Lovire. Aplicarea principului in dubio pro reo.

Lovire. Aplicarea principului in dubio pro reo.

Principiul in dubio pro reo nu este operant, deoarece aparentul dubiu creat de depoziţiile inconsecvente ale martorilor este spulberat de ansamblul probelor administrate în cele două faze ale procesului penal, de justa coroborare şi interpretare a acestora dar şi de argumente de ordin logic.

Trib. Bistriţa-Năsăud, secţ. pen., dec. nr. 7/R/31 ianuarie 2012

Prin sentinţa penală nr. 539 pronunţată de Judecătoria Bistriţa – Secţia penală în dosarul nr. 3026/190/2010 s-a hotărât în baza art. 180 alin. (2) Cod penal, cu aplicarea art. 63 Cod penal, condamnarea inculpatului ES pentru comiterea infracţiunii de lovire, în dauna părţii vătămate TI.

S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 631 Cod penal.

În baza art. 180 alin. (2) Cod penal, cu aplicarea art. 63 Cod penal, a fost condamnată inculpata EI pentru comiterea infracţiunii de lovire, în dauna părţii vătămate TI, la pedeapsa de 2.000 lei amendă penală.

S-au pus în vedere inculpatei dispoziţiile art. 631 Cod penal.

S-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă TI şi, în temeiul art. 998 Cod civil, art. 1003 Cod civil raportat la art. 14 şi 346 Cod procedură penală, au fost obligaţi inculpaţii în solidar, să plătească acesteia suma de 10.676 lei, cu titlu de despăgubiri civile, din care 676 lei despăgubiri materiale, iar 10.000 lei reprezintă daune morale.

În baza art. 193 alin. (4) Cod procedură penală, fiecare inculpat a fost obligat să plătească părţii civile suma de câte 750 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

În baza art. 191 alin. (1), (2) Cod procedură penală, fiecare inculpat a fost obligat să plătească, în favoarea statului, suma de câte 250 lei cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen, inculpaţii.

Analizând hotărârea primei instanţe prin prisma motivelor de recurs invocate şi verificând, potrivit dispoziţiile art. 3856 Cod procedură penală întreaga cauză sub toate aspectele, tribunalul constată că, în baza materialului probator administrat în cele două faze ale procesului penal, corect interpretat de instanţa de fond, aceasta a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, care nu este afectată de niciun viciu care să atragă reformarea sa.

Din coroborarea probelor administrate în cauză rezultă fără dubiu că, la data de 18.10.2009, ca urmare a pătrunderii părţii vătămate în grădina revendicată de inculpaţi – părţile fiind rude în grad mai îndepărtat – în intenţia de a se deplasa la mormântul unei rude, între aceştia a avut loc o dispută verbală, în cursul căreia s-au insultat reciproc. În final, nereuşind să scoată autoturismul din grădina în cauză, partea vătămată l-a abandonat în acel loc şi a plecat înspre locuinţa sa, însoţită fiind de cei doi inculpaţi, discuţiile contradictorii dintre aceştia continuând. În momentul în care cei în cauză au ajuns în faţa casei soţilor PI şi A, partea vătămată şi-a manifestat intenţia de a anunţa organele de poliţie despre cele întâmplate, adresând totodată cuvinte jignitoare inculpatei. Ca urmare, iritată, aceasta din urmă s-a repezit înspre partea vătămată tocmai în momentul în care aceasta deschidea portiţa de acces în curtea familiei Pop. Inculpata EI a împins-o pe partea vătămată care s-a împiedicat de o treaptă şi a căzut la sol, cu faţa în jos. Inculpata s-a repezit la aceasta şi a prins-o de păr, trăgând-o cu putere, timp în care inculpatul ES s-a apropiat, a lovit-o cu piciorul în zona abdominală (lovitura fiind amortizată de cojocul părţii vătămate ) iar apoi i-a aplicat mai muţi pumni în zona cervicală, după care s-a retras în drum.

Din cauza scandalului cei doi soţi au ieşit din casă, văzând-o pe partea vătămată căzută şi pe inculpata EI lângă aceasta, ţinând-o de păr, moment în care inculpatul EcS se afla deja în drum.

