Dreptul copilului de a-şi exprima opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte. Corelaţia art.24 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului cu art.42 din Codul familiei. Aplicarea art.144 ind.1 din Codul de proced...

Dreptul copilului de a-şi exprima opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte. Corelaţia art.24 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului cu art.42 din Codul familiei. Aplicarea art.144 ind.1 din Codul de procedură civilă

Articolul 42 din Codul familiei stabileşte obligaţia audierii copilului care a împlinit 10 ani, fără a interzice ascultarea celui care nu are această vârstă. Nu există contradicţie între acest text şi prevederile din Legea nr.272/2004, care reglementează cadrul general al protecţiei copilului în România.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 140 din 23 octombrie 2008

Tribunalul Vaslui a admis apelul pârâtului R.A. şi a schimbat în parte sentinţa Judecătoriei Bîrlad, încredinţând pârâtului spre creştere şi educare, pe minora I., născută la data de 7 ianuarie 2003, cu obligarea reclamantei R.M. la plata pensiei de întreţinere pentru copil.

Instanţa de apel a reţinut că măsura încredinţării minorei I. spre creştere şi educare mamei a fost justificată de instanţa de fond pe prezumţia că la vârsta acesteia, sentimentele unui copil sunt mai puternice faţă de mamă decât faţă de tată.

Fără îndoială, un asemenea argument este incorect, deoarece ataşamentul copilului este prezumat faţă de ambii părinţi.

În cauză s-a dovedit însă că I. a locuit cu apelantul şi bunica paternă din iunie 2005 şi până în prezent, a reţinut tribunalul.

În această perioadă, astfel cum a relatat şi martora S.M., bunica maternă, fetiţa a fost bine îngrijită de tată. Aceeaşi martoră a declarat că apelantul se poartă frumos cu fetiţa şi îi oferă condiţiile necesare pentru creştere şi educare.

Din referatul de anchetă socială întocmit de Primăria mun. Bârlad rezultă că apartamentul în care locuiesc copilul, tata şi bunica paternă, este bine mobilat şi întreţinut şi este dotat cu toate utilităţile necesare pentru un trai decent. Una din camerele apartamentului este destinată copilului, fiind amenajată în acest sens. Tata şi bunica manifestă o grijă deosebită, iar copilul beneficiază de experienţa profesională a bunicii materne care este învăţătoare.

În plus, aceasta a fost propusă pentru pensionare, astfel încât va fi disponibilă într-o măsură şi mai mare pentru a-l ajuta pe apelant în privinţa copilului.

Mai mult, între cei trei există afecţiune şi ataşament, iar cu prilejul audierii, în prezenţa psihologului, fetiţa a precizat că doreşte să stea cu tatăl său şi cu bunica, la Bârlad şi că „cel mai mult îl iubeşte pe tata”.

La audierea din 19 aprilie 2007 (în absenţa psihologului) a afirmat că cel mai mult îi place la bunica M., însă îi place şi la bunica E.

În mod greşit prima instanţă a apreciat ca inconsecvenţă poziţia copilului în condiţiile în care aceasta a numit doar persoanele de care este ataşată, pe primul loc situându-se apelantul şi apoi bunicile, maternă şi paternă. La nici una din audieri copilul nu şi-a nominalizat mama, astfel încât nu este justificată prezumţia de afecţiune mai puternică faţă de aceasta, reţinută de prima instanţă.

Şi din adresa nr. 67 din 24 martie 2008, emisă de Grădiniţa nr. 9 Bârlad, rezultă că I. este foarte bine îngrijită, crescută şi educată.

În permanenţă este îmbrăcată curat, este ordonată, sociabilă şi comunicativă şi are prieteni. Merge la sala de gimnastică, iar împreună cu tatăl său se plimbă în parc, cu bicicleta şi rolele.

De asemenea, frecventează clubul sportivilor Bârlad, unde este înscrisă la gimnastică.

Pe de altă parte, intimata a recunoscut la interogatoriul civil că în perioada noiembrie 2004 – iunie 2007 a fost plecată în străinătate, timp în care a venit în ţară de 2 ori respectiv o săptămână în noiembrie 2005 şi o lună în 2006.

