Drept civil

1.Principiul interesului superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile acre privesc copiii. Încredinţarea copiilor în caz de divorţ altei persoane decât părinţii este o măsură cu totul excepţională, care se impune numai în cazul existenţei unor motive temeinice – decizia civilă nr.171/06.04.2010  -  dosar nr.1277/256/2009.

Prin sentinţa civilă nr.2537/C/12.11.2009 Judecătoria Medgidia a respins ca neîntemeiată excepţia invocată de pârâtul-reconvenient referitoare la nesusţinerea de către reclamantă a cererii proprii de divorţ.

A admis în parte cererea principală formulată de reclamanta  L.M., a respins ca nefondată cererea reconvenţională şi, pe cale de consecinţă: A desfăcut căsătoria  din culpa comună a părţilor, cu revenirea reclamantei – pârâte la numele avut anterior căsătoriei.

A încredinţat pe minorii L.L.-Ş.(născută la 21.12.1995), L.I. (născută la 06.02.1998) şi L.V.D. (născut la 19.10.2000) spre creştere şi educare bunicii materne, R.E. – născută  la 14.10.1957  şi a obligat reclamanta - pârâtă către bunica maternă  la plata unei pensii lunare de întreţinere  în sumă de 300 lei în favoarea celor trei minori menţionaţi - respectiv câte 100 lei pentru fiecare din cei trei  minori- începând cu data pronunţării prezentei hotărâri şi până la majoratul fiecărui copil şi pârâtul – reconvenient  către bunica maternă la plata unei pensii lunare de întreţinere  în cotă de 1 din venitul lunar net şi permanent  în favoarea celor trei minori- respectiv câte 1/6 pentru fiecare minor- începând cu data pronunţării prezentei hotărâri şi până la majoratul fiecărui minor.

În considerentele hotărârii, cu privire la cei 3 minori rezultaţi din căsătorie, din probele administrate, prima instanţă a reţinut următoarele: conform referatului de anchetă socială, în timpul convieţuirii soţilor, pârâtul  provoca certuri şi scandaluri  în faţa copiilor; pârâtul consuma în mod excesiv alcool şi nu s-a implicat suficient în susţinerea financiară a familiei; reclamanta – pârâtă munceşte de cca. 5 ani în străinătate, pe perioade de câte trei luni, alternativ cu perioade în care vine în ţară şi domiciliază la mama sa, contribuie regulat cu sume de bani pentru întreţinerea copiilor, bani pe care, cât timp copiii au stat la bunica paternă (unde tatăl copiilor ocupă o cameră) i-a trimis acesteia; reclamanta nu intenţionează să rămân în străinătate; pârâtul are în prezent un loc de muncă la SC f. S.A. Medgidia; după plecarea reclamantei în străinătate, cei trei copii au stat şi la tată, care stă la bunica paternă, şi la bunica maternă; au fost şi perioade la întoarcerea reclamantei în ţară când băiatul  se afla în domiciliul tatălui, iar mama stătea cu fetele la bunica maternă, unde mai venea în vizită şi băiatul; copiii sunt  ataşaţi şi de mamă şi de tată, fetele mai mari de 10 ani declarând că ar vrea la mamă, dar, cât timp mama  e plecată în străinătate, ar vrea la tată şi, totodată, doresc să-şi poată vizita oricând ambele bunici; bunica maternă şi-a dat acordul de a-i fi încredinţaţi cei trei minori, arătând că i-a crescut şi îi poate creşte şi pe viitor.

Raportând disp.art.42 al.1 şi 2 Cod fam. la situaţia de fapt reţinută mai sus, instanţa a apreciat că interesul copiilor este de a rămâne împreună şi în ţară, acolo unde au tată şi pe cele două bunici şi unde şi reclamanta susţine că se va întoarce, dar şi de a fi încredinţaţi mamei spre creştere şi educare, care este încă în străinătate la muncă.

În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtul-reconvenient.

Reclamanta a solicitat modificarea în parte a sentinţei, în sensul ca cele două minore să fie încredinţate mamei spre creştere şi educare, iar băiatul să fie încredinţat tatălui, conform înţelegerii părţilor.

