Propunere pentru luarea măsurii arestării preventive. Constatarea absenţei întrunirii cerinţelor şi cazurilor impuse de jurisprudenţa c.e.d.o. cu privire la detenţia preventivă. Respingerea propunerii formulate de procuror. Luarea măsurii preventive ...

Propunere pentru luarea măsurii arestării preventive. Constatarea absenţei întrunirii cerinţelor şi cazurilor impuse de jurisprudenţa C.E.D.O. cu privire la detenţia preventivă. Respingerea propunerii formulate de procuror. Luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara. Caracterul legal şi necesar al acestei măsuri

Codul de procedură penală – art. 1491, art. 143, art. 148 lit. f), art. 145, art. 1451

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – art. 5 paragraf 1 lit. e), paragraf 3

Jurisprudenţa C.E.D.O. – Hotărârile Wemhoff c. Germaniei, Lettelier c. Franţei, Jablonski c. Poloniei, Brogan, Murray c. Angliei

Orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, scop care constă în protejarea individului împotriva privării arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern ci este necesar ca şi acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu principiile şi prevederile Convenţiei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, verificând temeiurile de arestare din dreptul intern, în respectarea art. 5 paragraf 3 din Convenţie a apreciat că detenţia este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, in concreto, pentru fiecare caz în parte: pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de a fi tulburată ordinea publică. Luând în considerare prevederile art. 148 lit. f) C. proc. pen. cu privire specială asupra pericolului pe care îl prezintă inculpaţii pentru ordinea publică, în sensul cerut de jurisprudenţa comunitară europeană, se constată că nu există nici un element concret care să justifice temerea că lăsarea inculpaţilor în libertate ar putea provoca o tulburare a ordinii publice.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 1791/R din 10 noiembrie 2011, dr. M.B.

Prin încheierea nr. 118/CC/17/18.10.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 7198/30/2011, în baza art.1491 alin. (9) C. proc. pen. raportat la art.143 C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a admis  propunerea formulată de Ministerul Public – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Timişoara şi s-a dispus  arestarea preventivă a inculpaţilor: M.N.C., […]; F.B., […], pentru o perioadă de 29 zile, începând cu data de 18.10.2011 până la data de 15.11.2011 inclusiv.

În baza 1491 alin. (9) C. proc. pen., raportat la art. 143 C. proc. pen.., şi cu aplicarea art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a respins  propunerea formulată de Ministerul Public - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Timişoara, privind arestarea preventivă a inculpaţilor P.B.P., R.D.A. şi C.C.A.

În temeiul art. 1491 alin. (12) C. proc. pen., raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen., s-a dispus  luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, faţă de inculpaţii: P.B.P., […]; R.D.A. […]; C.C.A., […]; pentru o perioadă de 30 de zile, respectiv până la data de 16.11.2011.

În baza art. 1451 alin. (2) C. proc. pen.., raportat la art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen., s-a dispus ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpaţii P.B.P., R.D.A. şi C.C.A. să respecte următoarele obligaţii:să se prezinte la organele de urmărire penală sau instanţa de judecată, ori de câte ori vor fi chemaţi;să se prezinte la organele de poliţie din localitatea de domiciliu, cărora li se încredinţează supravegherea, ori de câte ori vor fi chemaţi;să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată sau procurorului;să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;să nu se apropie de ceilalţi inculpaţi, învinuiţi sau martori şi să nu comunice cu aceştia în mod direct sau indirect.

În baza art. 1451 alin. (2), raportat la art. 145 alin. (3) C. proc. pen., atrage atenţia inculpaţilor P.B.P., R.D.A. şi C.C.A. asupra consecinţelor nerespectării obligaţiilor impuse pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara.

