările supuse dezbaterii doar din discuţiile cu părţile. În realitate, numai martora B.M.P. a relatat că are informaţii din discuţia cu reclamantul, oricum, această probă trebuie considerată pro cauza şi, prin urmare, trebuie înlăturată de către instanţă. În acelaşi timp, martora T.R. a declarat că toate informaţiile referitoare la relaţiile dintre părţi le-a obţinut din discuţiile cu colegii de serviciu ai reclamantului şi de la prietenii comuni ai părţilor. Această martoră a arătat că vinovat de destrămarea relaţiilor de familie este reclamantul, care are o relaţie extraconjugală.

Toate susţinerile reclamantului referitoare la reaua-credinţă a pârâtei, la încercarea acesteia de tergiversare a soluţionării cauzei nu reprezintă altceva decât o modalitate mascată de a ascunde faptul că este singurul vinovat pentru vătămarea relaţiilor de familie. Toate cererile pe care le-a făcut pârâta nu au urmărit decât un singur scop, că a ţinut şi ţine în continuare la această căsătorie, determinată fiind de convingerile sociale, morale şi religioase dobândite prin educaţie.

Instanţa de fond a procedat la o analiză superficială a probelor, la dosarul cauzei fiind depuse înscrisuri care atestă, pe de o parte, preocupările ştiinţifice, publicând lucrări de specialitate, precum şi activitatea pe care o desfăşoară în calitate de avocat, iar pe de altă parte, vătămarea pe care ar cauza-o schimbarea numelui dobândit în urma căsătoriei. Potrivit art. 383 alin. 2 Cod civil, pentru motive temeinice, justificate de unul dintre soţi, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, aşadar există temei de drept pe care să se întemeieze păstrarea numelui dobândit prin căsătorie.

Pârâta este cunoscută în mediul avocaţial ieşean sub numele profesional de R. şi astfel notorietatea sa ar fi afectată prin schimbarea numelui dobândit prin căsătorie şi în baza căruia şi-a construit cariera. Sub acest nume este cunoscută atât de specialişti în domeniul juridic, cât şi de justiţiabili.

Reclamantul nu a formulat întâmpinare.

Verificând hotărârea atacată, Curtea a constat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente :

În faţa instanţei de fond, deşi părţile au avut posibilitatea să propună şi să susţină toate probele pe care au înţeles să le utilizeze în susţinerea poziţiei lor, în concret a fost audiată doar martora D.M.L.. În apel au fost administrate încă două probe, pe care, însă, Tribunalul Mureş, le-a apreciat că nu au relevat aspecte noi, ambii martori luând cunoştinţă despre împrejurările relatate din discuţiile cu părţile.

Curtea de Apel, ca instanţă de recurs, nu este chemată în reanalizeze probele care au fost administrate în cauză pentru stabilirea stării de fapt, ci doar să stabilească dacă instanţa de fond şi cea de apel, în limitele caracterului devolutiv al căii de atac, au procedat corect la administrarea probelor.

Aşa cum s-a reţinut deja în expunerea motivelor de fapt şi de drept a hotărârii din apel, în faţa instanţei de fond s-a administrat o singură probă, şi anume audierea martorei D.M.L., pentru că pârâta, deşi la rândul său, a propus audierea unor martori, nu i-a prezentat şi a preferat să formuleze noi cerere de amânare, nedovedite.

În apel, tribunalul a completat probatoriul, audiind martora T.R., iar după strămutare, B.M.P., însă tribunalul a apreciat că declaraţiile acestora nu pot răsturna starea de fapt rezultată în urma audierii primului martor, în condiţiile în care informaţiile deţinute de aceste din urmă martore proveneau indirect, de la părţi. Martora B.M.P. a relatat, în declaraţia ei, că a aflat despre necazurile din familia părţilor de la reclamant, în timp ce martora T.R. îşi începea declaraţia arătând că nu a fost niciodată în casa părţilor, iar despre relaţiile extraconjugale ale reclamantului nu a aflat decât de la alte persoane.

Aşadar, la stabilirea stării de fapt, instanţa de apel a avut în vedere toate probele cu martori administrate în cauză, apreciind apoi circumstanţial valoarea fiecărei probe în parte şi statuând că, într-adevăr, instanţa de fond a reţinut corect starea de fapt.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, Curtea a constat că aceasta a fost făcută direct în recurs, deşi încă la fondul cauzei, Judecătoria Iaşi a dispus ca pârâta să-şi reia numele avut anterior căsătoriei, aşadar această critică este formulată omisso medio, fără ca în apel pârâta să critice în vreun fel această dispoziţie a instanţei de fond. Pe de altă parte, nici argumentele aduse direct în recurs nu sunt fondate. Pârâta, într-adevăr, exercită profesiunea de avocat în Baroul Iaşi, însă nu numele este elementul esenţial în exercitarea profesiei, ci calitatea activităţii sale. Pârâta a susţinut că pierderea numelui de R., dobândit în timpul căsătoriei i-ar cauza o vătămare în desfăşurarea activităţii sale de avocat, însă, aşa cum am arătat, aceasta nu reprezintă un motiv temeinic, în înţelesul art. 40 din vechiul Cod al familiei, ca ea să-şi păstreze numele dobândit prin căsătorie.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

Domenii speta

Spete similare