La rândul său, pârâtul-reconvenient a arătat în dezvoltarea motivelor de apel că bunica maternă nu este de acord cu hotărârea instanţei de fond şi că a ajuns la o înţelegere cu fosta soţie în ceea ce priveşte încredinţarea minorilor, în sensul ca minorul L.V.D. să-i fie încredinţat lui, iar cele două fete, L.L.S. şi L.I., mamei.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile atacate prin prisma motivelor de apel şi a materialului probator existent la dosarul cauzei, în conformitate cu disp.art.295 alin.1 C.proc.civ., tribunalul reţine următoarele:

Deşi nici disp.art.42, nici cele ale art.97 şi urm.C.fam. nu stabilesc în concret care sunt criteriile în privinţa încredinţării copiilor minori la unul dintre părinţi, din aceste texte legale se desprinde concluzia ca aceste criterii  sunt legate nu numai de posibilităţile materiale ale părinţilor, ci şi de vârsta copiilor, precum şi de comportamentul părinţilor înainte de desfacerea căsătoriei, de gradul de ataşament şi preocupare pe care l-au manifestat faţă de copii, precum şi de legăturile afective care s-au stabilit între părinţi şi copii.

Totodată, Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului dispune în art.2 că orice reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului; acest principiu trebuie să prevaleze în toate demersurile ce privesc copiii, întreprinse chiar şi de către instanţele judecătoreşti.

În concordanţă cu prevederile art.42 C.fam., art.24 alin.3 din Legea nr.272/2004, care prevede dreptul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani de a fi ascultat în orice procedură judiciară care îl priveşte, îi conferă acestuia posibilitatea de  acere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. În alin.4 al aceluiaşi articol se arată că „În toate cazurile prevăzute la alin.2, opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa cuvenită, în raport de vârsta şi de gradul de maturitate al copilului.

Potrivit art.30 din acelaşi act normativ, „Copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi”, iar conform art.33 „Copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului”.

Astfel, măsura dispusă cu privire la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti trebuie să asigure bunăstarea  materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale şi prin menţinerea copilului într-un mediu cât mai apropiat de cel în care a fost crescut. În configurarea interesului superior al copilului, alături de considerentul că ambii părinţi sunt egali în ceea ce priveşte dreptul de a li se încredinţa copiii minori, trebuie reţinut criteriul stabilităţii şi continuităţii în creşterea şi educarea acestuia.

Totodată, se reţine că încredinţarea copiilor în caz de divorţ unei alte persoane decât părinţii, cu acordul prealabil al acesteia, este o măsură cu totul excepţională, care se impune doar în cazul existenţei unor motive temeinice, datorate de cele mai multe ori comportamentului părinţilor, respectiv atunci când îngrijirea, creşterea şi educarea copilului ar avea de suferit ori când părinţii sunt decedaţi, decăzuţi din drepturile părinteşti ori se află în imposibilitate absolută, din diferite motive, de a se îngriji personal de copii.

Copii trebuie să fie crescuţi în condiţii care să permită dezvoltarea lor fizică, mentală, spirituală, morală şi socială, astfel că pot exista situaţii de risc care să determine separarea copiilor de părinţii lor, pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie, atunci când se relevă motive temeinice de a suspecta că viaţa şi securitatea copiilor sunt primejduite în familie.

În speţă, din referatele de anchetă socială rezultă că reclamanta deţine în proprietate o casă cu 4 camere şi dependinţe, nefinalizată, că mama se înţelege bine cu copiii, pe care i-a lăsat în grija bunicii, deoarece munceşte cu contract de muncă în Spania pe perioade de câte 3 luni, după care revine în ţară şi că locuinţa bunicilor materni oferă condiţii corespunzătoare creşterii copiilor, fiind suficient de spaţioasă şi utilată cu toate cele necesare unei gospodării.

În ceea ce-l priveşte pe apelantul-pârât, potrivit referatului de anchetă socială, acesta locuieşte în imobilul proprietatea mamei sale, L.E., într-o cameră mobilată şi bine întreţinută, are o relaţie bună cu copiii şi îi vizitează la bunica maternă şi este angajat la SC F. Medgidia SA cu un salariu lunar de 1000 lei, aspect confirmat şi de adeverinţa eliberată de această societate şi copia cărţii de muncă.

Martora L.E., mama pârâtului, a declarat că, până au fost luaţi de mamă şi duşi la bunica maternă în decembrie 2008, copiii au locuit la domiciliul ei împreună cu tatăl, iar băiatul s-a întors la ei în septembrie 2009, rămânând până în prezent. A mai arătat martora că pârâtul a lucrat tot timpul şi că reclamanta trimitea bani prin poştă pe numele ei, atunci când se afla în străinătate.

