Procedura insolvenţei. Suspendarea administrării unui dosar de faliment. Inadmisibilitate

Procedura insolvenţei. Suspendarea administrării unui dosar de faliment. Inadmisibilitate

Legea nr. 85/2006, modificată, art. 5, art. 149

 C.proc.civ., art. 244 alin. (1) pct. 1

Unul dintre principiile procedurii de insolvenţă este şi cel al celerităţii, acesta având o reglementare expresă în alineatul 2 al art. 5 din Legea nr. 85/2006, modificată, care statuează că organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.

Un dosar de insolvenţă nu poate fi suspendat pur şi simplu în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, art. 149 din Legea nr. 85/2006 prevăzând că dispoziţiile acestui act normativ se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial român şi ale Legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei numai în măsura compatibilităţii lor, ceea ce, raportat la principiile procedurii colective, nu poate fi acceptat.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 858 din 14 octombrie 2008, (Csaba Bela Nasz)

Notă: Legea nr. 85/2006 a fost modificată prin O.U.G. nr. 173/2008, publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 792/26.XI.2008, iar art. 149 a primit o formulare parţial diferită; totuşi considerentele deciziei rămân valabile şi în actuale reglementare.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 19 iunie 2008 în dosarul nr. 6568/30/2006 Tribunalul Timiş a admis în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.I., iar în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă a suspendat judecarea procedurii de insolvenţă al debitoarei S.C. V S.R.L. Timişoara până la clarificarea, din punct de vedere legal, a regimului de proprietate a unicului imobil pretins a fi în patrimoniul societăţii falite şi, pe cale de consecinţă, a suspendat orice activitate desfăşurată de lichidator.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, cererea de suspendare formulată de intervenientul în interes propriu S.I. este întemeiată. Astfel, procedura insolvenţei nu poate continua câtă vreme dreptul de proprietate asupra singurului bun al debitoarei este contestat, atât în procese civile, cât şi penale, a căror existenţă a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, reprezentând acţiunile promovate de intervenient şi înregistrate la Biroul de carte funciară Timişoara, la Judecătoria Timişoara, respectiv decizia civilă nr. 611/A din 15 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, în dosarul nr. 3839/30/ 2007 prin care s-a respins apelul declarat de S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1728/20.02.2007 privitor la partajul bunurilor deţinute în comun cu fosta soţie S.A. şi prin care imobilul înscris în C.F. nr. 99328 Timişoara a fost atribuit intervenientului, obiectivele expertizei tehnice în construcţii depuse de S.I. în dosarul penal nr. 3179/P/2007. Având în vedere că în patrimoniul debitoarei se află un singur bun, care va putea fi valorificat doar în momentul stabilirii cu certitudine a titularului dreptului de proprietate, iar acest titular se poate schimba odată cu finalizarea proceselor referitoare la imobil, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 149 din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic a suspendat procedura de insolvenţă până la clarificarea, din punct de vedere legal, a regimului de proprietate al imobil pretins a fi în patrimoniul debitoarei.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs atât debitoarea S.C. V S.R.L., prin lichidatorul judiciar S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara, cât şi creditoarea S.C. E S.R.L. Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 858 din 14 octombrie 2008 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul formulat de societatea debitoare, prin lichidator, şi a casat în parte încheierea pronunţată în data de 19 iunie 2008 de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 103/S/2006, actual nr. 6568/30/2006, trimiţând cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă, menţinând-o în rest, constatând, totodată, nul recursul creditoarei S.C. E S.R.L. Timişoara.

În considerente s-a arătat că prima instanţă în mod nelegal a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, care arată că judecata se poate suspenda, printre altele, atunci când „dezlegarea pricinii” atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, măsura urmând să dăinuie până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă.

În primul rând trebuie avut în vedere că articolul menţionat reglementează suspendarea legală facultativă (judecătorească), respectiv acele situaţii în care suspendarea cursului judecăţii este lăsată la aprecierea instanţei, iar cazul de la punctul 1 vizează existenţa unor chestiuni prejudiciale, a căror soluţionare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării pricinii.

