Imobil preluat de stat în baza Decretului-Lege nr. 92/1950. Acţiune în rectificare de carte funciară formulată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001. Admisibilitate

 Imobil preluat de stat în baza Decretului-Lege nr. 92/1950. Acţiune în rectificare de carte funciară formulată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001. Admisibilitate

C.civ., art. 480

Legea nr. 213/1998

Legea nr. 10/2001

ÎCCJ Bucureşti, Decizia nr. 32/2008

Este admisibilă cererea de rectificare a cărţii funciare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi pronunţării Deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,

 Decizia civilă nr. 524  din 19 mai 2010, F.Ş.)

Prin cererea înregistrată sub nr. 770/325/2009 la Judecătoria Timişoara, reclamanţii C.E. şi C.N.K. au solicitat ca instanţa, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, să constate nevalabilitatea preluării de către Statul Român, în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 a apartamentului 5/B situat în Timişoara; să dispună rectificarea cărţii funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi al restabilirii situaţiei anterioare pe numele foştilor proprietari; să dispună întabularea reclamanţilor ca proprietari asupra apartamentului în litigiu.

În motivare au invocat că imobilul a fost proprietatea antecesorilor lor, singurii moştenitori legali ai imobilului fiind reclamanţii, conform certificatului de calitate de moştenitor depus în probaţiune.

Decretul de preluare nu se constituie în titlu valabil, inclusiv prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, iar apartamentul provine din subapartamentările efectuate.

Au mai invocat neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 22, art. 45 al. 5 din Legea nr.10/2001 şi art. 6 şi, respectiv, art. 1 din Primul Protocol la CEDO, referindu-se şi la decizia civilă nr. 33/2008 a ÎCCJ.

În drept au invocat dispoziţiile art. 36 pct. 2 din Legea nr.7/1996, art. 34 lit. a din DL 115/1938 şi sus-menţionatele norme ale legislaţiei europene.

Prin sentinţa civilă nr. 4653/31.03.2009 Judecătoria Timişoara a admis cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, instanţa a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român, respectiv nelegalitatea preluării prin naţionalizare în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 a apartamentului 5/B; a dispus rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi restabilirea situaţiei anterioare pe numele fostului proprietar; a dispus întabularea cu titlu de moştenire.

Pentru a dispune astfel, faţă de probele administrate raportate la normele legale incidente în cauză, instanţa a avut în vedere că, potrivit cărţii funciare imobilul a constituit proprietatea lui C.C., iar conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 13 emis in baza Legii nr.10/2001, reclamanţii sunt singurii moştenitori legali ai acestuia.

Imobilul a fost preluat de stat in baza Decretului nr. 92/1950 cu titlul de naţionalizare, înscrierea dreptului de proprietate al statului in cartea funciară, făcându-se in acest temei.

Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ ce nu reprezintă titlu valabil în sensul art.6 din Legea nr. 213/1998, calificare dată şi prin hotărârile nr. 46/2003, 1424/2001 şi 1945/2001 de fosta Curte Supremă de Justiţie.

A mai avut în vedere instanţa minuta deciziei nr. 33/2008 dată de ÎCCJ în dosarul nr. 60/2007, precum şi art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate invocând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, lipsa calităţii sale procesual pasive (imobilul făcând parte din capitalul social al SC ADP SA), precum şi netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 723/A/23.10.2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul cu numărul mai sus-menţionat, apelul a fost admis, iar sentinţa a fost schimbată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Sintetizând conţinutul deciziei (amplu motivată) se constată că, pentru  a dispune astfel, instanţa de control judiciar a avut în vedere că imobilul intră sub incidenţa legii speciale de retrocedare (Legea nr. 10/2001) care reglementează situaţia imobilelor preluate fără titlu  sau cu titlu nevalabil, legea generală (art. 480-481 Cod civil) fiind exclusă de la aplicare ulterior intrării în vigoare a sus-menţionatei legi speciale.

Cum anterior adoptării Legii nr.10/2001 reclamanţii nu au solicitat restituirea imobilului  (aceasta fiind consecinţa prezentului demers judiciar), ei au pierdut nu doar dreptul la acţiune ci însuşi dreptul de proprietate.

A mai reţinut instanţa de apel că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea cererilor de retrocedare a imobilelor ce intră sub incidenţa sa fiind depăşit, acestea rămân în administrarea deţinătorilor actuali care le pot înstrăina, reclamanţii nemaijustificând calitatea procesual activă în a solicita restituirea unui imobil care a trecut la stat.

Reclamanţii nu pot invoca existenţa în patrimoniul fostului  proprietar a unui bun în accepţia CEDO şi nici a unei speranţe în aceeaşi accepţie câtă vreme, nefiind parcursă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului a fost pierdut, iar dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Soluţia tribunalului a mai fost fundamentată pe practica CEDO cu privire la România, pe interpretarea Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ cu referire la această practică, precum şi pe practica instanţei europene în materie de proprietate, concluzia instanţei de apel fiind cea potrivit cu care în patrimoniul reclamanţilor nu se regăseşte un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

Împotriva deciziei au declarat recurs în termen reclamanţii care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.