În baza art. 1451 alin. (12) C. proc. pen., raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen., s-a respins cererea inculpaţilor M.N.C. şi F.B., formulată prin apărătorii lor, privind luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin referatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara, introdus şi înregistrat la data de 17.10.2011, sub număr unic de dosar 7198/30/2011, s-a solicitat luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii M.N.C., P.B.P., F.B., R.D.A. şi C.C.A., pentru o perioadă de 29 de zile, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de asociere la un grup infracţional specializat în trafic de droguri de risc în vederea comercializării şi deţinere de droguri de risc în vederea consumului, complicitate la infracţiunea de trafic de droguri de risc în vederea comercializării şi deţinere de droguri de risc în vederea consumului, prevăzute de art. 8 din Legea 39/2003, art. 2 alin. (1) din Legea 143/2000 şi art. 4 alin. (1) din Legea 143/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., art. 26 C. pen., raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În fapt s-a reţinut că inculpatul M.N.C. era considerat pe raza municipiului Timişoara un lider al activităţii de comercializare de droguri de risc, în speţă canabis, către un grup larg de consumatori, fiecare dintre aceştia devenind la rândul lor dealeri către alţi consumatori, cantitatea pusă în vânzare de inculpat nefiind mai mică de 20-25 grame. Iniţial inculpatul reuşea cu destulă greutate să-şi procure materia primă(canabisul) din străinătate prin diverse legături, însă pentru că aducerea în ţară presupunea două mari riscuri, unul dea fi surprins de autorităţi şi riscul pierderii sumelor de bani investite pentru fiecare kilogram, respectiv 3000 euro/kg., l-a determinat pe inculpatul M.N.C. să-şi orienteze atenţia spre producerea în ţară a cannabisului care nu presupunea riscuri ci doar unul şi anume cel de a fi depistat de organele  judiciare române, iar beneficiul obţinut îi revenea integral.

Pentru dezvoltarea afacerii, la începutul anului 2010 inculpatul a constituit un grup de membrii de încredere format din inculpaţii P.B.P. şi F.B., cu care s-a asociat în achiziţionarea unui imobil şi un teren situat în alt judeţ decât cel de domiciliu şi anume Mehedinţi, comuna C., sat V.A., […], pe care l-au cultivat cu seminţe de canabis. Pentru ca, cultura să fie de cea mai bună calitate cu pierderi minore, inculpatul împreună cu ceilalţi doi au construit sere pentru protecţia culturii de canabis. Văzând că terenul este foarte fertil pentru aceste plante, cei trei inculpaţi şi-au extins afacerea alegând încă o suprafaţă de teren situată la marginea satului V.A. pe care au cultivat-o ilicit cu canabis. Pentru a putea recolta plantele de canabis şi pentru a le procesa prin uscare şi presare în scopul transformării lor în rezină de canabis, inculpaţii au fost nevoiţi să îngrijească plantele de canabis prin udare permanentă şi asigurarea de îngrăşăminte, această activitate desfăşurând-o foarte precaut şi vigilent. Astfel, înainte de a proceda la udarea şi alimentarea cu îngrăşăminte a plantelor, inculpaţii M. şi F. efectuau diverse manevre cu maşina pentru a depista vreo mişcare suspectă, în sensul că abandonau maşina la circa 30 km. De satul V.A. pentru ca inculpatul P.B.P. să-i preia din diverse locaţii. Acest din urmă inculpat avea şi rolul de a supraveghea creşterea plantelor în lipsa din zonă a celor doi inculpaţi. Vigilenţa inculpaţilor s-a extins şi asupra modului de comunicare, în sensul că atunci când plecau în judeţul Mehedinţi la verificarea culturilor de canabis, abandonau telefoanele mobile la locuinţa din Timişoara folosind pentru contacte doar posturile telefonice publice şi locaţiile în care se puteau obţine semnal. Pentru un plus de siguranţă inculpatul M.N. răspândea printre consumatori vestea plecării în excursii în străinătate.

Ajungând la perioada de maturizare a canabisului, inculpaţii treceau la recoltarea plantelor şi mugurilor maturi iar pentru finalizarea rapidă a acestei activităţi cereau ajutorul inculpaţilor R.D.A. şi C.C.A. care se deplasau în satul V.A. la locuinţa lui M.N.C. şi împreună cu ceilalţi treceau la recoltare, uscare şi procesare a canabisului. Acelaşi ajutor l-a solicitat inculpatul M. şi în data de 14.10.2011 inculpaţilor R. şi C. când le-a cerut să se deplaseze la locaţia cunoscută de anul trecut pentru a-i ajuta la recoltat, plata pentru serviciile depuse urmând a fi dublă decât cea di nanul 2010. Se mai arată, că odată ajunşi la locaţie, cei doi inculpaţi împreună cu M.N., F.B. şi P.B., au pornit la recoltat, cantitatea de canabis obţinută  ajungând la circa 86 kg masă verde şi circa 33 kg masă uscată acestea urmând a fi comercializate după procesare consumatorilor cu suma de 10 euro/gram sau 35lei/gram en gros.