Momentul lovirii părţii vătămate de către cei doi inculpaţi a fost surprins de martorul EIL care mergea înspre biserică şi care, deşi nu a observat-o pe partea vătămată, i-a văzut pe inculpaţi lovind o persoană ce era căzută în curtea familiei Pop.

Probele directe administrate în cauză, reprezentate de depoziţiile părţii vătămate, coroborate cu cele ale martorilor susmenţionaţi se completează cu cele indirecte, reprezentate de actul medico-legal dar şi de depoziţiile altor martori care au luat la cunoştinţă despre incident de la partea vătămată şi de la martorii P.

În baza celor anterior menţionate principiul in dubio pro reo nu este operant deoarece aparentul dubiu creat de depoziţiile inconsecvente ale martorilor este spulberat de ansamblul probelor administrate în cele două faze ale procesului penal, de justa coroborare şi interpretare a acestora dar şi de argumente de ordin logic.

În contextul celor de mai sus este de relevat că justa interpretare a probelor, coroborate corespunzător, conduce la concluzia că starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă.

Depoziţiile martorilor EIL, PA şi PI, date în cursul cercetărilor penale, depoziţii ce sprijină învinuirea celor doi inculpaţi, descriu elemente ale stării de fapt, astfel cum au fost acestea percepute de cei în cauză. Chiar dacă au fost obţinute în condiţiile lipsei de contradictorialitate, declaraţiile au fost date sub prestare de jurământ, conţinutul acestora neputând fi pus la îndoială, cele trei depoziţii coroborându-se perfect.

Sub aspectul sincerităţii ridică anumite semne de întrebare declaraţiile martorilor în cauză date în cursul cercetărilor judecătoreşti, ezitările şi „eschivele” martorilor fiind puse – de instanţa de control judiciar – nu atât pe seama trecerii timpului de la momentul incidentului (aproximativ 1 an şi 3 luni ) cât pe împrejurarea că aceste depoziţii au fost luate în prezenţa celor doi inculpaţi, persoane alături de care trăiesc în aceeaşi comunitate restrânsă, în condiţiile în care inculpatul ES este cunoscut ca o persoană agresivă care „a avut şi alte incidente în care a bătut persoane din sat”.

În fine, în sprijinul vinovăţiei inculpaţilor pledează şi argumente de ordin logic.

În concret, este de reţinut că incidentul dintre părţi, constând în „altercaţia” verbală dintre acestea nu este contestat de nimeni, inculpaţii înşişi recunoscând că s-au certat cu partea vătămată şi s-au insultat reciproc cu aceasta. În ciuda acestui fapt, nici inculpaţii – în formularea apărării lor – dar nici alte persoane dintre cele audiate nu au relevat informaţii despre existenţa vreunui alt incident, produs în aceeaşi zi, între partea vătămată şi alte părţi, care să se fi soldat cu lovirea celei dintâi.

Ca urmare, singura concluzie logică ce poate fi decelată din derularea evenimentelor este aceea că tensiunea existentă între părţi de ani de zile – împrejurare acceptată de toţi protagoniştii cauzei – s-a materializat în scandalul produs care a escaladat şi s-a finalizat cu lovirea părţii vătămate de către inculpaţi.

Nici celelalte aserţiuni ale recurenţilor nu sunt întemeiate deoarece prima instanţă a făcut o judicioasă apreciere a „contribuţiei” fiecărui inculpat la producerea incidentului, sancţiunile aplicate fiind corespunzătoare unei participări egale a celor doi agresori în producerea rezultatului.

În consecinţă, aprecierea gradului de vinovăţie al inculpaţilor nu s-a realizat global iar sancţiunile au fost individualizate corect, atât ca modalitate, cât şi ca întindere, la stabilirea acestora instanţa de fond având în vedere şi împrejurările invocate de inculpaţi în calea de atac.

În fine, prima instanţă a soluţionat legal şi temeinic şi latura civilă a cauzei apreciind în mod corect nivelul despăgubirilor cuvenite părţii vătămate, motiv pentru care nu se impune reducerea acestora sau exonerarea inculpaţilor de la plata daunelor materiale şi morale.

Având în vedere soluţia preconizată şi văzând şi dispoziţiile art. 193 Cod procedură penală tribunalul va dispune obligarea inculpaţilor recurenţi la plata a câte 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în recurs, reprezentând onorariu avocaţial, în favoarea părţii civile intimate.

Domenii speta

Spete similare