În motivare au invocat că, deşi instanţa reţine nevalabilitatea preluării imobilului, calitatea lor de moştenitori ai fostului proprietar şi admisibilitatea acţiunii de drept comun anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod nelegal reţine că, ulterior apariţiei legii, nerespectarea procedurii prevăzute de legea specială atrage pierderea dreptului de proprietate, fiind dată o greşită interpretare a Convenţiei Europene, Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, dispoziţiilor art. 480, 481 Cod civil.

Au mai invocat reţinerea de către tribunal a unor motive străine de natura pricinii precum şi acordarea a ceea ce  nu s-a cerut, instanţa apreciind – fără ca această împrejurare să fie pusă în discuţie – că reclamanţii nu au calitate procesuală activă.

În drept au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 9 Cod procedură civilă.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Reclamanţii au solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, radierea dreptului astfel înscris în cartea funciară cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare de  carte funciară şi înscrierea reclamanţilor ca proprietari asupra apartamentului 5/B înscris cartea funciară, apartament neînstrăinat de stat care a preluat astfel imobilul.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (3) din Legea nr. 213/1998 rezultă că instanţele sunt competente să verifice valabilitatea titlului statului, fără ca Legea nr. 10/2001 sau Decizia nr. 33/2008 să interzică un asemenea control.

Având în vedere că primul petit al cererii reclamanţilor are în vedere sus-menţionata verificare, apariţia legii speciale la care se referă art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu are relevanţă prin prisma aptitudinii instanţei în a stabili valabilitatea preluării imobilului de Statul Român în baza Decretul nr. 92/1950.

În consecinţă, instanţa are aptitudinea de a verifica în ce măsură titlul statului (D.92/1950) era în concordanţă cu Constituţia de la acea dată, cu tratatele internaţionale la care România era parte şi cu legile în vigoare la data preluării de către stat.

Instanţa de apel nu a verificat aceste susţineri ale reclamanţilor şi nici considerentele avute în vedere de prima instanţă cu privire la aceste susţineri ci, fără a se pronunţa pe fondul acestui petit, a reţinut că Legea nr. 10/2001 are caracter special şi că, oricum, ea este actul normativ care reglementează restituirea imobilelor abuziv preluate (fără titlu sau cu titlu nevalabil), act normativ a cărui intrare în vigoare a suprimat posibilitatea revendicării bunului pe calea dreptului comun.

Deşi reclamanţii au învederat că temeiul de drept al cererii formulate este dreptul comun în materie, instanţa de apel a reţinut ca fiind incidente dispoziţiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 1/2009 care a abrogat dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, reclamanţii au invocat dreptul comun în materie de dobândire a dreptului de proprietate pe cale de succesiune; chiar dacă şi-au întemeiat susţinerile pe un certificat de calitate de moştenitor eliberat în baza Legii nr. 10/2001 acest act se referă la un alt imobil, astfel că în cauză sunt incidente art. 650 şi urm. Cod civil în materie de succesiune.

Nici o dispoziţie legală nu împiedică persoanele ce se pretind moştenitorii persoanei de la care, afirmativ, imobilul a fost preluat fără titlu de stat să solicite instanţei a constata că, în calitate de moştenitori ai defunctului spoliat, lipsirea acestuia de proprietatea sa s-a produs în lipsa unui titlu valabil.

Contrar considerentelor instanţei de apel, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ nu lipsesc reclamanţii în cauză de calitatea procesual activă ce le permite să formuleze sus-menţionatele petite.

În continuare, instanţa de recurs reţine că Decizia nr. 33/2008 sus-menţionată se impune cu caracter obligatoriu instanţelor  judecătoreşti în temeiul  art.329 Cod procedură civilă. Având un veritabil caracter normativ, ea trebuie interpretată ca şi legea, în sensul producerii de efecte şi nu în sens contrar. Or, decizia prevede că în caz de neconcordanţă între legea specială – respectiv Legea nr. 10/2001 care impune urmarea unei proceduri speciale pentru restituirea bunului ce intră în sfera ei de reglementare, apartenenţă ce nu a fost negată de tribunal – şi Convenţie, acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Pe calea prezentei cereri de chemare  în judecată, reclamanţii au solicitat şi constatarea nevalabilităţii titlului statului.

În cazul în care acest petit ar fi apreciat ca fiind întemeiat (aceasta presupunând o verificare pe fond de către tribunal a celor reţinute de prima instanţă), statul nu ar putea invoca în favoarea sa un drept de proprietate apt de a nu suporta o atingere în  sensul celor mai sus arătate.

La fel, în situaţia în care, cu privire la apartamentul ce face obiectul litigiului, nu s-au stabilit raporturi juridice ulterioare preluării (de exemplu prin valabilă înstrăinare către un terţ), prezenta cerere de chemare în judecată nu ar mai fi supusă excepţiei inadmisibilităţii.

Având în vedere aceste considerente şi raportându-le la decizia atacată, instanţa de recurs reţine că în mod greşit tribunalul nu a procedat la examinarea fondului pricinii.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3), (5) Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, Tribunalul Timiş, conform considerentelor mai sus arătate.

Domenii speta

Spete similare