Totodată, se arată că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 136, 146 şi 148 lit. f) C. proc. pen.., în sensul că inculpaţii au comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Faţă de probele şi indiciile temeinice de săvârşire a infracţiunilor arătate, se susţine că se impune arestarea preventivă a celor cinci inculpaţi ţinând seama şi de gravitatea faptelor reţinute în sarcina lor; a se avea în vedere şi flagelul pe care-l reprezintă în perioada de faţă traficul de droguri care se propagă cu repeziciune în special în rândul tinerilor şi chiar în rândul elevilor. De asemene, se impune a se ţine seama şi de pericolul concret care-l reprezintă consumul acestor substanţe psihopate care în timp dau dependenţă existând pericol cert al degradării sănătăţii cetăţenilor care consumă un asemenea tip de drog; inculpaţii au cultivat plantele de canabis într-un loc deosebit de ferit, supraveghind riguros pentru ca plantele să ajungă la maturitate iar în acel mod să-şi asigure un câştig fabulos prin comercializarea lor în cantităţi mari; de a privi în perspectivă aceste activităţi infracţionale deoarece inculpaţii obţineau, după procesarea plantelor de canabis o cantitate foarte mare de rezină de canabis care odată oferită spre vânzare sutelor de consumatori aflaţi pe raza municipiului Timişoara şi a altor judeţe le-ar fi adus celor cinci inculpaţi un câştig deosebit de avantajos în valoare aproximativă de 600.000 euro având în vedere cele 60 kg de canabis gata procesat, o sumă deloc de neglijat, având în vedere că aceştia nu avea nici un loc de muncă şi nici o sursă de venit stabilă. Se mai arată că nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că inculpaţii puteau continua activitatea infracţională de cultivare şi comercializare ilicită de droguri de risc ajungând poate să depăşească nivelul kilogramelor în situaţia în care nu le-ar fi fost stopată preocuparea de către organele competente.

Pentru aceste motive, se apreciază că impactul care l-a produs activitatea infracţională a inculpaţilor asupra societăţii este deosebit de puternic, statul fiind obligat în asemenea cazuri să ia măsuri de prevenire şi combatere a unor astfel de fenomene în special când consumatorii sunt tineri şi fără experienţă de viaţă, existând posibilitatea continuării flagelului de comercializare ilicită de droguri. Totodată, se solicită a se avea în vedere şi prevederile art. 5 alin. (3) din CEDO şi decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum sunt cauzele Lettelier c/Franţei, Brogan şi Muray/Marii Britanii, prin care s-a admis posibilitatea detenţiei preventive a unei persoane în vederea protejării ordinii publice atunci când prin gravitatea faptei şi reacţia particulară a opiniei publice o anumită infracţiune poate suscita o tulburare a acestei ordini publice. În acelaşi timp în cauza Jecius c/ Lituaniei, s-a considerat că pentru a exista motive verosimile de a se aprecia că persoana faţă de care s-a luat măsura preventivă a comis o faptă prevăzută de legea penală este suficient ca faptele pe care se întemeiază aceste motive să fie autentice, reale şi să convingă un observator independent că persoana cercetată este posibil să fi comis infracţiunea.

În probaţiune, a fost ataşat dosarul de urmărire penală nr. 76/D/P/2011 al DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, prima  instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin ordonanţele nr.76/D/P/2011 din data de 17.10.2011 Ministerul Public – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţii M.N.C., F.B. şi P.B.P. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003,  reţinându-se în sarcina acestora că începând cu anul 2010 au constituit un grup infracţional specializat în cultivarea ilicită a plantelor de cannabis, pentru ca ulterior, după maturizarea acestora, plantele să fie preparate şi transformate în rezină de cannabis destinată comercializării.

De asemenea, prin ordonanţele nr. 76/D/P/2011 din data de 17.10.2011 Ministerul Public – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţii C.C.A. şi R.D.A. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, reţinându-se în sarcina acestora că în cursul lunii octombrie 2011 au aderat la gruparea infracţională formată din inculpaţii M.N.C., P.B.P. şi F.B., în scopul recoltării şi preparării unei cantităţi de 120 kg de plante de cannabis în vederea transformării acestora în rezină de canabis.

În cadrul procesului penal, măsura arestării preventive poate fi dispusă atunci când există probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi acesta se găseşte într-una din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 148 alin. (1) C. proc. pen.

În primul rând instanţa a reţinut că, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Brogan şi Murray contra Marea Britanie, luarea unei măsurii arestării preventive faţă de o persoană nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării.

În consecinţă, chiar şi legiuitorul român a prevăzut faptul că pentru a se putea dispune luarea măsurii arestului preventiv faţă de o persoană este suficientă existenţa unor indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indicii care, potrivit dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen. sunt definite ca fiind orice date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

Ca atare, spre deosebire de condamnare, când instanţa de judecată trebuie să dovedească fără echivoc vinovăţia inculpatului, iar hotărârea de condamnare să se întemeieze pe probe, la luarea măsurii arestului preventiv sunt suficiente şi anumite date care să conducă către o concluzie plauzibilă că persoana în cauză este posibil să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, care poate sau nu să fie o infracţiune. Rolul detenţiei preventive este tocmai acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor care planează asupra unei persoane, persoană care, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în baza prezumţiei de nevinovăţie, este considerată nevinovată.

