Eroarea obstacol. Admisibilitatea probei testimoniale în situaţia dovedirii unui fapt juridic stricto sensu

Prin sentinţa civilă nr.3076/19.02.2009 Judecătoria Constanţa a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta F.P. în contradictoriu cu pârâţii M.C. şi M.C.

Prin cererea de investire a instanţei, reclamanta a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1455/14.09.2005 pentru eroare obstacol. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că nu a intenţionat să încheie un contract de vânzare-cumpărare cu pârâţii, ci un contract de întreţinere, fiind în varstă de 77 ani, neavând copii şi fiind efectiv în nevoie. A susţinut reclamanta că nu a stabilit un preţ cu pârâţii, nu a primit bani de la aceştia şi după ce s-au perfectat actele la notariat pârâţii şi-au modificat comportamentul şi nu i-au mai adus alimente, medicamente şi nu au mai îngrijit-o.

A precizat reclamanta şi faptul că este neştiutoare de carte, iar la notariat a fost convinsă că a încheiat un contract de întreţinere. În cursul anului 2007 a mai avut o acţiune similară ce a formulat obiectul dosarului nr.16142/212/2007, renunţând la judecată la data de 07.02.2008, deoarece pârâţii i-au promis că o vor îngriji conform înţelegerii din momentul încheierii actului.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.954 alin. 1 Cod civil.

În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că eroarea obstacol este o varietate de eroare, numită şi distructivă de voinţă, constând într-o falsă reprezentare fie a naturii juridice a actului juridic civil care se încheie, fie a identităţii obiectului actului juridic.

În cazul în care acordul de voinţă al părţilor este consemnat într-un înscris autentic, cum este în speţa dedusă judecăţii contractul de vânzare- cumpărare cu clauză de abitaţie autentificat sub nr.1455/14.09.2005 de BNP Mariana Mihăescu, se presupune că acesta reflectă voinţa reală a contractanţilor, astfel că aceştia nu mai pot invoca ulterior semnării actului juridic o falsă reprezentare a naturii juridice a actului juridic încheiat sau a identităţii obiectului actului juridic decât cele avute în momentul manifestării acordului de voinţă.

Potrivit art.1169 Cod civil, dovada erorii obstacol trebuie făcută de partea care o invocă, adică reclamantă.

În ceea ce priveşte probaţiunea administrată în cauză, cu înscrisuri şi interogatorii reciproce ale părţilor în vederea stabilirii naturii actului juridic a cărui anulare se cere, a considerat prima instanţă că reclamanta nu a putut proba că voinţa reală nu este cea care rezultă din conţinutul actului autentic, deoarece a semnat cu menţiunea ,,am vândut”, având reprezentarea clară, în momentul încheierii actului, a naturii juridice a acestuia.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat în termen legal apel, ce a fost calificat de tribunal ca fiind recurs prin încheierea de dezbateri din 11.01.2010, raportat la disp. art.2821 din Codul de procedură civilă şi la preţuirea obiectului cererii realizată de reclamantă.

În motivarea căii de atac, reclamanta a susţinut că hotărârea este nemotivată, conţinând doar teoretizarea instituţiei erorii obstacol şi aprecierile instanţei faţă de puterea probantă a unui înscris autentic.

După raţionamentul judecătorului fondului, practic niciodată nu ar fi admisibilă existenţa erorii obstacol, scoţând-o în afara codului civil, câtă vreme nimeni nu mai poate ataca în instanţă cu acţiune în nulitate un act autentic încheiat de notar, ceea ce desigur este de neconceput.

Deşi instanţa a respins proba cu martori ca inadmisibilă, în hotărâre reţine că reclamanta nu a putut proba că voinţa reală a părţilor nu este cea care rezultă din actul autentic. Însăşi instanţa a stabilit prin încheierea din 12.06.2008 că actul se bucură de prezumţia de legalitate, ori tocmai în ideea răsturnării ei s-a propus proba cu martori.

A susţinut recurenta că hotărârea este şi netemeinică. Din chiar probele administrate, dacă instanţa le-ar fi dat eficienţa juridică corespunzătoare, ar fi ajuns la concluzia că voinţa reală a părţilor nu a fost să încheie un contract de vânzare-cumpărare pur şi simplu, ci înţelegerea a fost de a o ajuta şi îngriji pe bătrână.