În al doilea rând se impune a se observa faptul că dosarul a cărui suspendare a fost dispusă de către prima instanţă are ca obiect administrarea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea S.C. V S.R.L. Timişoara. Ca atare, este greu de imaginat cum ar putea să influenţeze soluţiile ce se vor pronunţa în alte litigii care se derulează pe rolul instanţelor timişorene „dezlegarea” dosarului de insolvenţă, ştiut fiind faptul că Legea nr. 85/2006 are drept unic scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, legiuitorul român reglementând cu precizie şi claritate paşii care trebuie urmaţi în aplicarea procedurii de executare silită concursuală a creanţelor debitorului insolvent. Sub acest aspect, într-o secţiune distinctă a legii intitulată „Primele măsuri”, sunt descrise activităţile care trebuie urmate de judecătorul-sindic, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul judiciar, creditorii sociali şi asociaţi, ordinea operaţiilor ce trebuie efectuate şi termenele în care persoanele implicate în procedură sunt obligate să se încadreze, toate aceste operaţiuni şi competenţe fiind reglementate punctual.

Într-o altă ordine de idei trebuie menţionat că unul dintre principiile procedurii de insolvenţă este şi cel al celerităţii, acesta având o reglementare expresă în alineatul 2 al art. 5 din Legea insolvenţei, care statuează că organele prevăzute la alin. (1) (instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni. El nu este altceva decât o reflexie a principiului celerităţii desfăşurării operaţiunilor comerciale care, cum bine se ştie, guvernează întreaga reglementare a acestei materii. Principiul celerităţii nu este numai enunţat de noua Lege a insolvenţei, ci el se degajă şi din alte prevederi, precum art. 7, art. 8, art. 12, art. 21, art. 32, art. 33, art. 35, art. 94, art. 118 etc., toate aceste norme neurmărind altceva decât crearea unui mecanism juridic adecvat care să asigure cu rapiditate şi eficienţă ieşirea de pe piaţă a operatorilor economici neviabili. Ca atare, în mod justificat atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă se constată o aplicare restrictivă a dispoziţiilor privitoare la suspendarea legală facultativă a derulării acestei proceduri de executare colectivă. Mai mult decât atât, unii autori au avansat şi ideea că acelaşi principiu al celerităţii s-ar opune şi aplicării măsurii suspendării judecăţii în temeiul art. 1551 din Codul de procedură civilă.

Nu în ultimul rând, cum în mod corect a relevat şi reprezentanta lichidatorului judiciar, acelaşi judecător-sindic prin încheierea de şedinţă din 21 iunie 2007 a mai dispus suspendarea judecării dosarului de administrare a procedurii de insolvenţă tot pe considerentul soluţionării irevocabile a unor alte litigii referitoare la bunul imobil aflat în proprietatea societăţii debitoare, iar Curtea de Apel Timişoara prin decizia civilă nr. 1120 din 4 octombrie 2007 pronunţată în dosarul nr. 6568.1/30/2006 a admis recursul declarat de unul dintre creditori şi a casat hotărârea tribunalului, trimiţând cauza pentru continuarea judecăţii.

Este de necontestat că pe rolul instanţelor timişorene se află dosarul nr. 7584/325/2007 în care tribunalul, în primă instanţă, a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intervenientul S.I. şi S.A., pe de o parte, în calitate de vânzători, şi debitoarea S.C. V S.R.L. Timişoara, prin mandatar P.L., pe de altă parte, în calitate de cumpărător, contract autentificat de notarul public M.D. sub nr. 2109/11.06.2002, precum şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară în sensul radierii dreptului de proprietate al societăţii. De asemenea, este adevărat faptul că prin sentinţa civilă nr. 11759 din 30 septembrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 8134/325/2008 Judecătoria Timişoara a admis plângerea formulată de petentul S.I., în contradictoriu cu intimata S.C. V S.R.L. Timişoara, reprezentată prin lichidatorul judiciar S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara, şi a dispus anularea încheierii nr. 8829 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş.