Din depoziţia martorului Z.F., vecinul părţilor, rezultă că: fetele locuiesc în domiciliul bunicii materne, unde sunt îngrijite şi au condiţii bune, se înţeleg cu bunicii şi sunt lăsate să-şi viziteze tată; în timpul cât mama a fost plecată la muncă în străinătate fetele au locuit cu bunica maternă, iar băiatul împreună cu tată, la părinţii acestuia; când venea în ţară, reclamanta stătea împreună cu fetele la mama sa, unde mai venea şi băiatul; cât timp a lucrat în străinătate, reclamanta a venit frecvent în ţară, rămânând câte o lună-două, iar de vreo patru-cinci luni se află în ţară .

Fiind audiate în Camera de consiliu cu ocazia judecăţii în fond, în conformitate cu disp.art.42 alin.1 C.fam. şi art.1441 C.proc.civ., minorele L.L.S., născută la data de 21.12.1995, şi L.I., născută la data de 06.02.1998, au arătat că doresc să stea cu mama atunci când este în ţară şi cu tatăl atunci când mama este plecată din ţară, în ambele situaţii cu posibilitatea vizitării ambelor bunici.

Raportat la situaţia faptică rezultată din probele administrate, tribunalul constată că măsura adoptată de prima instanţă în privinţa încredinţării celor trei copii minori este contrară dispoziţiilor legale enumerate în precedent, deoarece, pe de o parte, nu a existat acordul expres şi deplină cunoştinţă de cauză al bunicii în acest sens şi, pe de altă parte, nu s-au relevat împrejurări din cele exemplificate anterior, care să poată constitui motive temeinice pentru separarea copiilor de părinţii lor prin încredinţarea către bunica maternă, motive de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor.

Ambii părinţii s-au îngrijit de în mod corespunzător de copii în timpul căsătoriei şi pot asigura, deopotrivă, în limitele posibilităţilor, condiţii decente din toate punctele de vedere, necesare creşterii, educării, învăţăturii şi pregătirii profesionale a copiilor.  În plus, între părinţi şi copii lor există puternice legături de afecţiune şi, chiar dacă locuiesc separat de la despărţirea părinţilor, copiii păstrează legătura atâta între ei, cât şi cu părintele care nu locuieşte cu ei, vizitându-se reciproc.

Ataşamentul copiilor faţă de părinţi este reflectat şi de opţiunea exprimată de cele două minore care au împlinit vârsta de 10 ani cu ocazia audierii de către prima instanţă. Ori, deşi nu are un rol preponderent în adoptarea soluţiei, dorinţa lor nu poate fi nesocotită din moment ce este exprimată la o vârstă la care pot aprecia corect interesul lor, dar trebuie analizată şi avută în vedere în raport şi de celelalte probe administrate.

În ceea ce-l priveşte pe minorul de sex masculin, trebuie să se ţină seama de faptul că este mai ataşat de tată şi de bunicii paterni şi prin încredinţarea lui către tată ar rămâne în continuare într-un mediu familiar şi stabil, în condiţiile în care a plecat singur de la bunica maternă pentru a locui cu aceştia, iar familia părţilor a trăit tot timpul în aceeaşi curte cu părinţii pârâtului.

Chiar dacă minorii au relaţii foarte bune cu ambele bunici, faţă de cele expuse anterior, nu se poate reţine că, în vederea protejării intereselor lor, ei nu pot fi lăsaţi în grija părinţilor. Dimpotrivă, relaţia bună cu bunicii materni şi paterni înseamnă că, atunci când din diferite motive şi pentru anumite perioade de timp nu vor putea să supravegheze copii, îi vor putea lăsa în grija bunicilor, unde vor fi în deplină siguranţă.

Prin urmare, faptul că mama lucrează în străinătate şi lasă copiii în grija bunicii nu constituie un motiv suficient pentru ca părinţii să fie înlăturaţi de la dreptul şi obligaţia de a creşte şi educa pe copii, cu atât mai mult cu cât plecarea mamei se face pentru a asigura familiei un trai mai bun şi pentru perioade determinate de timp, în care nu pierde din vedere interesul copiilor.

În consecinţă, tribunalul a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul încredinţării minorelor, spre creştere şi educare, mamei, iar minorul, spre creştere şi educare tatălui, compensând parţial obligaţiile de întreţinere.

Domenii speta

Spete similare