Pe de altă parte, art. 5 paragr. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului permite privarea de libertate a unei persoane atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Jecius contra Lituania că pentru a considera că există motive verosimile de a se aprecia că persoana faţă de care s-a luat o măsură preventivă a comis o faptă prevăzută de legea penală, este necesar ca faptele sau împrejurările pe care se întemeiază aceste motive să fie nu numai autentice şi reale, ci trebuie să fie şi în măsură să convingă un observator independent că persoana respectivă este posibil să fi săvârşit acea infracţiune.

Având în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale instanţa a considerat  că în prezenta cauză există suficiente indicii cu privire la comiterea de către inculpaţii M. şi F. a unor fapte prevăzute de legea penală şi sancţionate cu închisoare mai mare de 4 ani, indicii care să convingă un observator independent că cei doi inculpaţi este posibil să fi comis acele fapte.

În primul rând instanţa a avut în vedere declaraţiile celor doi inculpaţi, aceştia recunoscând săvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale.

Inculpaţii M. şi F. au arătat că acea cultură de cannabis situată în satul V.A. din comuna C. le aparţine. Ei s-au deplasat în Austria, de unde au cumpărat seminţele de cannabis, precum şi îngrăşămintele necesare pentru realizarea culturii de cannabis.

Inculpaţii au mai arătat că în primăvara anului 2011 au cultivat seminţele în ghivece, iar ulterior au cultivat plantele pe un teren aflat în apropierea imobilului deţinut de inculpatul M. în V.A., după care periodic se deplasau împreună pentru a îngriji această cultură de cannabis.

Inculpaţii au mai menţionat că recolta de cannabis urma să fie împărţită în mod egal. Sub acest aspect, inculpatul M. a menţionat că dorea să păstreze o parte din droguri pentru propriul consum, iar o altă parte să o vândă, în vreme ce inculpatul Fulga a precizat că a realizat acea cultură pentru propriul consum.

În ceea ce priveşte implicarea inculpaţilor P., R. şi C., inculpaţii M. şi F. au subliniat faptul că această cultură de cannabis le aparţine doar lor, ceilalţi trei inculpaţi nefiind implicaţi în îngrijirea plantelor. Ei au precizat că inculpaţii R. şi C. doar i-au ajutat la „tunsul” (tăierea) mugurilor de cannabis, la solicitarea inculpatului M. care i-a şi chemat, având în vedere că nu se puteau descurca singuri cu întreaga cantitate de cannabis recoltată, neavând alt rol în activitatea de recoltare a plantelor.

Declaraţiile inculpaţilor M. şi F. pot fi coroborate şi cu celelalte probe administrate în cauză. Astfel, inculpatul P. a precizat că în cursul lunii octombrie 2011 inculpatul M. i-a propus să-l ajute la acea activitate tăiere a mugurilor de cannabis, promiţându-i în schimb suma de 200 euro. Inculpatul a mai arătat că abia în acel moment a aflat de cultura de cannabis, însă nu a mai apucat să se implice în activitatea presupus infracţională întrucât au fost identificaţi de organele de urmărire penală.

Nu în ultimul rând este de menţionat faptul că inculpatul P a recunoscut împrejurarea că personal a rupt o crenguţă de cannabis pe care a dus-o acasă unde a lăsat-o la uscat, fiind găsită la domiciliul său cu ocazia percheziţiei efectuate de organele de cercetare penală.

La rândul lor, inculpaţii C. şi R. au recunoscut faptul că, la solicitarea inculpatului M., s-au deplasat în localitatea V.A. din jud. Mehedinţi unde, în schimbul sumei de 200 euro, au participat la acţiunile de tăiere a mugurilor plantelor de cannabis care fuseseră deja recoltate de inculpaţii M. şi F.

Potrivit procesului verbal de percheziţie domiciliară întocmit la data de 17.10.2011, la imobilul deţinut de inculpatul M.N.C. în V.A. nr. 108 a fost descoperită o cantitate impresionantă de cannabis. Astfel, în camera din stânga a locuinţei a fost găsită o cantitate de 2,225 kg de fragmente vegetale, muguri şi inflorescenţe de culoare verde-oliv, susceptibile de a fi cannabis.

Apoi, în aceeaşi cameră, pe un suport de lemn, au fost descoperite 40 de sfori întinse pe care se aflau fragmente vegetale, muguri, inflorescenţe, frunzuliţe şi tulpini de culoare verde-oliv, susceptibile de a fi cannabis. Un fir identic pe care se găseau fragmente vegetale a fost descoperit şi în debara. Aceste fragmente vegetale au fost cântărite rezultând o cantitate totală de 26, 820 kg.

În camera din dreapta a imobilului au fost descoperite alte 8 sfori pe care erau întinse la uscat fragmente vegetale în cantitate totală de 86, 3 kg.

În podul casei au fost descoperite 17 pungi din material plastic care conţineau fragmente vegetale în cantitate de 2,695 kg.

Nu în ultimul rând este de menţionat faptul că în imobil au fost identificate mai multe radiatoare, aeroterme, neoane modificate special pentru îngrijirea culturii. De asemenea, au fost identificate mai multe tipuri de substanţe nutritive, chimice şi naturale folosite ca şi îngrăşământ la dezvoltarea plantelor de la însămânţare până la recoltare.

Aşa cum rezultă din procesul verbal întocmit de organele de urmărire penală la data de 17.10.2011, fragmentele vegetale ridicate din locuinţa inculpatului M.N. au fost supuse unui test preliminar, testerul indicând prezenţa tetrahidrocannabinolului.

Instanţa a mai reţinut faptul că pe perioada cât s-au aflat în localitatea V.A., inculpaţii M., F., R. şi C. au fost cazaţi, o noapte, în locuinţa aparţinând tatălui inculpatului P. Potrivit procesului verbal de percheziţie domiciliară, în camera unde au fost cazaţi cei 4 inculpaţi au fost găsite mai multe fragmente vegetale şi 12 bile de diferite mărimi din răşină vegetală, susceptibilă  de a fi cannabis.

Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat că în prezenta cauză subzistă suficiente indicii cu privire la comiterea de către inculpaţii M. şi F. a unor fapte prevăzute de legea penală, respectiv traficul de droguri de risc.

Pe de altă parte, raportându-se la împrejurările cauzei, instanţa a apreciat  că referitor la persoana inculpaţilor lăsarea acestora în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

În acest sens instanţa a reţinut că noţiunea  de „probe” că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret  pentru ordinea publică, nu poate fi interpretata în sensul că ar avea ca obiect  împrejurări petrecute sau pe cale să se petreacă cu certitudine,  care duc la dovedirea  vinovăţiei într-un proces penal. Inclusiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Letellier contra Franţei, a recunoscut posibilitatea ca, atunci când anumite infracţiuni, prin gravitatea lor sau prin efectul pe care îl au asupra opiniei publice, pot crea în cadrul societăţii  o reacţie  de nesiguranţă, de revoltă, să se poată dispune privarea de libertate a autorului, cel puţin pentru o perioadă de timp.

Este adevărat faptul că starea de libertate este starea normală a unei persoane, aspect reiterat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff împotriva Germaniei. Însă, în momentul analizei necesităţii luării unei măsuri preventive împotriva inculpaţilor, instanţa trebuie să ţină seama de eventualele consecinţe ale acestei măsuri, astfel încât să existe un echilibru just între interesul particular al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate şi interesul general al societăţii de a fi descoperite faptele antisociale şi sancţionate persoanele responsabile de comiterea acestora.

Instanţa  a reţinut că într-o societate democratică dreptul oricărei persoane la viaţă şi sănătate reprezintă valori fundamentale care trebuie protejate. În acest context, neluarea unor măsuri preventive faţă de anumite persoane, în condiţiile în care există indicii cu privire la implicarea lor în desfăşurarea unor activităţi ce pot avea consecinţe deosebit de grave în ceea ce priveşte sănătatea publică, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiţie, consecinţă incompatibilă cu principiile unei societăţi democratice.

Instanţa a constatat că potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Labita contra Italiei sau Neumeister contra Austria) detenţia preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.

În prezenta cauză, un asemenea interes este evident. Inculpaţii M. şi F. au contribuit la realizarea unei culturi de cannabis de dimensiuni foarte mari (peste 120 kg), iar în momentul de faţă lăsarea lor în libertate nu ar contribui la altceva decât, pe de o parte, la încurajarea implicării altor persoane în săvârşirea unor astfel de activităţi, iar pe de altă parte, la formarea unui sentiment de impunitate în persoana inculpaţilor, situaţie care nu poate fi acceptată în cadrul unui stat de drept.

Nu în ultimul rând, la luarea măsurii preventive împotriva inculpaţilor, instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Letellier contra Franţei, admiţând posibilitatea detenţiei preventive a unei persoane în vederea protejării ordinii publice, atunci când, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, o anumită infracţiune poate suscita o tulburare a acestei ordini publice.

În prezenta cauză, cantitatea de cannabis cultivată de inculpaţi şi care ar fi putut ajunge pe piaţă fiind impresionantă, instanţa a apreciat că lăsarea în libertate a acestora, prin gravitatea deosebită a activităţii lor şi prin reacţia opiniei publice referitoare la persoanele implicate în traficul de droguri, este susceptibilă de a conduce la o tulburare a ordinii publice, motiv pentru care se impune arestarea preventivă a celor doi inculpaţi.

Mai mult decât atât inculpatul M. a recunoscut împrejurarea că dorea să vândă o parte din drogurile cultivate. Sub acest aspect la dosarul cauzei (vol. I UP) se regăsesc suficiente indicii în legătură cu implicarea activă a inculpatului M. în vânzarea de droguri de risc. În momentul de faţă, în condiţiile în care procurorul nu a început urmărirea penală şi nu a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului M.N. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în forma vânzării de droguri, instanţa apreciază că nu poate  dispune arestarea preventivă a inculpatului M. pentru aceste acte materiale, însă aceste indicii pot fi avute în vedere în ceea ce priveşte conturarea personalităţii inculpatului, ele dovedind împrejurarea că acest inculpat intenţiona să pună în vânzare drogurile recoltate, ceea ce justifică privarea sa de libertate în momentul de faţă.

Pentru aceste considerente, în condiţiile în care există suficiente indicii cu privire la săvârşirea de către inculpaţii M. şi F. a unor fapte prevăzute de legea penală, sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar raportat la modalitatea de comitere a faptelor şi la cantitatea de cannabis ridicată de la inculpaţi, putându-se aprecia că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol pentru ordinea publică, în temeiul art. 1491 C. proc. pen.. raportat la art. 148 lit. f) C. proc. pen. şi cu aplicarea art. 143 C. proc. pen. instanţa a admis cererea formulată şi va dispune arestarea preventivă a inculpaţilor M. şi F. pe o perioadă de 29 zile.

În condiţiile în care s-a apreciat că se impune arestarea preventivă a celor doi inculpaţi, în temeiul art. 1491 alin. (12) C. proc. pen.. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. instanţa a respins cererea acestora, formulată prin apărătorii lor, privind luarea faţă de ei a unei alte măsuri preventive.

În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii R.D.A., C.C.A. şi P.B.P., instanţa a reţinut că în ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., pentru a putea dispune arestarea preventivă a inculpatului pentru acest motiv, instanţa este obligată ca, pe lângă indiciile sau probele cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, să constate că pedeapsa aplicabilă pentru acea infracţiune este închisoarea mai mare de 4 ani şi, în acelaşi timp, să constate existenţa unor probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la prima condiţie, şi anume existenţa unor indicii în legătură cu săvârşirea de către cei trei inculpaţi a unor fapte prevăzute de legea penală, instanţa a observat împrejurarea că în prezenta cauză se poate reţine îndeplinirea acesteia. Inculpaţii R. şi C. au recunoscut că, în schimbul unor sume de bani promise de inculpatul M., au acceptat să se deplaseze în localitatea Valea Anilor pentru a-l ajuta pe acesta la tăierea mugurilor plantelor de cannabis.

La rândul său, inculpatul P. a recunoscut împrejurarea că şi lui i s-a propus acelaşi lucru de către inculpatul M., că aflase de existenţa culturii de cannabis de câteva zile, că i-a transportat de mai multe ori pe ceilalţi inculpaţi cu propriul autoturism la locuinţa lui M.N. din V.A., precum şi că a deţinut droguri la propria locuinţă, droguri destinate consumului.

Raportat la cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. însă, instanţa a reţinut că aceasta nu este îndeplinită în prezenta cauză în privinţa celor trei inculpaţi. Sub acest aspect este de menţionat faptul că pericolul social pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. În aprecierea gradului de pericol social al lăsării în libertate a inculpatului se vor avea în vedere alte elemente decât cele care privesc gradul de pericol social al faptei, respectiv persoana inculpatului, antecedentele sale, sau orice altă împrejurare care ar justifica temerea că lăsarea inculpatului în libertate ar putea provoca o tulburare a ordinii sociale. Or, în prezenta cauză, nu există nici un element care să justifice temerea că lăsarea celor trei inculpaţi ar prezenta vreun pericol pentru ordinea publică.