Însă, pe de o parte, ambele hotărâri menţionate sunt pronunţate în primă instanţă, deci nedefinitive, iar potrivit art. 20 din Legea nr. 7/1996, republicată, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil, drepturile reale stingându-se numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciară, cu consimţământul titularului dreptului, acest consimţământ nefiind necesar dacă dreptul se stinge prin moartea titularului dreptului sau prin împlinirea termenului arătat în înscriere. Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane. Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorităţii administrative va înlocui acordul de voinţă cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor. Ca atare, în prezent proprietarul tabular al imobilului situat în loc. T, înscris în C.F. nr. 99328, sub nr. top 18880/3/1, căruia în natură îi corespunde casă S+P+E+M şi teren în suprafaţă de 2.851 mp., este debitoarea S.C. V S.R.L. Timişoara. Or, atâta timp cât în considerentele încheierii s-a apreciat asupra proprietăţii debitoarei asupra imobilului, aspect soluţionat în prezent irevocabil prin decizia amintită, nu rezultă în ce măsură alt dosar invocat, nr. 8134/325/2008 al Judecătoriei Timişoara, ar duce la concluzia că dezlegarea cauzei ar atârna de un drept litigios care să impună o suspendare. Tot astfel, şi dosarul de cercetare penală în care s-a întocmit o expertiza tehnică în construcţii din care a rezultat ca totalul lucrărilor de amenajare efectuate în imobil în perioada iunie 2002-decembrie 2003 au valoarea de 184.909 lei nu are vreo relevanţă faţă de „dezlegarea” dosarului de insolvenţă, creanţele declarate la masa credală trebuind să fie verificate de către lichidator în condiţiile legii speciale, ele putând fi contestate doar în aceleaşi condiţii.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat mai sus, un dosar de insolvenţă nu poate fi suspendat pur şi simplu în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, art. 149 din Legea nr. 85/2006 prevăzând că dispoziţiile acestui act normativ se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, Codului comercial român şi ale Legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei numai în măsura compatibilităţii lor, ceea ce, raportat la principiile procedurii colective, nu poate fi acceptat.

Critica recurentei debitoare referitoare la inadmisibilitatea cererii de intervenţie formulată de intimatul S.I., prin lichidator, nu este întemeiată, pentru că tribunalul nu s-a pronunţat decât asupra admisibilităţii în principiu a acestei cereri, fiind pertinente apărările intimatului în sensul că recursul societăţii este inadmisibil deoarece, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (2) din Codul de procedură civilă, încheierea prin care se încuviinţează în principiu o cerere de intervenţie se poate ataca doar odată cu fondul.

În ceea ce priveşte recursul creditoarei S.C. E S.R.L. Timişoara, Curtea a reţinut că, potrivit art. 3021 Cod procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni: 1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; 2. indicarea hotărârii care se atacă; 3. motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; 4. semnătura.

De asemenea, în conformitate cu art. 303 din acelaşi cod, recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, termenul pentru depunerea motivelor socotindu-se de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Nu în ultimul rând, art. 306 din Codul de procedură civilă statuează că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. (2), potrivit cu care motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţă, care este însă obligată să le pună în dezbatere părţilor, indicarea greşită a motivelor de recurs neatrăgând nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Faţă de cele arătate, cum calea de atac declarată de societatea creditoare nu a fost motivată prin declaraţia de recurs, cu arătarea motivelor de modificare sau de casare, trebuia ca respectivele motive să fie depuse obligatoriu în termenul de recurs, iar această dispoziţie imperativă a legii nu a fost îndeplinită, împrejurarea, reală de altfel, că încheierea de suspendare a cursului judecăţii nu i-a fost comunicată de către tribunal neavând relevanţă juridică atâta vreme cât până la momentul dezbaterii cauzei în calea de atac cererea creditoarei nu a fost motivată în niciun fel, astfel că, în baza art. 312, raportat la art. 306 din Codul de procedură civilă, instanţa a constatat nulitatea recursului.

Domenii speta

Spete similare