La momentul plecării, copilul avea vârsta de 1 an şi 10 luni.

Martora R.E. a relatat că de la ultima vizită din 2006, intimata nu a mai dat nici un semn de viaţă şi nu a trimis nimic copilului. Aceeaşi martoră a declarat că fetiţa nu a ştiut să spună la grădiniţă numele mamei care nu este cunoscută nici de educatoare deoarece nu s-a interesat de copil, astfel cum rezultă din „caracterizarea” înregistrată sub nr. 67 din 23 martie 2008.

Faţă de absenţa îndelungată a mamei şi lipsa de comunicare cu fetiţa, prezenţa activă a tatălui constituie un factor de echilibru şi stabilitate, astfel încât interesul superior al copilului justifică menţinerea mediului său actual de viaţă.

Împotriva deciziei a formulat recurs reclamanta R.M., criticând-o pentru nelegalitate.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 punctul 7 Cod procedură civilă, arătând că decizia tribunalului cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii. R.M. a susţinut că este greşită reţinerea de tribunal că fetiţa ar beneficia de o cameră ce îi este destinată, atât timp cât apartamentul bunicii materne, în care locuieşte intimatul, are două camere. Recurenta a pretins că tribunalul a luat în considerare elemente favorabile mamei pârâtului (experienţa profesională de învăţătoare, dorinţa copilului de a sta cu ea), fără a ţine cont că declaraţia fetiţei s-a făcut în prezenţa tatălui. R.M. a învederat ca legiuitorul a stabilit ca vârstă de la care copilului se audiază cea de 10 ani, astfel încât manifestarea de voinţă a fetiţei nu poate constitui un argument hotărâtor, opţiunea ei fiind alterată de vârsta fragedă şi de prezenţa tatălui la audiere. Recurenta a susţinut că a plecat din ţară, pentru a-şi câştiga decent existenţa şi a asigura traiul său şi al copilului şi că a dovedit că s-a îngrijit de fetiţa, trimiţându-i bani şi apoi jucării şi haine.

R.M. a invocat şi încălcarea de tribunal a dispoziţiilor art. 42 alin. 1 din Codul familiei şi art. 144(1) Cod procedură civilă, sens în care este aplicabil punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă. Recurenta a susţinut că fetiţa trebuia să fie ascultată fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă (conform art. 144/1 teza 2 Cod procedură civilă). Ea a învederat că instanţa de apel a greşit procedând la ascultarea minorei în vârstă de numai patru ani şi jumătate şi în prezenţa tatălui, care a exercitat o presiune asupra copilului. Recurenta a mai pretins că s-au încălcat prevederile art. 189 alin. 1 Cod procedură civilă în problema încredinţării minorei fiind ascultată bunica paternă, R.E. Ea a arătat că hotărârea judecătoriei este cea corectă, întrucât la încredinţare au fost avute în vedere criterii în interesul copilului: sexul minorei, vârsta fragedă, ataşamentul reciproc mamă – copil, condiţiile optime pe care mama le oferă şi aceleaşi posibilităţi de participare la activităţi extraşcolare.

Formulând întâmpinare, intimatul R.A. a solicitat respingerea recursului. El a arătat că nu este aplicabil punctul 7 al art. 304 Cod procedură civilă, soluţia tribunalului fiind rezultatul fiecărui argument în parte şi coroborării acestora, în timp ce în motivele de recurs considerentele tribunalului sunt scoase din context.

R.A. a susţinut că tribunalul nu a încălcat legea, că a aplicat corect art. 24 din Legea nr.272/2004 privind protecţia minorilor, cel din urmă act normativ fiind legea specială în raport cu Codul familiei şi putând deroga de la acesta.

Intimatul a învederat că fetiţa este un copil normal dezvoltat, pentru vârsta de 5 ani, cu calităţi deosebite şi o fire sociabilă şi comunicativă. El a arătat că sunt fundamentate concluziile instanţei de apel, deoarece se întemeiază pe analiza riguroasă a tuturor dovezilor administrate.

Examinând actele şi lucrările dosarului, curtea a constatat că recursul este nefondat.

S-a reţinut că Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului stabileşte – în deplin acord cu reglementările internaţionale în materie la care România este parte – că principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii. Instanţa judecătorească, atunci când hotărăşte încredinţarea copilului unuia dintre părinţi, la momentul divorţului, stabileşte interesul superior al copilului luând în examinare un complex de factori, printre care se numără vârsta copilului, sexul acestuia, relaţiile de afecţiune, ataşamentul faţă de unul sau celălalt dintre părinţi înainte de divorţ, condiţiile materiale pe care părinţiile au, profilul lor moral, disponibilitatea – sub toate aspectele – de a îngriji copilul şi altele. Niciunul dintre aceşti factori nu are o valoare predeterminată, instanţa evaluându-i în ansamblu şi hotărând care dintre părinţi răspunde în mai mare măsură interesului superior al copilului, putându-i asigura acestuia bunăstarea materială şi spirituală, creşterea, educarea şi întreţinerea în cele mai bune condiţii.

Curtea de apel a constatat că, în speţă, tribunalul a stabilit judicios că – faţă de dovezile administrate – este în interesul lui I. să-i fie încredinţată tatălui, spre creştere şi educare. Contrar celor susţinute în declaraţia de recurs, considerentele deciziei instanţei de apel nu sunt contradictorii şi nici străine de natura pricinii, punctul 7 al art. 304 Cod procedură civilă nefiind aplicabil. Tribunalul a expus pe larg, logic şi convingător, considerentele care au condus la soluţia judiciară a admiterii apelului, enumerând factorii pertinenţi pe baza cărora a stabilit că este în interesul fetiţei să-i fie încredinţată tatălui. Curtea de apel a constatat că o parte dintre criticile din declaraţia de recurs, subsumate punctelor 7 şi 9 ale art. 304 Cod procedură civilă reprezintă, de fapt, critici vizând o pretins greşită interpretare – de tribunal – a dovezilor administrate. Asemenea motive nu pot fi examinate în recurs, punctul 11 al art. 304 Cod procedură civilă (care permitea această examinare) fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Instanţa de recurs a mai reţinut că opţiunea fetiţei nu a constituit – astfel cum susţine recurenta – argumentul hotărâtor la încredinţare, ci unul dintre factorii avuţi în vedere de instanţă.

Curtea de apel a constatat că nici punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă nu este incident, tribunalul interpretând şi aplicând judicios dispoziţiile legale relevante. Instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 42 din Codul familiei. Textul stabileşte obligaţia audierii copilului care a împlinit 10 ani, fără a interzice ascultarea celui care nu are această vârstă. Actul normativ care stabileşte cadrul general al protecţiei copilului în România, Legea nr. 272/2004, consacră dreptul copilului capabil de discernământ de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte (art. 24 alineat 1), menţinând vârsta de 10 ani (ca şi în Codul familiei) de la care ascultarea copilului în procedurile judiciare este obligatorie. Potrivit alineatului (2) teza finală din art. 24, poate fi ascultat copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, opiniile lui fiind luate în considerare şi acordându-li-se importanţa cuvenită, în raport de vârsta şi gradul său de maturitate (alineatul 4 al art. 24 din Legea nr. 272/2004). Textele menţionate au fost corect aplicate de judecătorie, neexistând nici o încălcare a legii. Instanţa a procedat la ascultarea fetiţei, conform art. 144 indice 1 Cod procedură civilă. Prezenţa părţilor şi altor persoane sau ascultarea copilului fără a fi altcineva prezent se stabileşte de instanţă, faţă de împrejurările cauzei, astfel cum instanţa consideră potrivit (astfel cum prevede art. 144 indice 1 în partea finală). Ca atare, s-a respectat acest text procedural, critica din recurs nefiind întemeiată.

În fine, curtea a constatat că în speţă – faţă de natura cauzei deduse judecăţii – nu era aplicabil art. 189(1) Cod procedură civilă, ci prevederile art. 190 Cod procedură civilă, care permit ascultarea rudelor ca martori.

Curtea a respins recursul, menţinând decizia Tribunalului Vaslui.

Domenii speta

Spete similare