Revizuire. Art. 322 pct. 4 C.proc.civ. Momentul curgerii termenului de o lună.

Decizie 199/R/2012 din 12.07.2012


Revizuire. Art. 322 pct. 4 C.proc.civ. Momentul curgerii termenului de o lună.

Pornind de la premisa că partea care solicită revizuirea unei hotărâri pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. trebuie, în prealabil, să se adreseze organelor de urmărire penală, fără a putea să promoveze direct cererea de revizuire, în temeiul aprecierii de ea însăşi că tragerea la răspunderea penală a făptuitorului nu mai este posibilă, se reţine că, în cazul nefinalizării acţiunii penale printr-o hotărâre judecătorească în sensul indicat de teza I-a a pct. 4 al art. 322 C. proc. civ., este necesar ca organul de urmărire penală sau instanţa penală să constate existenţa impedimentului legal în obţinerea unei hotărâri penale de constatare a infracţiunii.

Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. I civ., dec. nr. 199/R/27 iunie 2012

Prin sentinţa civilă nr. 3381/2011 pronunţată de Judecătoria Năsăud la data de 2 decembrie 2011 s-a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii introducerii cererii de revizuire; s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuientul SL în contradictoriu cu intimaţii GV şi GE. 

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, precum şi din oficiu conform art. 3041 C.proc.civ., tribunalul constată că recursul declarat de revizuient este fondat, iar recursul declarat de intimaţi nu este fondat, pentru considerentele care urmează a fi relevate.

Excepţia tardivităţii introducerii cererii de revizuire, care se analizează cu prioritate pe considerentul că nerespectarea termenului imperativ atrage decăderea părţii din dreptul de a mai solicita revizuirea unei hotărâri irevocabile, a fost corect soluţionată de instanţa de fond.

Revizuirea s-a întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 4 C.proc.civ.

Potrivit art. 324 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., termenul de revizuire în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, este de 1 lună şi curge din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de trei ani de la data producerii acestora.

În prezenta cauză revizuientul a formulat plângere penală sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Năsăud pronunţată în dosarul nr. 455/P/2011 la data de 22 iunie 2011 dispunându-se neînceperea urmăririi penale pe considerentul intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Revizuientul s-a adresat instanţei civile la data de 21 iulie 2011, în termenul de 1 lună de la data luării la cunoştinţă a rezoluţiei organului de urmărire penală.

Dacă pentru prima teză a dispoziţiilor legale enunţate, termenul de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. este acelaşi cu termenul de drept comun în materie şi care are o durată de o lună, în cea de a doua teză, acelaşi text a instituit un termen de excepţie determinat, sub aspectul îndeplinirii sale, la cel mult trei ani de la momentul stabilit de aceeaşi prevedere legală.

Întrucât în cauză, acţiunea penală declanşată de revizuient împotriva intimaţilor nu a fost finalizată în modalitatea prescrisă de ipoteza vizată prin dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza I-a C.proc.civ., printr-o hotărâre judecătorească, este aplicabilă, cât priveşte termenul declarării cererii de revizuire, teza a II-a a art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ..

Relativ la această dispoziţie legală se constată că, deşi textul evocat este deficitar redactat, text reprodus în actuala redactare astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 125 din O.U.G. nr. 138/2000, întrucât nu se raportează, ca punct de plecare, la un moment procesual precis determinat, cum este cazul termenului de revizuire pentru celelalte motive de revizuire prevăzute de art. 322 C. proc. civ., ci indică doar „data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală”, acesta stabileşte ca punct final data de cel mult „trei ani de la producerea acestora”.

Ca atare, momentul de început al curgerii termenului de revizuire îl constituie data la care revizuientul a luat efectiv cunoştinţă de împrejurarea că existenţa infracţiunii nu mai poate fi constatată de instanţa penală.

Termenul de 3 ani stabilit nu este un termen limită până la care trebuie promovată cererea de revizuire, ci are funcţia de a marca momentul de la care începe să curgă termenul pentru ipoteza în care împrejurările pentru care constatarea infracţiunii prin hotărâre penală nu mai poate avea loc nu au fost cunoscute înăuntrul acestor 3 ani. Se poate constata că legea a instituit o prezumţie absolută conform căreia împrejurările pentru care constatarea infracţiunii prin hotărâre penală nu mai poate avea loc au fost cunoscute ori trebuiau să fie cunoscute de cel interesat cel mai târziu la expirarea termenului de 3 ani de la data producerii acestora.

Sintagma „împrejurare pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face prin hotărâre penală” presupune existenţa unui act din care să rezulte imposibilitatea de tragere la răspundere a făptuitorului. În ipoteza intervenirii prescripţiei, este necesară existenţa unui act care să constate intervenirea prescripţiei, simpla expirare a termenului în care poate fi antrenată răspunderea penală, în lipsa unei constatări efective a intervenirii prescripţiei, nefiind suficientă.

Aşa cum a statuat şi instanţa supremă în cadrul unei decizii de speţă (I.C.C.J, s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2417 din 4 martie 2009, www.scj.ro), pornind de la premisa că partea care solicită revizuirea unei hotărâri pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. trebuie, în prealabil, să se adreseze organelor de urmărire penală, fără a putea să promoveze direct cererea de revizuire, în temeiul aprecierii de ea însăşi că tragerea la răspunderea penală a făptuitorului nu mai este posibilă, se reţine că, în cazul nefinalizării acţiunii penale printr-o hotărâre judecătorească în sensul indicat de teza I-a a pct. 4 al art. 322 C. proc. civ., este necesar ca organul de urmărire penală sau instanţa penală să constate existenţa impedimentului legal în obţinerea unei hotărâri penale de constatare a infracţiunii.

 Raportat la data luării la cunoştinţă de către revizuient a rezoluţiei organului de urmărire penală, termenul de 1 lună a fost respectat, astfel că în mod corect s-a respins excepţia tardivităţii.

Excepţia inadmisibilităţii a fost greşit soluţionată de instanţa de fond.

Prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 s-a înlăturat, practic, definitiv, reglementarea legală privitoare la posibilitatea instanţei civile de a stabili pe cale incidentală existenţa sau inexistenţa infracţiunii.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 66/2008, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, prin care s-a eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., textul în conformitate cu care „(...) în cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii”, sunt neconstituţionale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile dintr-o lege constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. La expirarea termenului de 45 de zile, dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice.

Prin urmare, până la împlinirea celor 45 de zile (adică până la data de 10 aprilie 2008 inclusiv) aplicarea dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ., în forma modificată prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005, a fost suspendată, iar începând cu data de 11 aprilie 2008, dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., în forma modificată prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005, şi-au încetat aplicabilitatea.

Întrucât Curtea Constituţională nu este legiuitor pozitiv, atribut ce revine Parlamentului, aceasta nu are posibilitatea să propună pentru dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale o formă conformă Constituţiei, singura autoritate abilitată în acest sens fiind Parlamentul.

Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă, prin admitere, excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes şi nu numai inter partes litigantes, deşi este pronunţată în cadrul unui litigiu care există în faţa justiţiei între anumite părţi determinate.

Prevederile legale declarate neconstituţionale de Curte ca urmare a soluţionării excepţiei nu mai pot face obiectul unei alte excepţii de neconstituţionalitate.

Este consecinţa faptului că prevederea declarată neconstituţională rămâne în legislaţie, dar aplicarea ei, fiind contrară supremaţiei Constituţiei, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005, se produc următoarele efecte:

– Parlamentul are obligaţia ca în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate să pună de acord prevederile constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Această obligaţie se transpune în procesul de legiferare, prin adoptarea de către Parlament a unei legi de modificare a textelor declarate neconstituţionale; 

– dacă în termenul de 45 de zile Parlamentul nu se conformează acestei obligaţii, textele legale declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice (cu alte cuvinte, sunt abrogate), prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate;

– pe durata termenului de 45 de zile, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale de admitere a excepţiei, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept (acest efect suspensiv se produce în ipoteza în care nu se adoptă o lege care să înlocuiască dispoziţiile declarate neconstituţionale);

– prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi suspendarea de drept a dispoziţiilor legale declarate neconstituţionale, după data publicării deciziei se creează un vid legislativ.