Intimaţii au solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat. Au arătat că inexistenţa motivării nu poate fi confundată cu motivarea greşită, însăşi reclamanta apreciind motivarea ca „fiind de neconceput”. În realitate, motivarea există, dar este succintă, aşa cum este practica completului respectiv. Instanţa a hotărât corect respingerea probei testimoniale în raport de conţinutul cererii de chemare în judecată, de faptul că a mai existat o cerere identică la care reclamanta a renunţat, de prezumţia de legalitate a actului autentic, de faptul că principalul argument al prezentei acţiuni şi al precedentei îl constituie împrejurarea că reclamanta este netransportabilă şi foarte bolnavă.

Au apreciat că hotărârea este temeinică, urmând a se reţine că iniţierea demersurilor în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare a aparţinut reclamantei, la data semnării contractului intimaţii au plătit preţul cuvenit şi nu au deranjat-o vreodată pe reclamantă în exercitarea dreptului său de abitaţie. Mai mult decât atât, intimaţii au realizat şi o serie de îmbunătăţiri la imobil, pentru că era proprietatea lor.

Dacă s-ar admite nulitatea absolută a unui act de autoritate publică pe baza unei simple afirmaţii a unei părţi semnatare, că s-ar fi aflat în eroare asupra obiectului contractului, eroare pe care a conştientizat-o după aproximativ 3 ani de la data perfectării actului, s-ar ajunge la o abrogare implicită a textului de lege ce prevede scopul şi utilitatea autentificării anumitor acte juridice.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, tribunalul reţine următoarele :

Reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract autentic de vânzare-cumpărare, invocând eroarea obstacol, respectiv că intenţia sa a fost de încheiere a unui contract de întreţinere şi nu a unui contract de vânzare-cumpărare.

Prin încheierea de dezbateri din 12.06.2008 instanţa de fond a respins ca inadmisibilă proba testimonială solicitată de reclamantă, indicând disp. art.1191 Cod civil şi considerând că proba nu este admisibilă pentru dovedirea unei stări de fapt, constatată de agentul constatator cu ocazia întocmirii unui act care se bucură de prezumţia de legalitate.

Tribunalul constată că de lege lata, problema admisibilităţii probei testimoniale este reglementată de art.1191 Cod civil, respectiv în alin.1 se instituie interdicţia de dovedi cu martori actele juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei, iar alin.2 instituie interdicţia de a dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris.

În ceea ce priveşte regula înscrisă în alin.2, literatura juridică prin renumiţi profesori de drept (I. Stoenescu, S. Zilberstein, A. Ionaşcu, V.M. Ciobanu) şi practica judiciară au adus precizări cu privire la aceasta :

-fiind de natură convenţională, regula priveşte numai părţile contractante, terţii putând folosi proba cu martori pentru a combate cele trecute în înscris.

-regula se referă în mod exclusiv la înscrisurile preconstituite.

-se poate dovedi întotdeauna cu martori eroarea, dolul, violenţa, absenţa cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, frauda la lege, simulaţia, chiar dacă actul juridic a fost constatat printr-un înscris autentic.

-proba cu martori este admisibilă pentru a lămuri sensul exact al unora din clauzele înscrisului, când acestea sunt obscure, confuze sau susceptibile de mai multe înţelesuri.

-dovada cu martori va fi admisă pentru stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin înscris şi ulterioare încheierii acestuia, care nu sunt în contradicţie cu înscrisul şi nu constituie modificări ale acestuia, ci moduri de executare sau de stingere a obligaţiilor părţilor.

Eroarea, presupunând falsa reprezentare a realităţii în momentul încheierii contractului, are în conţinutul său un element de natură psihologică. Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.

În consecinţă, se constată că în mod eronat a fost respinsă ca inadmisibilă proba testimonială de către prima instanţă prin încheierea din 12.06.2008, motiv pentru care se impune casarea cu trimitere a sentinţei şi a încheierii menţionate, proba testimonială fiind admisibilă aşa cum s-a arătat mai sus.

Totodată, se reţine că este inutilă analizarea criticii privind nemotivarea hotărârii, deoarece aceasta priveşte fondul cauzei, iar casarea are în vedere un aspect de procedură soluţionat în mod greşit printr-o încheiere anterioară.

Cum proba testimonială nu se poate administra în faţa instanţei de recurs, prin raportare la dispoziţiile art.305 din Codul de procedură civilă, în temeiul art.312 alin.3 din cod va fi admis recursul, va fi casată sentinţa şi va fi trimisă cauza primei instanţe pentru rejudecare, ocazie cu care vor fi avute în vedere şi celelalte critici formulate prin cererea de recurs cu privire la fondul cauzei. 

Domenii speta

Spete similare