Din probele existente la dosar nu rezultă că inculpaţii P., C. sau R. ar fi fost implicaţi în îngrijirea culturii de cannabis. Inculpaţii F. şi M. au precizat că cei trei inculpaţi nu au cunoscut existenţa culturii de cannabis, aflând de aceasta doar în urmă cu câteva zile, după ce plantele fuseseră deja recoltate. De asemenea, la dosar nu există date din care să rezulte că cei trei inculpaţi ar fi obţinut vreun folos de pe urma traficului de droguri, cu excepţia banilor promişi de către inculpatul M.N.C.

În consecinţă, instanţa a apreciat  că gradul lor de implicare în desfăşurarea activităţilor presupus infracţionale este mai redus, motiv pentru care şi periculozitatea lor este mai scăzută.

În consecinţă, raportându-se şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în cauza Wemhoff împotriva Germaniei a statuat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală, instanţa apreciază că lăsarea în libertate a celor trei inculpaţi, dată fiind şi lipsa unor date din care să rezulte că, într-adevăr, acestea şi-au exprimat acordul în vederea asocierii pentru obţinerea unor foloase de pe urma traficului de droguri, nu prezintă niciun pericol pentru ordinea publică.

În acelaşi sens, măsurile preventive au un caracter de constrângere, prin ele încercându-se împiedicarea inculpatului să desfăşoare anumite activităţi care s-ar putea răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal. Această caracteristică a măsurilor preventive rezultă chiar din dispoziţiile art. 136 C. proc. pen., unde se arată că acestea se iau pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală, judecată sau executarea pedepsei.

În prezenta cauză, organele de urmărire penală nu au motivat scopul pentru care se impune arestarea preventivă a celor trei inculpaţi. Nu există nicio dovadă că lăsarea acestora în libertate s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal. Ei au relatat organelor de urmărire penală modalitatea în care s-au implicat în desfăşurarea evenimentelor ce formează obiectul prezentului dosar, manifestând un comportament sincer, astfel că nu se poate reţine existenţa unor date din care să rezulte posibilitatea îngreunării activităţii de urmărire penală.

Însă, în condiţiile în care în prezenta cauză aflarea adevărului presupune administrarea unor probe noi, prezenţa personală a celor trei inculpaţi putând fi necesară pentru lămurirea multor aspecte, şi pentru a înlătura pericolul ca inculpaţii să dispară, ceea ce s-ar putea răsfrânge în mod negativ asupra desfăşurării cu celeritate a urmăririi penale, în temeiul art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. instanţa a luat faţă de aceştia măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara pe o perioadă de 30 zile, până la data de 16.11.2011. Pe durata măsurii, inculpaţii vor fi obligaţi să respecte îndatoririle prevăzute de art. 145 alin. (11) şi (12) lit. c) şi f) C. proc. pen., urmând ca instanţa să le atragă atenţia asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva încheierii penale nr.118 din 18.10.2011 din 18.10.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş  a declarat recurs, în termen legal, DIICOT- Serviciul Teritorial Timişoara solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii penale şi arestarea preventivă a inculpaţilor, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la data de 21.10.2011.

Se mai arată, în esenţă, în motivarea parchetului că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar crea un sentiment de insecuritate şi neîncredere în rândul societăţii civile generat de rezonanţa faptelor comise, că pericolul social pentru ordinea publică reiese şi din particularităţile instrumentării unui asemenea dosar, jurisprudenţa C.E.D.O. fiind în acelaşi sens, că la evaluarea potenţialului criminogen al inculpatului este irelevantă împrejurarea că acesta are 5 copii minori câtă vreme fapta a fost comisă împotriva unuia dintre aceştia.

Analizând legalitatea şi temeinica încheierii penale recurate din prisma motivelor de recurs precum şi din oficiu conform art. 3856 C. proc. pen , instanţa de recurs apreciază că încheierea penală atacată este legală şi temeinică, în deplină concordanţă cu ansamblul probator administrat şi dispoziţii legale aplicabile în speţă.

Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în codul de procedură penală a condiţionat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 Cod procedură penală. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 paragraf 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.

Dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, în ceea ce priveşte luarea măsurii arestării preventive, la legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenţiei, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern, ci, este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deşi nu le enunţă expres, le conţine în mod implicit.

Din această cauză, dar şi ţinând cont de poziţia Curţii, enumerarea limitativă a cazurilor de privare de libertate din art. 5 paragraf 1 al Convenţiei impun o interpretare restrictivă.

În privinţa primei condiţii necesare în luarea măsurii arestării preventive, instanţa de recurs  constată că, din punctul de vedere al dreptului intern – existenţa unor probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către inculpaţi a unor fapte prevăzute de legea penală – dar şi din punctul de vedere al Convenţie Europene – existenţa unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează să fie privată de libertate a săvârşit o infracţiune – este îndeplinită, raportat la probele administrate în cauză faţă de încadrare juridică reţinută prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale.

A doua condiţie: pentru fapta săvârşită, legea să prevadă pedeapsa închisorii, este îndeplinită, astfel, pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpaţilor prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, legea prevede pedeapsa închisorii – legea internă fiind mai severă decât dispoziţiile Convenţiei care nu condiţionează dispunerea arestării de gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.

În speţa dedusă judecăţii, a treia condiţie obligatorie – ce vizează existenţa cel puţin  a unuia dintre temeiurile prevăzute de art. 148 lit. a) – f) C. proc. pen., respectiv lit. f)  – comportă, de asemenea,  anumite interpretări.

Curtea Europeană, verificând temeiurile de arestare din dreptul intern în respectarea art. 5 paragr. 3 din Convenţie – a apreciat asupra caracterului rezonabil al detenţiei preventive, acceptând doar anumite temeiuri din cele invocate de statele membre. Astfel, detenţia este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate în concreto, pentru fiecare caz în parte: pericolul de distugere a probelor – Hot. Wemhoff c. Germaniei/27.06.1968, riscul presiunii asupra martorilor –Hot. Letellier c. Franţei/26.06. 1991, pericolul de a fi tulburată ordinea publică – Hot. Letellier c. Franţei/26.06. 1991.

Curtea a precizat care este principiul general care trebuie să guverneze această materie, în cauza Wemhoff : “detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă”.

Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”.

Cu toate că motivele pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate sunt cam aceleaşi în toate legislaţiile, Curtea nu se mulţumeşte să constate simpla invocare a lor de către instanţe, ci – supunând aceste motive unei examinări în detaliu – obligă instanţele să argumenteze cu probe, motivele pentru care măsura arestării preventive a fost luată, respectiv a fost prelungită, demonstrând, astfel, că au depus diligenţele speciale în desfăşurarea procedurii – Curtea EDO Jablonski c. Poloniei/21.12.2000.

Singurul motiv invocat în prezenta sesizare, respectiv că există indicii că inculpaţii ar fi săvârşit infracţiunea de deţinere de droguri de risc în vederea consumului şi asociere la un grup infracţional organizat, pentru care legiuitorul a stabilit o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acestora in libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publica,  nu impune cu necesitate o privare de libertate, faţă de circumstanţele concrete de comitere a presupusei fapte. Pe de altă parte, motivul invocat de către Parchet în prezenta sesizare este unul de ordin formal şi nu explicit, neîncadrându-se în exigenţele statuate de Curte. Raportat la ansamblul probator administrat în cauză, în mod corect a stabilit instanţa de fond că gradul de implicare al inculpaţilor în derularea activităţii infracţionale este mai scăzut  în situaţia celor trei inculpaţi decât în cea a celor pentru care s-a luat în cursul urmăririi penale măsura arestării preventive şi, pe cale de consecinţă aceştia trebuie să beneficieze de un regim diferit în ceea ce priveşte măsurile preventive.

Luând în considerare prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., deşi pedeapsa  prevăzută de lege pentru infracţiunea de deţinere de droguri pentru consum este închisoarea mai mare de 4 ani trebuie să fie îndeplinită şi a doua teză prevăzută de litera f a articolului 148 C. proc. pen., şi anume să existe probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Faţă de motivele prezentate mai sus, instanţa de recurs îşi însuşeşte punctul de vedere al primei instanţe în sensul că nu este îndeplinită cea de-a doua teză prevăzută de litera f) a articolului 148 C. proc. pen., raportat la circumstanţele reale ale comiterii presupusei fapte enumerate mai sus. Inculpaţii au manifestat o conduită procesuală corectă, au recunoscut fapta, descriind modalitatea concretă în care au participat la realizarea acesteia astfel încât nu se impune privarea lor de libertate, măsurile instituite de către instanţa de fond fiind suficiente pentru a asigura derularea în condiţii optime a urmăririi penale.

Instanţa de recurs, prin prisma normelor de drept şi a jurisprudenţei invocate, apreciază că, în speţa dedusă judecăţii, luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, o măsură excepţională, nu se justifică, astfel că în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a  respins, ca nefondat recursul formulat de D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Timişoara împotriva încheierii penale nr. 118/CC/18.10.2011 a Tribunalului Timiş.

Domenii speta

Spete similare