Ca atare, problema care se pune este aceea dacă, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005, textul art. 322 pct. 4 C. proc. civ. va avea sau nu forma stabilită prin O.U.G. nr. 138/2000.

Cu alte cuvinte, reintră sau nu în vigoare dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. în forma anterioară modificării produse prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 declarat neconstituţional.

Răspunsul este unul negativ, în acord cu statuarea instanţei de fond.

Prin eliminarea din cuprinsul art. 322 pct. 4 C. proc. civ. a completării aduse prin art. I pct. 123 din O.U.G. nr. 138/2000, conform căreia „în cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii”, s-a realizat în fapt, o abrogare tacită a acestei dispoziţii sus-menţionate.

Or, conform art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, abrogarea unei dispoziţii dintr-un act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament.

În aceste condiţii, în intervalul cuprins între declararea neconstituţionalităţii prevederilor art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005, de eliminare a completării aduse art. 322 pct. 4 C. proc. civ. prin art. I pct. 123 din O.U.G. nr. 138/2000, conform căreia existenţa sau inexistenţa infracţiunii poate fi stabilită şi de instanţa de civilă, pe cale incidentală, atunci când constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, şi momentul intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă sau a altui act normativ de modificare a prevederilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ., nu există vreo reglementare legală privitoare la situaţia în care există un impediment legal care face imposibilă pronunţarea unei hotărâri penale pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, prin efectul declarării neconstituţionalităţii neputând reintra în vigoare prevederile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. în forma modificată prin art. I pct. 123 din O.U.G. nr. 138/2000.

Aceasta întrucât, completarea adusă prin O.U.G. nr. 138/2000 a fost înlăturată expres prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005, astfel că, odată abrogată, această dispoziţie încetează să mai existe în mod definitiv, neputând fi repusă în aplicare ca efect al declarării neconstituţionalităţii dispoziţiei care a abrogat-o.

Ca atare, în acest interval de timp, soluţia pentru situaţia în care intervine un impediment legal care face imposibilă pronunţarea unei hotărâri penale de constatare a existenţei infracţiunii rămâne să fie consacrată tot de literatura juridică şi de practica judiciară, care şi anterior au preconizat soluţia stabilirii săvârşirii infracţiunilor de către însăşi instanţa de revizuire, prin aplicarea sistemului probator de drept comun în materie, care se va administra în cursul revizuirii.

Aşadar, începând cu data publicării deciziei de neconstituţionalitate în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi până la intervenţia legiuitorului, nu există vreo reglementare legală privitoare la situaţia în care există un impediment legal care face imposibilă pronunţarea unei hotărâri penale pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei infracţiunii.

În acest interval de timp, nu este însă admis ca instanţa de judecată să nu aibă posibilitatea de a constata ea însăşi existenţa sau inexistenţa infracţiunii, pe cale incidentală, deoarece s-ar îngrădi dreptul la un proces echitabil.

Instanţa de revizuire nu poate respinge ca inadmisibilă o asemenea cerere, fără a săvârşi o denegare de dreptare.

Niciun judecător nu poate refuza judecarea unei cereri sub motivarea că nu are lege.

Totodată, art. 21 din Constituţie consacră dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime.

Respingerea ca inadmisibilă a cererii de constatare a existenţei sau inexistenţei infracţiunii, pe cale incidentală, de instanţa de revizuire, cu motivarea că nu există mijloace procedurale, constituie o limitare tacită a dreptului persoanei de a se adresa justiţiei, fapt inadmisibil, în virtutea art. 21 alin. (2) din Constituţie, care statuează că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

În aceste condiţii, reţinând că instanţa civilă sesizată cu judecarea unei cereri de revizuire, are posibilitatea de a constata, pe cale incidentală, existenţa sau inexistenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, astfel încât inadmisibilitatea nu poate fi reţinută pe acest temei, tribunalul în baza art. 312 alin. 3 şi 5 C.proc.civ., văzând că nu s-a cercetat pe fond cererea de revizuire, va admite recursul declarat de revizuient şi va respinge ca nefondat recursul declarat de intimaţi, va casa în parte hotărârea atacată şi va trimite cauza instanţei de fond pentru soluţionarea cererii de revizuire.

Se va menţine dispoziţia din hotărârea atacată cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii.