Fond - Litigii de muncă – drepturi salariale

Dosar nr. 2456/88/2008

TRIBUNALUL TULCEA

SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV

SENTINŢA CIVILĂ NR. 264

Şedinţa publică din data de 18 februarie  2009

Prin cererea adresată acestei instanţe, înregistrată sub nr.2456/88/2008 ......... a chemat în judecată Curtea de Conturi a României, solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii sporului de vechime pentru perioada ianuarie 2001 – august 2001, actualizată, prin aplicarea coeficienţilor de inflaţie pentru fiecare lună de la data când trebuiau acordate şi până la data executării hotărârii judecătoreşti.

În motivare, reclamantul a arătat că în perioada 1.10.1994 – 20.08.2001 a fost angajatul Curţii de Conturi Tulcea, în funcţia de controlor financiar.

A precizat reclamantul că sporul de vechime are un caracter permanent şi de acest drept beneficiază toate categoriile de salariaţi, indiferent de sectorul în care sunt angajaţi, singura condiţie de acordate fiind îndeplinirea vechimii în muncă potrivit tranşelor stabilite de lege şi urmează principiul drepturilor câştigate, iar prin OUG nr.160/2000 au fost abrogate expres numai prevederile referitoare la salariul de merit, indemnizaţii, stimulente prevăzute în Legea nr.50/1995 privind salarizarea membrilor  şi personalului curţii de conturi, dar nu şi cele ale art.24 alin.3 din Legea nr.-154/1998, referitoare la sporul de vechime în muncă.

S-a menţionat că, de acest drept beneficiază toate categoriile de salariaţi indiferent de sectorul în care sunt angajaţi (bugetar sau economic, privat sau de stat). În acest sens este de menţionat că sporul de vechime este prevăzut în toate contractele colective de muncă la nivel naţional, de ramură sau unitate, ca unul din sporurile minimale ce se acordă salariaţilor (art.40 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional nr.54171/2001, nr.1285/2002, etc.).

S-a învederat că la data aplicării OUG nr.160/2000, controlorii financiari erau salarizaţi în baza anexei 4/2 la Legea nr.154/1998, lege care la art.24 alin.3 prevede că dispoziţiile legale referitoare la alte drepturi salariale printre care este enumerat şi sporul de vechime acordate persoanelor ale căror salarii de bază se stabilesc potrivit grilelor prevăzute în anexele 3 – 8 (inclusiv deci anexa 4/2 care se referă’ la controlorii financiari), rămân în vigoare.

Deoarece prin OUG nr.160/2000 această prevedere nu a fost abrogată, rezultă că sporul de vechime trebuia acordat în continuare.

Cu toate acestea, de la apariţia OUG nr.160/2000 şi până în prezent, controlorii financiari nu au beneficiat de sporul de vechime, deşi aveau acest drept.

A menţionat reclamantul că prin neacordarea sporului de vechime, s-a creat o discriminare a controlorilor financiari în raport cu celelalte categorii de salariaţi bugetari, funcţionari publici sau nu.

Astfel, a subliniat că prin Hotărârea FN din 6 iulie 2006, Colegiul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat existenţa unei discriminări generate de neacordarea sporului de vechime în muncă. Potrivit legii, actul prin care Colegiul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării constată existenţa unei discriminări în exercitarea atribuţiilor de autoritate publică competentă în materie poate fi supus controlului judiciar pe calea contenciosului administrativ.

Având în vedere faptul că această hotărâre nu a fost contestată, existenţa discriminării nu mai poate fi repusă în discuţie.

În dovedire, reclamantul a depus la dosar adresa nr.925/23.09.2008, extras din carnetul său de muncă, sentinţa civilă nr.282/30.01.2008, pronunţată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr.2018/88/2007.

În apărare, intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, în principal ca fiind prescrisă şi în subsidiar ca fiind netemeinică şi nelegală.

Astfel, a arătat intimata că art.283 lit.c din Legea nr.53/2003 din Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că, în ved4erea soluţionării unui conflict de muncă, cererile pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau unor despăgubiri către salariat, precum şi în  cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor către angajator.

Art.166 alin.1 din Legea nr.-53/2003 din Codul muncii dispune: „Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale [….] se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.”

S-a precizat că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri, (art.155 din Legea mr.53/2003 din Codul muncii cu modificările şi completările ulterioare).

A menţionat pârâta că în conformitate cu prevederile art.12 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă:”În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.”

Art.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia  extinctivă prevede că:”Dreptul la acţiune, având un  obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.” Potrivit art.3 al aceluiaşi act normativ, termenul general de prescripţie este de 3 ani.

S-a arătat că în speţa de faţă nu este incidentă nici una dintre cauzele legale de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei extinctive, astfel cum sunt acestea reglementate de art.13 – 14 şi art.16 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Cu privire la Decizia nr.XXXVI/07.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite pârâta a arătat că exercitarea acestei căi extraordinare de atac urmăreşte să fixeze jurisprudenţa asupra problemelor de drept, care au fost soluţionate în mod diferit de instanţele de judecată, în  scopul de a asigura o interpretare şi aplicare uniformă a legii, cu efecte numai pentru viitor, fără a conduce la întreruperea sau suspendarea termenului de prescripţie extinctivă.

S-a menţionat că repunerea în termen este o măsură excepţională, recunoscută titularilor drepturilor subiective, care din  motive temeinic justificate, nu au putut declanşa acţiunea înlăuntrul termenului de prescripţie, astfel încât organul de jurisdicţie este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată introdusă după împlinirea lui.

Art.19 alin.1 din Decretul nr.167/1958 prevede:”Instanţa de judecată sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii [..].

Ori, a precizat pârâta că reclamantul nu a arătat şi nici nu a dovedit care sunt eventualele motive temeinic justificate, datorită cărora, anterior împlinirii termenului de prescripţie nu a putut solicita instanţei de judecată aceste drepturi salariale.

Aceasta înseamnă practic ca instanţa de judecată să recunoască unele drepturi deja prescrise, deşi culpa, constând în inactivitate aparţine titularului  acestora, fără a se ţine cont că finalitatea instituţiei prescripţiei extinctive este tocmai sancţionarea acestei inactivităţi.

Raportat la susţinerea reclamantului privitoare la existenţa discriminării săvârşite de Curtea de Conturi a României, prin neacordarea sporului de vechime în muncă, pârâta a arătat că, în mod clar şi concis, în hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a decis: „Colegiul director nu reţine nici o culpă în sarcina Curţii de Conturi a României, care a dat curs hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, în privinţa acordării sau neacordării sporului de vechime în muncă.”

Şi, mai mult decât atât, se arată că:”Statul încalcă principiul tratamentului egal atunci când pre parcursul elaborării legilor sau a aplicării acestora distinge între persoane care sunt în situaţii analoage, respectiv atunci când în procesul de elaborare a legilor sau a aplicării acestora nu ia în considerare diferenţele efective între persoane.”

Astfel, a concluzionat pârâta că neacordarea sporului de vechime în muncă, controlorilor financiari, nu este imputabilă angajatorului, respectiv Curţii de Conturi a României, întrucât, de la data de 1.11.2000, potrivit art.1 coroborat cu art.3 din OUG nr.160/2000 privind salarizarea controlorilor financiar, indemnizaţia este unica formă de remunerare lunară a activităţii corespunzătoare funcţiei.

De asemenea, intimata a chemat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.

În acest sens, intimata a arătat că potrivit dispoziţiilor art.1 al.1 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice:”Prezenta lege stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice [….]” şi, prin urmare, acest act normativ poate sta la baza cererii de chemare în garanţie, formulată într-un litigiu în care se solicită obligarea unei instituţii publice la plata unor drepturi salariale.

S-a mai arătat că, deşi, Ministerul Economiei şi Finanţelor nu este plătitorul direct al drepturilor pretinse de reclamant,. Acesta are atribuţii, potrivit Legii nr.500/2002, de a repartiza fondurile necesare salarizării şi de a lua măsuri pentru asigurarea echilibrului bugetar şui aplicarea politicii financiare a statului, precum şi cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare.

S-a subliniat că Ministerului Economiei şi Finanţelor are ca principale atribuţii dispunerea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal – bugetare, în vederea asigurării echilibrului bugetar, aplicarea politicii financiare a statului, precum şi cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare.

De asemenea, s-a precizat că, sumele aprobate la partea de cheltuieli prin bugetele stabilite la art.1 alin.2 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, în cadrul cărora se angajează, se ordonanţează şi se efectuează plăţi, reprezintă limite  maxime care nu pot fi depăşite, iar angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate. (art.4 alin.2 şi 3 din Legea nr.500/2002).

S-a arătat că, în conformitate cu prevederile art.28 din Legea nr.500/2002 „proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor”, iar potrivit art.35 din acelaşi act normativ „Ministerul Economiei şi Finanţelor, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an”.

La data de 23 ianuarie 2009 intimata a depus la dosar adresa nr.307/12.01.2009.

La data de 23 ianuarie 2009 reclamantul a formulat precizări faţă de întâmpinarea depusă de Curtea de Conturi a României.

În acest sens, contestatorul a arătat că referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă,  nu a solicitat acordarea sporului de vechime pe perioada menţionată, ci acordarea de despăgubiri calculate la nivelul sporului de vechime neacordat.

A menţionat reclamantul că în cauză nu se poate susţine că dreptul său la acţiune s-a prescris, întrucât, potrivit prevederilor legale, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana  interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

În acest sens, reclamantul a susţinut că a luat cunoştinţă de existenţa discriminării atunci când Colegiul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat-o printr-o hotărâre (Hotărârea FN din 6 iulie 2006).

Cu privire la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.XXXVI/7.05.2007, reclamantul a precizat că în aceasta se menţionează că instanţele care au admis cererile formulate de judecători, procurori şi ceilalţi magistraţi, respectiv controlori financiari şi au dispus să le fie achitate sumele corespunzătoare sporului de vechime în muncă, au procedat corect.

Examinând acţiunea, prin prisma excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de intimată prin întâmpinare, instanţa urmează a reţine următoarele:

Conform preved. art.283 lit.c din Codul muncii, cu modif.şi compl.ulterioare „Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate……, în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat……”

Potrivit prev. art.176 al.1 din Codul muncii: „Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Aşa după cum rezultă din art.155 din Codul muncii: „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile precum şi alte adaosuri.”

În aceste condiţii se reţine că drepturile salariale datorate unui salariat cuprind inclusiv sporuri de vechime în muncă, acestea fiind datorate pentru munca prestată  lunar.

Este vorba aşadar de o obligaţie succesivă , dreptul la acţiune al salariatului pentru fiecare prestaţie lunară născându-se la data scadenţei pentru plata drepturilor salariale.

Potrivit art.12 din Decretul 167/1958:”În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune, cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.”

De asemenea art.1 din Decretul nr.167/1958 prevede că; „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Potrivit art.3 al aceluiaşi act normativ:”Termenul general de prescripţie este de 3 ani”.

În cauză, nu s-a făcut dovada vreunei cauze legale de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei instinctive.

Se reţine că reclamantul a formulat cererea la data de 26 septembrie 2008, solicitând plata contravalorii sporului de vechime pentru perioada ianuarie 2001 – august 2001, astfel încât, faţă de considerentele expuse mai sus, reţinând şi textele de lege citate, instanţa urmează a admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi pe cale de consecinţă va respinge cererea ca fiind prescrisă şi va respinge cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare